Cu Tony Judt prin secolul XX (I)

● Tony Judt, Postwar. A History of Europe since 1945, Penguin Books, 2006.

Nu cred că se poate exagera prea mult cu aprecierile laudative la adresa volumului Postwar* al lui Tony Judt. Operă de maturitate a istoricului britanic, el reprezintă o colecție unică de reflecții profunde asupra secolului trecut. Nu e un tratat academic - istoricul de profesie are curajul de a se lipsi de notele de subsol și de trimiterile altminteri obligatorii în breaslă. Nu e nici o carte de popularizare, cum ar scrie orice pasionat de istorie talentat, pentru că mîna sigură a profesionistului se vede peste tot. Este însă, cum spuneam, un continuum de sens implantat în istoriile secolului XX. Fiecare pagină are o idee de expus, o conexiune de făcut, o perspectivă de deschis încît deodată fragmentele disparate de întîmplări se leagă. Tony Judt e preocupat de logica istoriei; de numerele suficient de mari așa încît ceea ce e o probabilitate la scară mică să devină concluzia unui silogism la scară mare. „Nu putea fi altfel pentru că înainte, sau în context, a fost astfel”, ar fi, pe scurt, descrierea instrumentului de lucru al lui Judt. Nu înseamnă că are răspunsuri la toate. Nu înseamnă că vede determinism peste tot. Nu înseamnă deci că e un determinist de geniu, dar un determinist în final. Dar rata reușitelor sale în găsirea unui număr suficient de mare de observații și conexiuni încît faptul istoric să rezulte logic din ele așa cum a rezultat și în realitate este, aș spune, de neegalat și de neîntîlnit la alți istorici.

Iar după ce găsește logica, găsește și expresia. Tony Judt e neîntrecut în formularea plastică, clară, completă a moralei pe care istoria vrea să ne-o spună. Aici e un motiv în plus de satisfacție în lectura Postwar. E ceva probabil din satisfacția bîlbîitului care reușește pînă la urmă să spună fraza. Noi sîntem bîlbîiții, Judt e retorul și sîntem bucuroși pur și simplu că l-am întîlnit.

Polarizare etnică în Europa postbelică

Postwar începe, după cum îi spune și subtitlul, cu anul 1945. Dar dat fiind preocuparea autorului pentru continuitate de care am pomenit, anul 1945 nu poate fi explicat fără referirea la al Doilea Război Mondial. Mai departe, al Doilea Război Mondial nu poate fi descris complet fără contrapunerea cu Primul Război Mondial. Și așa mai departe. Iată un exemplu. Sîntem la capitolul refacerii Europei după distrugerile morale și materiale ale războiului provocat de naziști. Cine să înceapă însă acest proces? Judt observă coroziunea postbelică a liderilor din perioada interbelică „supraîncălzită politic”. Astfel că europenii, aflați în anii imediat postbelici în căutare de stabilitate în locul obositoarei modernizări interbelice, îi preferă (acolo unde sînt lăsați să o facă) pe oamenii politici maturi, formați înainte de primul război în spiritul parlamentarismului și democrației: Blum, Attlee, Beveridge, Einaudi, De Gasperi, Adenauer și chiar și Churchill. Sînt exemple occidentale, dar după toate probabilitățile, și în România observația lui Judt s-ar fi verificat. Și aici ar fi ajuns la putere, dacă alegerile din 1946 ar fi fost libere, oameni politici născuți în a doua jumătate a secolului XIX, Maniu și Brătianu. Nevoia de logică a lui Judt a împins astfel explicația pînă dincolo de Primul Război Mondial, pînă cînd sensul opțiunilor a devenit clar.

Cu un astfel de început blurat, în care, de la periferie la centru, tușe din ce în ce mai groase se îngrămădesc către 1945, Judt așează prima bornă. Cu sugestivitatea deja menționată, el a făcut puternica remarcă potrivit căreia, după Primul Război Mondial, europenii au menținut populațiile și au trasat granițele. După cel de-al Doilea Război Mondial, au procedat invers: au menținut granițele și au mutat populațiile. Cu puține excepții, după război granițele interbelice s-au menținut. Ce s-a făcut în schimb la scară mare au fost strămutările, schimburile sau expulzările de populații. Ceea ce începuse în timpul războiului, prin deciziile lui Hitler și Stalin, s-a continuat și după. Așa s-ar putea explica în bună măsură și succesul sionismului prin înființarea statului Israel: evreii nu mai erau doriți nici în vestul, nici în estul Europei, unde alții puseseră mîna pe proprietățile și afacerile lor, și unde nici ei înșiși nu se mai simțeau acasă. Polonezii din vestul Ucrainei și Bielorusiei (cîți mai rămăseseră după execuțiile directe sau indirecte hitleriste și staliniste) au fost strămutați în noua Polonie, iar germanii din estul Prusiei au ajuns la polonezi au fost mutați la vest. La fel și germanii sudeți, sau germanii din celelalte țări est-europene, respinși vindicativ și oficial din țările în care ajunseseră prin politicile de colonizare ale lui Hitler dar și în care se stabiliseră cu multă vreme înainte – în unele situații cu sute de ani înainte. Schimburi de populații peste granițele păstrate au făcut și ungurii cu slovacii, sau ungurii cu sîrbii. Rezultatul acestor mișcări a fost o Europă sărăcită etnic, în care națiunile s-au tras în granițele prestabilite și în care minoritățile au devenit nesemnificative. Cu puține excepții (federațiile sovietică și iugoslavă, dar și România, unde ungurii și țiganii au rămas în număr mare), țările europene au devenit state naționale, cu o majoritate mult mai puternică decît înainte de război. Și chiar și România a pierdut din proporția de minorități, prin pierderea Basarabiei. Contribuția evreiască la coloratura diversă a continentului a dispărut, dar mai sînt și alte exemple. Polonia a devenit covîrșitor „poloneză”, la fel și Cehoslovacia, „ceho-slovacă”. În perioada interbelică, scrie Judt, 22% din populația Cehoslovaciei era reprezentată de germani. După expulzările postbelice, în Cehoslovacia au mai rămas circa 200.000 de germani (dintr-un total de aproximativ 2,4 milioane). Astfel că, mai remarcă Judt, că au vrut sau nu, că au știut sau nu, decidenții postbelici au avut de operat pe un țesut demografic european dispus de Hitler și Stalin. E de rău? Autorul nu spune, dar de fapt întrebarea nici nu are un sens prea clar. Bineînțeles că putem regreta situația, dar ea e cea care s-a impus atunci, și de la ea a trebuit să înceapă reconstrucția Europei.

Ideea ideii „prost aplicate”

Iar prima cărămidă a fost Germania. Judt arată că la început, americanii tindeau către modelul urmat şi în 1918, de pedepsire a Germaniei prin dezindustrializare şi decapitalizare. Dar curînd şi-au dat seama că fără un partener viabil german, economiile celorlalte ţări europene aveau de suferit. În vreme ce URSS părăsea barca aliată, Germania urca în ea. Germania era cooptată între ţările beneficiare ale planului Marshall, Moscova îl refuza. Nu era simplu, explică Judt. Recuperarea Germaniei însemna folosirea foştilor nazişti, pentru că alţi germani cu care să lucrezi nu se prea găseau. Şi asta în vreme ce propaganda nazistă, de mult defunctă, încă îşi făcea efectele. Precum în România cu propaganda comunistă din anii ‘90.

În zona lor de ocupaţie germană, americanii programaseră o denazificare sistematică. Ceva prin care ţările est-europene nu au trecut. De pildă, înainte de a le da cartelele de hrană, americanii îi băgau pe germani la cinema, unde le puneau documentare despre lagărele de muncă silnică şi exterminare naziste. Potrivit unor astfel de subiecţi, oamenii se supuneau, intrau în sală, dar se uitau aiurea, în jos sau într-o parte, şi aşteptau aşa să se termine filmul şi să îşi ia cartela. Elocvente sînt sondajele făcute tot de americani, în zona lor. Astfel, în noiembrie 1946, 37% dintre germanii din zona americană au declarat că exterminarea evreilor si polonezilor a fost necesară pentru securitatea germanilor. Iar între 1946 şi 1949, scrie Judt, marea majoritate a germanilor declara că „nazismul a fost o idee corectă, însă prost aplicată”. Ca să vezi unde era de fapt paternitatea ideii similare exprimată în 1990 de fostul preşedinte al României Ion Iliescu, cu referire la comunism. Aici şi-ar putea găsi aplicarea o tehnică exersată deseori de Judt, aceea a comparării efectelor generate de seturi similare de condiţii istorice. Pentru că deseori tindem să uităm că nazismul n-a fost doar un regim de război; el era instalat în Germania, oficial, din 1933, şi influenţase societatea germană încă şi mai devreme. Avea, în ‘45, 12 ani vechime. Astfel că, la nivelul efectelor acumulate în timp de propaganda germană pot fi susţinute unele comparaţii cu perioada comunistă. Practic, în linii mari, diferenţa de durată dintre cele două totalitarisme a fost că nazismul a avut o singură generaţie de lideri, în vreme ce comunismul a avut două. Dar pentru efecte de durată în mentalul colectiv se poate verifica dacă nu cumva una nu e de ajuns. (va urma)