● Păi... despre ce vorbim noi aici, domnule? de Cătălin Ştefănescu, după romanul Moromeţii de Marin Preda, regia: Alexandru Dabija. Cu: Marcel Iureş, George Mihăiţă. Teatrul Act. 

„O adiere de vînt scutură iarba înaltă şi frunzele unui copac care nu mai e acolo de mult.“ Fraza asta se regăseşte în didascaliile de la începutul textului. Nu o rosteşte nimeni, dar în spectacol se simt atingerea plăcută a vîntului pe obraji, mirosul ierbii arse de soare şi fantoma salcîmului ce străjuieşte o margine de lume. Moromete şi Cocoşilă par rătăciţi între hotare, într-un timp suspendat, între înainte şi acum, atinşi de o melancolie care dă fiori pe şira spinării, scurtcircuitată de o ironie molcomă, fără învîrtoşare şi răutate, şi mai ales, fără grabă, căci timpul e nesfîrşit, şi ce poţi face altceva decît să stai, să vorbeşti, şi uneori, să visezi.

Noua premieră a Teatrului Act, Păi... despre ce vorbim noi aici, domnule? continuă seria de spectacole pe texte româneşti (care a cuprins pînă acum doar poveşti) într-o formulă inedită, o adaptare după Moromeţii de Marin Preda, care porneşte de la roman, dar se îndepărtează suficient de litera lui şi îi transfigurează spiritul, astfel încît produsul dramaturgic poartă amprenta puternică a autorului – Cătălin Ştefănescu (debut în dramaturgie). Textul a fost scris ca în sistemul teatral occidental, adică special pentru echipa care l-a produs, finisat în timpul repetiţiilor, verificat „să stea bine“ în gura actorilor, cei din spectacol, nu unii ipotetici. Modul de lucru, punctul de plecare într-un text clasic, tema, dar şi scriitura amintesc de Csaba Székely şi Flori de mină, prima piesă a dramaturgului mureşean, scrisă în timpul Programului de Practică teatrală în regiunile de vest şi nord-vest de la Tg. Mureş. Dacă Csaba Székely făcea în acel text şi în întreaga Trilogie a minelor (Beznă de mină, Apă de mină) o sinteză a mentalului maghiarimii din satele transilvănene, Cătălin Ştefănescu scanează aici românitatea din perspectivă rurală, cu acea înţelepciune populară vizionară, dar neputincioasă. „Fatalitatea“ de a fi român prilejuieşte un rechizitoriu filozofic, înţelegător într-o anume măsură faţă de un soi de neputinţă naţională care determină poziţionarea pe la coada istoriei. Moromete şi Cocoşilă fac un inventar al viciilor naţionale cu pilde din realitatea satului şi personaje care devin „exemplare“ fără a căpăta valenţe mitologice, oprite în zona anecdoticului, deci a umorului şi a savorii aferente, dar străbătute de un fior tragic. Prin asta, textul se constituie într-o mică şi concentrată Biblie a românităţii, expresie primară, fundamentală a esenţei etnice, un arhetip al mentalului colectiv. Scriitura trimite şi la Samuel Beckett şi piesa sa Aşteptîndu-l pe Godot, cu noii Estragon şi Vladimir, care privesc curios şi temător la gardul dintre lumea asta şi cea de dincolo, surprinşi în Purgatoriu şi condamnaţi la reflecţie. Discuţiile lor vizează tarele prezentului: politică şi manipulare, industrie şi violenţă în familie (acceptabilă la sat, să ne amintim de spectacolul Casa M din Republica Moldova, o mostră de mentalitate rurală care tolerează infracţiuni ca lovirea, abuzul fizic şi psihologic, dar nu acceptă „ruşinea“ de a vorbi despre ele), rasism (tiparul de prejudecată despre „ţigani“), dar mai ales educaţia sau, mai bine zis, lipsa ei, durere profundă demult şi acum, cînd sistemul de învăţămînt pare a fi aproape de a-şi da neobştescul sfîrşit. Pledoaria lui Cocoşilă pentru „datul copiilor la şcoală“ este o argumentaţie lucid-pasională pentru educaţie ca element esenţial în dezvoltarea şi civilizarea naţiunii. Cu vorbirea lor oltenească, nu caricaturizată, ci aspră, imună la comicării, Moromete şi Cocoşilă pun diagnosticul românismului: multă vorbă, sărăcie şi prostie. Pare dur, dar, în fapt, este doar luciditate resemnată, după cum concluzionează sec Cocoşilă: „Ăsta-i nivelul la care discutăm.“  

Dintr-un anume punct, spectacolul suferă o substanţială – şi oarecum spectaculoasă – schimbare de registru. Cînd cei doi găsesc, la „umbra“ fantomei salcîmului, pomana – mîncarea şi băutura, lumînările şi cănile cu batiste legate de toarte –, perspectiva de dincoace de lumea de dincolo, perceptibilă subliminal pînă atunci, devine clară, dar impactul copleşitor asupra spectatorului se produce abia în momentul rememorării crizei familiale, scenă chinuitoare, răscolitoare, care ilustrează ruptura între generaţii. Acest moment de teatru în teatru, cu personajele ilustrate de fotografii ceramice funerare şi interpretate de Moromete şi Cocoşilă cu un tragism reţinut, poate fi citibil metaforic pe mai multe paliere, de la copiii care îşi reneagă părinţii la generaţia care îşi neagă trecutul. Este o scenă profund torturantă psihologic, în care memoria lui Moromete se reactivează prin teatru ca o confesiune dureroasă, reluată mereu şi mereu, imposibil de uitat, imposibil de vindecat. Ca şi cum ar tot încerca să găsească o greşeală inexistentă pe care să o repare.  

Cu un text solid scris, complex ca stilistică – atinge uneori absurdul, alteori suprarealismul, ambele înşurubate bine într-o atmosferă stranie, ca în Cimitirul vesel din Săpînţa –, cu o lectură regizorală de o acuitate imbatabilă (am mai spus-o, Alexandru Dabija este un cititor inteligent), spectacolul beneficiază de o eleganţă a interpretării în care personaje extrase din realitatea sudului rural sînt plasate într-o zonă metafizică. Este aici un joc rafinat, filigranat, discret, fără retorică, fără patetism, cu fineţe şi precizie matematică şi cu multiple schimbări de registru. George Mihăiţă este un Cocoşilă guraliv şi filozof, dar cu o melancolie care îi trădează resemnarea, are subtile treceri dintr-un personaj în altul, reuşind să le caracterizeze pe fiecare în cîteva secunde, este cameleonic, de un ludic plin de forţă, dar fără ostentivitate. Moromete al lui Marcel Iureş este mai introvertit, chinuit de o tristeţe ascunsă, măcinat de o nelinişte care îl roade încet, ca o boală, pînă cînd explodează şi devine de nepotolit. Şi despre ce vorbesc ei acolo? Păi, despre ce altceva decît despre moartea de după viaţă şi viaţa de dincolo de moarte?

Nu se rîde în hohote la acest spectacol, care provoacă mai degrabă zîmbete discrete, gînduri şi emoţii, poate chiar cîteva lacrimi. Este un spectacol profund, elegant scris, regizat şi jucat, care atinge spectatorul fără agresivitate, dar cu forţă, spulberîndu-i aşteptările şi convingerile. Un spectacol bun şi adevărat, care încălzeşte sufletul. Cum ar spune Cocoşilă, „ăsta-i nivelu’“.

Dincolo de gardul cu uluci roase de vreme poate că locuieşte însuşi Dumnezeu.