A intrat în folclorul politic sintagma enigmatică a lui Ion Iliescu a „modelului suedez” pe care România ar trebui să îl urmeze după 1989. Oameni care nu avuseseră voie să se mute în capitală, darmite să plece din țară, urmăreau buimaci la televizor argumentele președintelui. Cum era și firesc de altfel, vorba a trecut prin sufrageriile și mințile telespectatorilor fără să lase vreo urmă, după cum nici în plan social sau economic nu a contat deloc. Dar Ion Iliescu a fost consecvent, și a revenit ani în șir la expresia care i-a plăcut. Ultima oară, dacă nu mă înșel, chiar aici, în Dilema Veche, într-un interviu din 2015. În timp, și alți politicieni i-au luat vorba din gură și au brodat și ei pe tema „modelului suedez”. Cum ar fi Traian Băsescu, care a spus că „la noi ar merge doar un capitalism popular, ca la nordici”.

Psihologic, aceste declarații sînt de înțeles. Politicienii aud de un model de succes și ”vor și ei”. Poate că sînt și bine intenționați, dar e știut și că toate modelele se adaptează, iar controlul acestor mici ajustări, „pe ici, pe colo, prin părțile esențiale”, le aparține tot lor. Asta în cazul improbabil în care se ajunge la așa ceva. De cele mai multe ori, pledoaria „modelului” nu e făcută decît pentru că sună bine și le oferă o temă pozitivă de discurs public. Ceea ce a fost și cazul ”modelului suedez”. Luată la bani mărunți însă, punerea lui în practică e absolut iluzorie. Lipsesc atît de multe elemente de ancorare încît din orice alt punct de vedere decît cel al speculației politice, ea e o pură aberație.

În primul rînd, experiențele istorice ale socialismului în România și în Suedia (sau în general în țările scandinave) au un parcurs diametral opus. Se știe ce tip de socialism a ajuns să domine estul Europei. În țările scandinave însă, social-democrația a știut să evite atît excesele național-socialismului, cît și pe cele ale comunismului. Un model social nu apare peste noapte, cum își închipuie unii politicieni, ci se coace la focul mic al istoriei, ani în șir, cu elemente și ingrediente specifice, pe care Tony Judt le descrie în cartea sa Postwar.

Sînt trei opțiuni primare majore care au condus la profilul matur de astăzi al social-democrației scandinave. Prima se referă la predispoziția către regulă, asumare şi compromis. „După Primul Război Mondial, partidele socialiste scandinave au abandonat în mare măsură dogma radicalismului și ambițiile revoluționare pe care le împărtășiseră cu celelalte mișcări socialiste ale Internaționalei a doua, din Germania sau din alte părți”, a scris Judt. Cu alte cuvinte, nu s-au lăsat influențate de cîntecul de sirenă al revoluției bolșevice. Așa încît, încă din 1938 între „clasa muncitoare” și patronat s-a semnat în Suedia un pact care a stat la baza viitoarelor relații sociale ale țării. Un pact funcţional, asumat şi respectat de părţi. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, social-democrații scandinavi nu au manifestat deloc ”antipatia instinctivă” față de zona rurală care a caracterizat stînga europeană, „de la remărcile lui Marx privind ‘stupiditatea vieții de la țară’, pînă la disprețul lui Lenin pentru chiaburi”, după cum arată Judt. Apropierea de rural i-a asigurat socialismului scandinav nu doar voturi – ceea ce nu a fost o consecință neglijabilă – dar i-a ferit pe țărani de mirajul național-socialismului.

”Țărănimea interbelică amărîtă și distrusă din centrul și sudul Europei era o pradă electorală sigură pentru naziști, fasciști sau populiștii care băteau moneda reformei agrare. Însă la fel de încercații fermieri, arendași, pădurari și pescari din nordul Europei s-au orientat în număr mare către social-democrați, care susțineau puternic cooperativele agricole – foarte importante mai ales în Danemarca (...)”, a scris Tony Judt. „Cooperativele de scară mică”, voluntare și eficiente, au fost baza producției agricole din zona scandinavă și s-au dovedit o nucă tare pentru ambele curente ideologice majore ale Europei interbelice. În concluzie, adaugă istoricul britanic, construirea celei mai de succes social-democrații europene, cea scandinavă, s-a făcut pe platforma alianței dintre fermieri și proletariatul urban. „Partidele social-democrate au fost vehiculul prin care societatea tradițională rurală și proletariatul industrial au intrat simultan în epoca urbană; în acest sens, social-democrația în Scandinavia nu a fost doar o politică printre altele, ci a fost chiar forma însăși a modernității”. Cum să aduci „modelul suedez” în România în aceste condiții în care principiile lui sînt de fapt baza modernității însăși a regiunii scandinave? Poate prin transplant geografic, luînd Suedia cu drag and drop de pe harta Europei și plasînd-o peste cea a României.

Dar mai e un element menționat de Judt: „independența neobișnuită a țăranilor scandinavi”. La rîndul ei, această independență avea o rețetă. Ei erau organizați în comunități protestante  fervente și destul de rigide, în care membrii aveau drepturi egale. O idee despre ce au însemnat ele e dată de exemplu de filmul danez din 2018 Un om norocos, difuzat pe Netflix. Caracteristica specifică a acestor comunități, în contrast cu cele din estul sau sudul Europei, era „lipsa lor de constrîngere față de preot sau latifundiar”, după cum scrie Judt. Iarăși, cum ar putea fi implementat în România din această perspectivă „capitalismul nordic”?!

De fapt, România a avut un oarecare model după 1989. Nu unul programat, nici măcar declarat, ci unul tacit, complet diferit de „modelul suedez” de care s-a vorbit în gura mare. Am mai scris de el în Dilema Veche, de exemplu în articolul „De la banalitatea răului la banalitatea denunțării răului”. Este vorba de un model italian postbelic, în care sînt amestecate – proporțiile pot varia, dar nu compromit rezultatul final – amnistia, algoritmul favorurilor politice, exploatarea politică a bugetului. Însă o comparație detaliată a evoluțiilor României (post-’89) și Italiei (post-’45) merită o abordare separată.

În orice caz, e de înţeles fascinaţia politicienilor români care spun că se trag din socialism pentru nobilele fructe ale social-democraţiei scandinave, cum ar fi preocuparea constantă pentru redistribuirea echitabilă a avuţiei naţionale sau impozitul progresiv. Numai că aici nu e ca la botanică, altoieşti postcomunismul românesc cu nişte termeni de import şi gata, se spune că ai adoptat „modelul suedez”. Sorgintea socialismului românesc, care ar fi motorul şi promotorul unui „capitalism nordic” în România, e foarte tulbure, şi nu numai din cauza perioadei comuniste, ci şi din cauza perioadelor pre- şi post- comuniste, care nu pot fi considerate suficient de edificatoare pentru “direcţia în care se îndreaptă ţara“. 

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.

_____________________

Alte articole din această serie: Colaboraționiștii, Primii pași (laterali) ai „Brentry”-ului, Polarizare etnică în epoca postbelică,  Alegerile din Estonia și „soluția austriacă”, Ungaria post-56 și China post-89, Cum au intrat britanicii în UE abia la a treia încercare, Cînd a început războiul rece?, Imigranții Europei, Afaceri cu naziștii