● Tony Judt, Postwar. A History of Europe since 1945, Penguin Books, 2006.

Sînt foarte curios cum ar fi interpretat Tony Judt toată povestea aceasta cu Brexitul, izbucnită acut după referendumul din iunie 2016. Dar e una dintre acele curiozități condamnate să rămînă nesatisfăcute – pentru că istoricul britanic s-a stins prematur din viață, în 2010. Ce e posibil însă – și nu e chiar lipsit de relevanță – este să rememorăm după puteri relatarea lui Judt despre „Brentry”, un cuvînt inventat ad-hoc și care poate însemna opusul lui Brexit, adică istoria intrării Marii Britanii în UE. Demersul se bazează pe monumentala lui lucrare Postwar. A History of Europe since 1945, Penguin Books, 2006.

Judt a scris despre primele etape din „Brentry” în capitolul din Postwar denumit „The Coming of the Cold War“ / „Războiul Rece se apropie“. Cu darul său de a se băga în pielea epocii, Judt descrie foarte bine atmosfera de Big Bang din Europa imediat postbelică. Noi avem acum experiența instituțiilor ferme, gen UE, NATO sau chiar, forțînd puțin, Războiul Rece. Dar pe atunci toate erau în formare. Inclusiv Germania era o entitate amestecată, din care mai tîrziu aveau să se nască ceea ce noi am cunoscut sub numele de RDG și RFG. Era o magmă continentală primordială pe care Judt a știut să o descrie exact.

Iar povestea primelor etape din „Brentry” este de fapt istoria aprehensiunilor primare ale Marii Britanii față de ceea ce se contura ca fiind Uniunea Europeană. Iată contextul în descrierea lui Judt. „Problema germană” rodea puternic relațiile dintre aliații care l-au învins pe Hitler: SUA, Marea Britanie, URSS, grup la care fusese cooptată și Franța. Ideea că Europa nu se poate singură ține economic pe picioare dacă în planurile de refacere nu e inclusă și Germania cîștiga teren tot mai mult în partea anglo-americană. Sovieticii și francezii, din motive destul de apropiate, voiau o Germanie debilitată, incapabilă de a mai produce un conflict continental asemănător celor din deceniile doi și cinci. Problema era însă că Europa nu se putea redresa economic fără Germania. Poate nu era chiar clar pe atunci, poate că observația era probabil mai mult un pariu sau o opțiune strategică. Dar în numai cîțiva ani, ea s-a adeverit, pentru că Germania (de Vest), puternic industrializată de Hitler și destul de bine conservată după Război, în comparație cu alte zone, avea să contribuie decisiv la relansarea creșterii economice în Vestul Europei.

„Problema germană” s-a declinat pe doi versanți. În est, a dus la apariția Războiului Rece. Stalin nu și-a dorit o Germanie scindată, dar pentru ca sub influența lui să nu ajungă întreaga Germanie, anglo-americanii au instituit propria administrație în Vest. Moscova nu a mai avut de ales și a înființat RDG în zona ei de ocupație, dar scindarea se lărgea pe tot continentul. În vreme ce la Londra, în februarie 1948, anglo-americanii decideau cooptarea Germaniei de Vest în Planul Marshall (spre nemulțumirea sovieticilor și francezilor), la Praga comuniștii dădeau o lovitură de stat. În iunie 1948 apare marca germană în locul Reichsmark-ului și la scurt timp apoi și marca est-germană. Pe acest fond al rupturilor, plus blocada sovietică a Berlinului de Vest, se naşte NATO. Inițial o alianță franco-britanică împotriva amenințării sovietice dar și germane, ea s-a mulat în cîțiva ani pe clivajul Războiului Rece. Însă rolul inițial al NATO a fost sintetizat în 1952 – cu trei ani înainte de acceptarea RFG în NATO – de primul ei secretar general, Lord Ismay: „The purpose of the NATO was to keep the Americans in, the Russians out and the Germans down” („Rolul NATO a fost să-i țină înăuntru pe americani, afară pe ruși și jos pe germani”).

Pe celălalt versant se clarifica raportarea Franței la problema germană, proces care a condus la apariția Uniunii Europene. Franța realiza că pretențiile ei față de Germania deveniseră minoritare în rîndul aliaților occidentali. Politica reparațiilor și despăgubirilor urmărită de Stalin și dorită și de Franța, după modelul de după Primul Război Mondial, s-a lovit de rezistența anglo-americană. Încă din mai 1946, generalul Clay, guvernatorul militar american, a sistat reparațiile către sovietici din zona germană de care răspundea; în iulie, și britanicii au luat aceeași măsură. An de an, Franței îi venea tot mai greu să aibă pretenții la cocsul și cărbunele german pe care pusese ochii pentru a-și relansa industria și economia. Soluția s-a numit planul Robert Schuman de înființare a Comunității Europene a Oțelului și Cărbunelui. Planul prezentat prima oară în mai 1950 prevedea crearea unei instanțe transnaționale franco-germane de producție și desfacere a oțelului și cărbunelui. Materia primă era germană, dar francezii nu puneau direct mîna pe ea, ci o gestionau împreună cu germanii, care au fost foarte bucuroși că au fost băgați în seamă ca parteneri. Ambele țări au avut de cîștigat. Și astfel, după cum notează Judt, Comunitatea franco-germană a cărbunelui și oțelului, nucleul viitoarei UE, a luat ființă ca o soluție europeană la problema germană a Franței.

La nivel conceptual, nu era chiar o inovație în domeniul cooperării transnaționale europene. Judt a menționat ideile care au circulat în acest sens încă din timpul lui Napoleon. Dar mai spectaculoase sînt apropierile de planurile inițiate mai recent, mai precis în perioada nazistă. Istoricul britanic îl citează pe cunoscutul politolog și diplomat George Kennan, care, în octombrie 1949, în contextul discuțiilor tot mai presante privind integrarea Germaniei în economia postbelică europeană, spunea că în timpul Războiului a avut senzația că marele cusur al noii ordini hitleriste nu era altul decît că... era a lui Hitler. Altfel, ar fi vrut probabil să spună, exista o logică economică în această nouă ordine. A fost apoi cazul lui Pierre Pucheu, funcționar superior de la Vichy executat ulterior de Francezii Liberi, care a propus o Europă fără taxe vamale, cu economie și monedă unice. Viziune împărtășită de altfel și de responsabilul noii ordini naziste, Albert Speer. Acesta, împreună cu Jean Bichelonne, ministrul Producției Industriale în guvernul de la Vichy, în septembrie 1943, au pus la modul concret bazele unui sistem de taxare vamală preferențială care a anticipat relațiile comerciale din Europa și cooperarea franco-germană postbelică.

Comunitatea oțelului și cărbunelui a fost gîndită de la început ca un parteneriat expandabil. La „cartel” se puteau asocia și alte state europene, ceea ce Țările de Jos și Italia au și făcut. Judt face aici două observații de substanță legate de succesul propunerii. Francezul Schuman, italianul De Gasperi și germanul Adenauer, semnatarii grei ai pactului, se născuseră și se formaseră în zonele periferice ale fostelor imperii german și habsburgic, erau originari adică din locurile în care identitățile erau multiple și granițele mai permeabile. Nu e întîmplător că tocmai ei au îmbrățișat fără rezerve ideea comunității oțelului și cărbunelui, care presupunea o oarecare cedare din suveranitatea națională. Se întrevede aici moștenirea europeană pitorească și uitată a vechilor toleranțe și colaborări pre-naționale, din epoca imperiilor. În al doilea rînd, toți semnatarii tratatului de înființare a Comunității au fost din partide creștin-democrate. Este latura catolică care a stat la baza primei formule a UE, a proto-Uniunii Europene. De aici o parte din reținerile inițiale ale Marii Britanii și țărilor scandinave, conduse la acea vreme de guverne socialiste și protestante.

Dar nu acest aspect a atîrnat cel mai greu în decizia Londrei de a se ține deoparte de Comunitatea europeană a oțelului și cărbunelui inițiată de francezi. A fost vorba mai întîi, explică Judt, de mentalitatea precaută a britanicilor. Britanicii nu erau pregătiți pentru ideea unei entități suprastatale care să decidă fie și numai asupra a două comodități. Sau, cum plastic și succint i-a spus ministrul de externe britanic Ernest Bevin omologului său american Dean Acheson: We cannot buy a pig in a poke” / „Nu putem cumpăra un porc într-un sac”. Dar aici nu era vorba doar de prudență față de un concept nou pentru o mentalitate de insulari independenți. Erau și argumente economice puternice. Exporturile Marii Britanii în 1947 erau cît cele ale Franței, Italiei, Germaniei (de Vest), Țărilor de Jos, Norvegiei și Danemarcei la un loc. Mai mult decît atît, Marea Britanie era implicată în alte două relații solicitante. Era, desigur, raportul cu americanii, pe care britanici i-au convins să se implice în NATO, dar mai era și Commonwealth-ul, care, pe atunci, pînă la schimbările care aveau să survină rapid, avea o altă pondere și gravitație față de centrul londonez. Și iată cum primii pași ai Marii Britanii în noul marș care ducea spre Uniunea Europeană au fost laterali.

Ce mai e valabil acum, la Brexit, din argumentele de atunci ale Londrei? Aparent, mai nimic. Cu „porcul”, lucrurile sînt clare, britanicii nu mai pot pretinde că nu știu ce au în sac. Că nu-i place ce e în sac e o altă discuție. Economic, iarăși nu mai cazul unei comparații. Germania și Franța sînt parteneri comparabili ca forță cu Marea Britanie. Însuși Commonwealth-ul are azi un alt profil și un alt conținut. Nici militar, Londra nu mai e forța de altădată; în 1952, era printre cele trei țări cu bombe atomice, azi sînt opt, posibil nouă, astfel state. Însă dacă fiecare dintre aceste argumente nu mai rezistă de unul singur, din fiecare dintre ele se poate extrage cîte o coajă de Brexit. Un pic de mentalitate de colo, o felie de mîndrie de aici, o fărîmă de întîietate rămasă de dincolo – se adună de o revoltă de ansamblu. Impresia mi-a fost confirmată de un fragment dintr-un editorial de la sfîrșitul anului trecut din Sunday Times: „After more than four decades in the EU we are in danger of persuading ourselves that we have forgotten how to run the country by ourselves. A people who within living memory governed a quarter of the world’s land area and a fifth of its population is surely capable of governing itself without Brussels.” („După mai bine de patru decenii în Uniunea Europeană, sîntem în pericol să ne convingem că am uitat să ne conducem singuri. Un popor care pînă de curînd a guvernat un sfert din suprafața globului și o cincime din populația lui este în mod sigur în stare să se conducă fără Bruxelles.”) Cu alte cuvinte: da, așa e, britanicii au dreptul să refuze un porc în sac, dar ar putea şi să vîndă unul pe care nu-l mai vor, isn't it?

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.

va urma; prima parte a articolului poate fi citită aici