Cu Tony Judt prin secolul XX (V)
Ungaria post-ʼ56 și China post-ʼ89
Tony Judt scrie, în Postwar. A History of Europe since 1945, Penguin Books, 2006, că în mod oarecum surprinzător, după revoluția din 1956, în Ungaria a urmat o perioadă de relaxare. Ea s-a numit „gulaș-comunism” și a avut parțial ca model comunismul polonez. În Polonia, unde după spusele atribuite lui Stalin, comunismul se potrivea ca șaua pe vacă, Moscova nu a exercitat aceleași presiuni precum în România, Bulgaria sau Ungaria. În Polonia, biserica a putut avea în continuare o oarecare influență, nu s-a operat colectivizarea forțată, nu au avut loc procese înscenate. Deși în 1956, situația din Polonia era la fel de încordată ca în Ungaria (comuniștii polonezi îl maziliseră pe ministrul apărării, fostul erou sovietic din război, mareșalul Constantin Rokosovski și își aleseseră un lider, pe Vladislav Gomulka, fără aprobarea Moscovei), Hrușciov nu ordonă intrarea tancurilor în Varșovia. Polonezii au fost tratați mai cu mănuși, în comparație cu celelalte colonii sovietice est-europene, și pentru că Stalin a dorit un buffer stabil între URSS și Germania.
Același tratament pare să fi fost aplicat după 1956 și Ungariei, tocmai pentru că ungurii, ca și polonezii, s-au putut dovedi destabilizatori și periculoși. Mai bine să nu îi provoci, și-au zis sovieticii, să menții cu ei un oarecare echilibru. Nu le mai ceri entuziasm sau declarații de iubire, iar ei, prin chiar tăcerea lor, recunosc primatul partidului comunist moscovit. Așa se face că, afirmă Tony Judt, Ungaria post-1956 s-a îndreptat către un fel de economie de consum. Au apărut nu numai bunuri necesare traiului – care în comunism aveau obiceiul să dispară aleator, prin găurile mari ale economiei de comandă – ci chiar și o preocupare pentru producerea lor în mod constant și satisfăcător. După trauma 1956, ungurii s-au instalat într-o concesie: comunismul de consum. A fost anestezicul economic aplicat de sovietici care le-a permis ungurilor să meargă mai departe, construind somnambulic socialismul.
Ungaria post-1956 este primul exemplu de combinație între partidul unic hegemon și o economie oarecum liberalizată. Modelul pare însă să fi fost redescoperit și perfecționat peste cîteva decenii tocmai la celălalt capăt al comunismului, în China. Asemănările sînt destul de mari. Și în China are loc o revoltă anti-comunistă în 1989, în piața Tiananmen. După înăbușirea ei sîngeroasă, partidul face concesii economice, iar populația se supune tacit ordinii politice cu partid autoritar unic. Istoricul american Stephen Kotkin a emis ipoteza că în estul Europei comunismul nu a supraviețuit pentru că nu a găsit un model de reformare precum China comunistă. Și ne putem întreba într-adevăr ce s-ar fi putut întîmpla cu comunismul est-european în cazul în care acesta s-ar fi deschis economic după modelul testat în Ungaria și apoi aplicat din plin în China.
Există totuși o diferență între Ungaria post-1956 și China post-1989. Ungaria opera tot în cadrul CAER al economiilor socialiste. Chiar dacă producția de ciorapi de damă era fluentă și constantă, ea nu avea parte de stimulentele concurenței; produsele ei rămîneau în urmă. China însă a intrat pe piața concurențială liberă. Firmele occidentale concurau între ele pentru a ajunge la mîna de lucru devenită disponibilă în China, iar mai tîrziu, după 2000, China însăși a intrat în concurență cu ele, prin propriile companii. Mediul în care s-a liberalizat economia chineză diferă fundamental față de cel în care a funcționat economia comunistă ungară cu „față umană”.
În plus, gulaș-echilibrul însuși nu a ținut mult. La un moment dat au intrat în scenă și alte cerințe pe care relaxarea economică nu le mai putea satisface din simplul motiv că făceau parte din alt registru. Statutul libertății politice și de exprimare are în Ungaria, fostă parte a Imperiului Habsburgic, o altă greutate decît în China. Anestezicul economic nu a putut ține mult, odată trezit și revigorat simțul civic. De aceea comunismul în China de azi este în același timp și mai mult, și mai puțin decît un gulaș din 1956.
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.
Alte articole din această serie: Colaboraționiștii, Primii pași (laterali) ai „Brentry”-ului, Polarizare etnică în epoca postbelică, Alegerile din Estonia și „soluția austriacă”.
