Anul teatral 2017

Publicat în Dilema Veche nr. 726 din 18-24 ianuarie 2018
Anul teatral 2017 jpeg

Ce rămîne din sutele de spectacole produse anul trecut în România? Șase critici răspund la aceleaşi trei întrebări: 1) Care a fost cel mai bun spectacol? 2) Care a fost cel mai prost spectacol / cea mai mare dezamăgire? 3) Care a fost cel mai interesant fenomen în anul teatral 2017? Un bilanț.

  • Oltița CÎNTEC

Nevoia unor clarificări legislative presante

1) O să declar „cel mai bun spectacol“ producția Teatrului Point București O mie de motive de Duncan Macmillan. Pentru că integrează perfect un text foarte bine articulat dramaturgic (care tratează subiecte sensibile – depresie, familie, dragoste, copilărie și maturitate), imaginație regizorală (Horia Suru), actorie pură (Florin Piersic jr.) și public participativ (aducîndu-l natural în poziția de partener de dialog). Întrucît mixează surpriza estetică și actoria pursînge într-un spectacol care onorează măștile simbolice ale teatrului, făcîndu-te să te întristezi și să rîzi deopotrivă. Pentru că arată cum talentul și creativitatea pot face teatru de cea mai autentică valoare cu un singur interpret, pe o scenă goală, mizînd pe relația sfîntă artist-spectator, fără zorzoane inutile, în spatele cărora, de regulă, e mascată lipsa de inspirație.

2) „Cel mai prost spectacol“ a fost acela dat de primăriile din București și Timișoara, care, citind în mod forțat legea managementului, această lege siluită ani în șir prin modificări și implanturi determinate de interese conjuncturale, au înlăturat abuziv doi manageri cu viziune:  Dorina Lazăr (Teatrul Odeon) și Lucian Vărșăndan (Teatrul German de Stat Timișoara). Situația a nedumerit comunitatea teatrală, a determinat reacții și demonstrează nevoia unor clarificări legislative presante, în beneficiul instituțional și artistic.

p14 foto b catargiu jpg jpeg

Foto: B. Catargiu

3) Cel mai interesant fenomen al lui 2017 este dezvoltarea creativă a tot mai multe proiecte și programe cu scopul cultivării publicului tînăr. Sînt remarcabile inițiativele echipei de la Replika București (cel mai recent, Teatrul din manual, propunînd o formă activă de redescoperire a dramaturgiei din programa școlară prin spectacole-lectură în licee bucureștene), centrul de teatru educațional din București avînd o remarcabilă continuitate în misiunea asumată. Un alt exemplu pe o direcție similară este Teatrul Tineretului Piatra Neamț, care, la 50 de ani de cînd poartă acest nume, se deschide către comunitatea locală, se apropie de tineri, cultivîndu-i ca spectatori activi.

  • Mirella PATUREAU

„…această promițătoare schimbare de gardă“

1) În filmul Grădina lui Celibidache, din 1996, realizat de fiul său, Sergiu Ioan Celibidache, la un moment dat marele dirijor, vorbind despre fiul unui alt violonist, care după spusele colegului său ar fi fost un „bun violonist“, îi răspunde: „În meseria noastră, să fii bun nu e suficient“. Sînt multe spectacole bune, așadar, corecte și chiar elegante, dar prefer să mă opresc la un spectacol care, în ciuda scandalului stîrnit în culise, dincolo de criteriile estetice, a strălucit ca un diamant negru. Un spectacol extrem de violent, de o intensitate hipnotică, făcut cu „lacrimi și sînge“… Rosmersholm de la Teatrul Maghiar din Cluj, în regia lui Andriy Zholdack. Un spectacol este o operă colectivă, o poveste de suflet și trup, e imposibil să‑i uiți așadar pe cei trei actori, Eva Imre (Rebekka), Gàbor Viola (Kroll) și Bodolai Balàsz (Rosmer), trei viori într-o vibrație permanentă, „apă, foc și sabie de samurai“… Nu știu dacă e „cel mai bun“ exemplu, în orice caz, este spectacolul care m-a marcat cel mai puternic. Și la un capitol apropiat, dar care ține de emoție și nostalgie, undeva între dorul de copilărie și vis – aș cita spectacolul lui Radu Afrim Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte, de la Teatrul Național din Tîrgu Mureș.

2) Cît despre „cel mai prost“, ar trebui să avem cu toții aceleași criterii sau exigențe. În general, evit să scriu cronici negative, deci nu voi descalifica nici un spectacol, cred că pur și simplu tăcerea este răspunsul cel mai eficace. Bineînțeles, există cazuri cînd trebuie spus un NU răspicat, dar asta e o altă discuție. Ceea ce mă deranjează însă, uneori pînă la exasperare, este fenomenul microfoanelor HF. O soluție de facilitate, care salvează unii actori (uneori, fără aceste microfoane, ei riscă să nu mai fie auziți dincolo de primele rînduri de spectatori). E drept, toate aceste procedee se pot înscrie în folosirea pe scară largă a noilor tehnologii, proiecții și surse diferite de sunet. Ceea ce mi se pare cel mai grav însă este faptul că un astfel de procedeu, generalizat, uniformizează toate nuanțele, toți au aceeași intensitate și timbru de voce, reglată cel mai adesea pe aigu, strident și monoton, și cîteodată nu mai știi cine vorbește și de unde. Or, relieful sonor al unui spectacol are pantele și culmile sale, care pot semnifica ceva în spectacol. Ceea ce a înțeles la un moment dat Andrei Măjeri în Moarte și reîncarnare într‑un cowboy pe un text de Rodrigo Garcia, la Teatrul Național din Cluj, unde apela în mod variat și inteligent la microfon și voce „naturală“. Sper să nu uite. Noile media nu implică neapărat o uniformitate facilă, altfel s-ar juca în playback și curînd cu roboței.

3) Bineînțeles, odată cu emergența din ce în ce mai remarcată a noilor voci, se profilează tot mai clar o schimbare de generație. Știam asta de o bucată de vreme. E victoria biologicului, dar e mult mai mult: e o schimbare de estetică, de forme și de mijloace de producție artistică. Sectorul independent, amenințat în ultima vreme de noile prevederi fiscale, e pe cale să se conștientizeze, să se organizeze sau… să dispară. Și totuși, niciodată nu au fost atîtea nume noi, tinere și mai puțin tinere, căci unda de șoc s-a declanșat cam prin 2002 cu miticul grup DramAcum. Mulți tineri au fost de altfel integrați de teatrele oficiale, o infuzie de forțe proaspete pozitivă. Precaritatea sau marginalitatea nu trebuie să fie o vocație permanentă. Evenimentul ce caracterizează cel mai bine această „bătălie în marș“ pe plan național este numirea Gianinei Cărbunariu la direcția Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, cu recentul Festival „Pledez pentru tineri“ și porțile pe care le deschide larg mai tinerilor săi colegi. Tot cum și la Cluj se deschid alte metereze, mă gîndesc la Reactor, creație și experiment, cu Leta Popescu sau Botond Nagy, la Fabrica de pensule și ColectivA cu Miki Braniște, unde, recent, am constatat cu tristețe că „garda moare, dar nu se predă“, sau în București, la Macaz, cu David Schwartz și echipa sa, sau la Replika și teatrul educațional. Nu vreau să fac un catalog aici, pomelnicele sînt bune pentru răposați, dar am punctat cu alte ocazii și voi continua să urmăresc în continuare această promițătoare schimbare de gardă.

  • Raluca RĂDULESCU

Demagogia și indiferența distrug

2017 a fost un an teatral ca oricare altul! Poate doar ceva mai sărac și cu artiști ceva mai bogați? Perspectiva e strict personală și se bazează pe evenimentele și spectacolele văzute în 2017.

1) Nu pot numi fără rezerve un titlu anume. Într-o ordine oarecum cronologică, aș enumera cîteva producții cel puțin interesante: POINT: O mie de motive de Duncan Macmillan, în regia lui Horia Suru, pentru căldura, candoarea, intimitatea și firescul interactivității neinvazive și neagresive cu publicul; Teatrul de Comedie: Kimberly de David Lindsay-Abaire, în regia Andreei Vulpe, pentru ine-dit, poveste, spațiu, actorie; Teatrul Mic: Deșteptarea primăverii de Frank Wedekind, în regia lui Vlad Cristache, pentru încercarea de a închega o trupă în care au fost angajați mulți actori foarte tineri; TNB: Umbre de Marilia Samper, tot în regia lui Vlad Cristache, și Regele moare de Eugen Ionescu, în regia lui Andrei și Andreei Grosu pentru incandescența prezenței pe scenă a cuplului Mariana Mihuț – Victor Rebengiuc în contexte complet diferite, la o distanță (temporal și spațial) foarte mică; Cafeneaua Pirandello după Luigi Pirandello de la Teatrul „Regina Maria“ din Oradea și Rambuku de Jon Fosse de la Teatrul Național din Timișoara, plus Iarna de Jon Fosse de la Teatrul Nottara (2016) pentru viziunea coerentă, permanenta evoluție și echilibrul muncii unei echipe deja sudate, coordonate de regizorul Mihai Măniuțiu, decoruri Adrian Damian, costume Luiza Enescu, coregrafia Andreea Gavriliu, muzica Mihai Dobre; UNATC: Ei, și? după Eugen Ionescu în regia Andreei Ciocîrlan, un debut în forță de remarcat și de urmărit.

2) Am avut norocul să evit spectacolele care ar fi putut fi încadrate în această categorie. Dar au fost și destul de multe cazuri în care am mers la pomul lăudat… culmea, uneori în aceleași teatre din lista de mai sus.

3) O tendință interesantă ar trebui să fie ceva pozitiv, dar în 2017 nu a fost neapărat așa. Celebra creștere salarială, ale cărei efecte au început să se vadă în scăderea numărului de premiere, chiar și a calității lor, dar și în bugetele de producție, uneori din „ce-aveam în magazia teatrului“ și care, probabil, se vor vedea și în 2018, cînd e posibil să scadă și numărul de spectatori.

Apoi: necesitatea de schimbare a sistemului, a legilor, a regulilor de mult depășite de evoluția rapidă a organismului viu numit teatru și de renunțare la demagogie și la bunul plac: aici, România părînd a fi perfect aliniată trend-ului european (în Ungaria, regizorul Arpad Schilling e declarat persona non grata, în Polonia, ministrul Culturii taie bugetul Festivalului Dialog de la Wroclaw, condiționînd finanțarea de anularea prezenței în festival a unui spectacol montat la Varșovia de regizorul croat Oliver Frljic, ca să nu mai spunem de arestul la domiciliu al regizorului rus Kirill Serebrennikov și al managerului Teatrului Academic de Tineret din Moscova, Sofia Apelbaum). La noi situația pare mai lejeră, deși, la Miercurea Ciuc, primarul a decis să comaseze toate instituțiile de cultură, sport etc. la primărie, unde se vînd deopotrivă bilete la teatru și la fotbal. La București, primăria a decis „anularea“ contractului de management al actriței Dorina Lazăr, directorul Teatrului Odeon, la doar cîteva zile după ce îl semnase. La Timișoara, primarul se consideră „un om inteligent, profesor universitar în domeniul calculatoarelor“, fapt suficient pentru a citi și înțelege o lege, despre care declară că a aflat în mijlocul unei proceduri legale inițiate de primăria pe care o conduce, și fără prea multe explicații lasă Teatrul German de Stat, probabil teatrul cu cel mai coerent, echilibrat și performant management din România, fără director (Lucian Vărșăndan), numind în ultimă instanță un interimar care să semneze salariile angajaților și anunțîndu-și intenția de a scoate postul la concurs. Interimatul expiră la începutul lui ianuarie 2018. Între timp, fostul manager a dat în judecată Primăria pentru nerespectarea metodologiei de aplicare a legii în cazul continuării unui management notat cu o notă mai mare de 9 la evaluarea finală a mandatului precedent. Teatrul e în cădere liberă. Dar dincolo de termeni tehnici și legali, rămîn demagogia și indiferența care distrug: proiecte, teatre, trupe, vieți.

  • Claudiu GROZA

Criticul ce ne (mai) dă?

Pentru prima dată, anul ăsta am încercat să „sistematizez“ spectacolele pe care le-am văzut, cu ideea unei statistici finale și, evident, după ce mi-am sondat memoria afectivă provocat de întrebările dilematice, am parcurs și lista din computer. Senzația e bizară, căci producțiile văzute în ianuarie îmi par deja străvechi, nu pentru că le-aș fi uitat, ci pentru că 2017 a fost luuuung și aglomerat. Bilanțul m-a derutat nițel, pentru că, matematic, n-aș fi făcut tot anul decît să văd teatru și să mă dau cu avionul/trenul/autocarul/automobilul; dar n-a fost chiar așa, totuși. Evident, între cele vreo 130 de spectacole văzute, multe au fost bune, demne de „vînat“ de teatrofili. Dar n-o să fac, precum anul trecut, un top. Și pentru că mi-e teamă că unele îmi vor scăpa, inevitabil, dar și pentru că sper să le reunesc în Festivalul de Teatru Nou de la Arad în 2018. Totuși, am și ceva de top, cu mențiunea că e un top foarte subiectiv: paradoxal, am și ratat producții yummy ale anului curent, așa că e posibil să am niște revelații la anul.

1) Două spectacole sînt în topul ăsta atipic. Unul e Rambuku de (sau după) Jon Fosse, montat de Mihai Măniuțiu la Teatrul Național din Timișoara. Un spectacol copleșitor prin emoție, cu imagini care-ți rămîn nu doar pe retină, ci și în memoria afectivă, care poate fi privit și istoric, și metafizic, și erotic, și metaforic, și simbolic, și mistic. Și care parcă e un tablou-oglindă al omenescului, cu relele și bunele sale. Asta distinge, zic eu, Rambuku de alte spectacole foarte bune: capacitatea lui de semnificare, dincolo de spații și timp.

Trebuie să spun un lucru care probabil va deranja: a început să mă îngrijoreze un anume minimalism narativ al teatrului românesc, în care sînt neglijate mijloacele estetice ca să sublinieze teza. Arta nu trebuie să mizeze doar pe cerebral, pe rațional, pe un catharsis ideologic, ci și pe emoție, pe afect, pe simbol, pe re-cunoaștere. Ăsta e temeiul empatiei. Or, Rambuku, precum În adîncuri anul trecut, e un spectacol pentru public. Nu pentru publicuri.

Celălalt spectacol din topul personal este Ia uite cine s-a întors de Timur Vermes, în regia lui Theodor Cristian Popescu, de la Teatrul Național din Tîrgu Mureș, compania Tompa Miklós. O satiră scrisă și montată cu tăioasă și sarcastică inteligență, dar care devine capodoperă prin jocul unui actor: József Biró. În interpretarea lui excepțională, figura lui Hitler – personajul principal – nu e caricaturizată, dar nici eroizată. Avem de‑a face cu un biet om, lipsit de orice fel de aură, nu ridicol, nici teribil, ci doar fără rost. E o aneantizare simbolică formidabilă. În istorie rămîn oamenii despre care se vorbește. Redus la postura de oarecare, Hitler-eroul piere de tot. Sper sincer ca József Biró să ia un premiu UNITER pentru rolul ăsta.

3) Fenomenul cel mai interesant (adică demn de analiză) al anului: tineri regizori pe „scena mare“.  Sentimentul cel mai intim-cinic-anxios al anului (de discutat în altă parte, însă): vaca ne dă lapte, oaia ne dă lînă. Criticul ce ne (mai) dă?

  • Cristina MODREANU

Blocajul instituțiilor publice

1) Familia fără zahăr – un musical plin de umor pe o temă cît se poate de serioasă și de mare actualitate, în contextul încercării unor forțe retrograde de a schimba Constituția României. Nu prea cred în musical pe scena românească, a fost pînă acum doar un semn de import facil de dragul entertainment-ului, dar muzica lui Bobo Burlăcianu, versurile lui Bobi Dumitraș, textele Mihaelei Michailov și extraordinarii actori din acest spectacol reușesc să folosească inteligent și în mod original spectaculosul formatului pentru a atinge un nucleu extrem de sensibil pentru noi toți. Nu în ultimul rînd, faptul că spectacolul este co-produs de un teatru de stat, Teatrul Mic, și Centrul educațional Replika mi se pare un exemplu de bune practici pentru un necesar viitor împreună al celor două tipuri de instituții.

Din aceeași categorie a musicalului original face parte și un alt spectacol excelent – Visătorul, dramatizare de Antoaneta Zaharia după Ian McEwan, conceput de Ada Milea împreună cu actorii Teatrului Tineretului din Piatra Neamț.

2) Nereușita principală în ultimii ani este blocajul instituțiilor publice, lipsa reformării unui sistem care produce un număr tot mai mare de „rebuturi“ scenice, coborînd numitorul comun pentru a crește numărul de spectatori. Lipsa de viziune a directorilor acestor instituții, lipsa unei coerențe repertoriale, a unor statement-uri artistice ale teatrelor, la care se adaugă polarizarea percepției critice, după modelul întregii noastre societăți – sînt, de asemenea, lucruri care mi s-au părut și mai evidente și mi-au dat mai mult de gîndit anul acesta.

3) Cel mai interesant și de bun augur fenomen mi s-a părut tot mai clara „ieșire din tranșeele independente“ a unor creatori ale căror voci meritau să fie (și) mai clar auzite. Începînd cu exemplul cel mai clar, al Gianinei Cărbunariu, care a devenit managerul Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, reușind deja să organizeze o ediție a festivalului local benefic conectată la actualitate, la Radu Apostol și colaboratorii săi de la Replika, ce dezvoltă proiecte împreună cu Teatrul Mic (spectacolul menționat mai sus, dar și proiecte educaționale) sau la David Schwartz și Andreea Vălean care au demarat noi proiecte la Teatrul Evreiesc de Stat. Intrarea lor pe scenele publice, fără a-și pierde independența și ideile,  înseamnă o esențială doză de oxigen pentru spectatorii acestora și pentru teatrul românesc în general.

  • Oana STOICA

O stagnare a inovării

1) 2017 a fost un an teatral în care s‑au coagulat, s-au dezvoltat şi au continuat demersuri artistice conectate, direct şi lucid, cu lumea şi cetatea, şi care reprezintă, în acelaşi timp, amprente personale ale unor creatori cu identităţi teatrale tot mai bine conturate. Artists talk, un spectacol de Gianina Cărbunariu la ArCuB, deconstruieşte relaţia dintre social şi artă şi modul în care arta captează şi manipulează discursul social, devine sociofagă. Cine a omorît-o pe Szomna Grancsa?, regia Mihai Lukács, producător Compania de teatru Giuvlipen, pornește de la un caz real şi investighează accesul la educaţie al unei comunităţi marginale, între sărăcie, prejudecăţile celor din jur şi propriile cutume restrictive, şi face parte dintr-un demers cu mize mari: înfiinţarea unui teatru rom. Cu Anul dispărut 200/7 de la Teatrul Mic, Ana Mărgineanu şi Peca Ştefan încheie o serie de spectacole care resuscitează, obiectiv şi subiectiv, memoria individuală şi colectivă asupra unor momente precise din istoria noastră recentă. Aş mai zice de cele trei spectacole realizate de David Schwartz, Corp străin, ’90, Miracolul de la Cluj, care abordează chestiuni sociale ce influenţează istoria recentă şi prezentul, atît politic, la nivel global, cît şi social, la nivel individual. Un pic dincolo de topic, turneul la Bucureşti al Teatrului Spălătorie de la Chişinău, din iunie 2007, a fost un moment extraordinar al acestui an teatral.

2) Voi indica o tendinţă negativă, nu un spectacol, căci mi se pare irelevantă numirea unor nereuşite punctuale: o adîncire a prăpastiei între limbajele performative conservatoare (ca să nu zic depăşite) şi cele noi, în care primele rămîn dominante, în condiţiile în care şi o parte din formulele estetice inovatoare s-au manierizat sau clasicizat între timp. O stagnare a inovării.

3) Închiderea Festivalului Temps d’Images de la Cluj, ca semnal al unei generaţii de manageri culturali independenţi care a obosit. Statul nu a găsit, cu intenţie sau nu, nici o formulă prin care operatorii culturali independenţi care au o activitate continuă şi de calitate o perioadă lungă de timp să primească un minimum de susţinere financiară constantă pentru derularea activităţilor. Asta a dus la blocarea acestor operatori culturali într-o stare de precaritate epuizantă. În condiţiile noului Cod Fiscal, precaritatea independenţilor, artişti şi nu numai, se va accentua şi mai mult. 

Stabilizarea unor centre performative independente precum Reactor, Replika, Macaz, Teatrul 3G, Point, Linotip. Avînd în vedere situaţia enunţată mai sus, sper să aibă putere să reziste.

Aceasta este doar o speranţă: directoratul Gianinei Cărbunariu la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Nu ştiu dacă va rămîne un caz izolat sau ar putea determina deschiderea teatrelor către o generaţie nouă de manageri. Asta din cauză că, pe de altă parte, unul dintre cei mai eficienţi directori de teatru, Lucian Vărşăndan, a fost îndepărtat de la conducerea Teatrului German de Stat din Timişoara.

Aş mai spune că breasla teatrală, în ansamblul ei, este mai divizată ca nicio-dată. Şi asta se produce în propria defavoare. 

pagini realizate de Matei MARTIN

Foto: A. Bulboacă

comunicat instituto cervantes espacio femenino 2024 jpg
Cinema feminin din Spania și America Latină, în luna martie, la Institutul Cervantes din București
Și în acest an, luna femeii este sărbătorită la Institutul Cervantes cu o serie de filme care aduc în atenția publicului o serie de creații cinematografice semnate de artiste din spațiul cultural hispanic.
1038 16 IMG 20220219 WA0027 jpg
Compilați, compilați...
Îi las plăcerea să reflecteze asupra
p 17 jpg
La contactul cu pielea
Smoke Sauna Sisterhood e pe de-a-ntregul cuprins în titlul său: într-o saună retrasă.
1038 17b Idles Tangk webp
Tobe + chitare = love
Nu știi neapărat ce vrea să fie acest prolog, dar exact fiindcă e un prolog mergi mai departe
image png
387326384 1387431755465458 2939236580515263623 n jpg
Orice sfârșit e un nou început
Când faci febră, când plângi din senin, când râzi cu toată gura știrbă.
Afișe Turneul Național 08 jpg
Martie este luna concertelor de chitară
În perioada 16-30 martie 2024, Asociația ChitaraNova vă invită la concertele din cadrul turneului național „Conciertos para Guitarra”.
426457521 938541944508703 1123635049469230038 n jpg
One World Romania – Focus Ucraina: proiecție „Photophobia”
„Photophobia” marchează doi ani de la începerea războiului în Ucraina și va avea loc pe 24 februarie la Cinema Elvire Popesco.
1037 15 Maria Ressa   Cum sa infrunti un dictator CV1 jpg
O bombă atomică invizibilă
Ce ești tu dispus(ă) să sacrifici pentru adevăr?
p 17 2 jpg
Spectacol culinar
Dincolo de ținuta posh, respectabilă și cam balonată, a filmului, care amenință să îl conducă într-o zonă pur decorativă, cineastul găsește aici materia unei intime disperări.
1037 17 cop1 png
Liric & ludic
Esența oscilează între melancolie și idealism romantic.
Vizual FRONT landscape png
FRONT: expoziție de fotografie de război, cu Vadim Ghirda și Larisa Kalik
Vineri, 23 februarie, de la ora 19:00, la doi ani de la începerea războiului din Ucraina, se deschide expoziția de fotografie de război FRONT, la Rezidența9 (I.L. Caragiale 32) din București.
image png
Lansare de carte și sesiune de autografe – Dan Perșa, Icar 89
Vă invităm joi, 15 februarie, de la ora 18, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (bd. Regina Elisabeta nr. 38), la o întâlnire cu Dan Perșa, autorul romanului Icar 89, publicat în colecția de literatură contemporană a Editurii Humanitas.
p 16 O  Nimigean adevarul ro jpg
Sfidarea convențiilor
O. Nimigean nu doar acordă cititorului acces la realitatea distorsionată pe care o asamblează, ci îl face parte integrantă a acesteia.
1036 17 Summit foto Florin Stănescu jpg
Teatru de cartier
Dorința de a surprinde tabloul social în complexitatea lui, cu toate conexiunile dintre fenomene, are însă și un revers.
p 23 Compozitie pe tema Paladistei, 1945 jpg
Victor Brauner – Paladienii și lumea invizibilului
Reprezentările Paladistei sînt prefigurări fantastice în care contururile corpului feminin sugerează grafia literelor unui alfabet „erotic“ care trimite la libertatea de expresie a scrierilor Marchizului de Sade.
1 Afiș One World Romania 17 jpg
S-au pus în vînzare abonamentele early bird pentru One World România #17
Ediția de anul acesta a One World România își invită spectatorii în perioada 5 - 14 aprilie.
Poster orizontal 16 02 2024 Brahms 2  jpg
INTEGRALA BRAHMS II: DIRIJORUL JOHN AXELROD ȘI VIOLONISTUL VALENTIN ȘERBAN
Vineri, 16 februarie 2024 (19.00), ORCHESTRA NAŢIONALĂ RADIO vă invită la Sala Radio la cel de-al doilea concert dintr-un „maraton artistic” dedicat unuia dintre cei mai mari compozitori germani.
1035 16 coperta bogdan cretu jpg
Două romane vorbite
Roman vorbit prin încrucișări de voci, ele însele încrucișate biografic în feluri atît de neașteptate, cartea lui Bogdan Crețu reușește performanța unei povești de dragoste care evită consecvent patetismul.
p 17 2 jpg
Plăcerea complotului
Pariser nu e naiv: Europa nu mai e aceeași.
1035 17 The Smile Wall Of Eyes 4000x4000 bb30f262 thumbnail 1024 webp
Forme libere
Grupul The Smile va concerta la Arenele Romane din București pe data de 17 iunie 2024, de la ora 20.
Poster 4 copy 12 09 02 2024  jpg
Din S.U.A. la București: dirijorul Radu Paponiu la pupitrul Orchestrei Naționale Radio
În afara scenelor din România, muzicianul a susţinut recitaluri şi concerte la Berlin, Praga, Munchen, Paris, Lisabona, Londra.
1034 16 O istorie a literaturii romane pe unde scurte jpg
„Loc de urlat”
Critica devine, astfel, şi recurs, pledînd, ca într-o instanţă, pe scena jurnalisticii politice şi a diplomaţiei europene pentru respectarea dreptului de liberă exprimare şi împotriva măsurilor abuzive ale regimului.
p 17 jpg
Impresii hibernale
Astea fiind spuse, Prin ierburi uscate nu e deloc lipsit de har – ba chiar, dat fiind efortul de a-l dibui chiar în miezul trivialității, filmul e o reușită atemporală, care s-ar putea să îmbătrînească frumos.

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.