Cu Tony Judt prin secolul XX (VII). Cînd a început Războiul Rece?
În cazul Primului Război Mondial, se știe: a fost asasinarea la Sarajevo a arhiducelui Franz Ferdinand, pe 28 iunie 1914. La fel și în ce privește al doilea război mondial, este vorba de invadarea Poloniei de către Germania, pe 1 septembrie 1939 (deși alții menționează conflictul sino-japonez reizbucnit la Shanghai pe 13 august 1937, dar și în acest caz momentul inițial e clar). Cu războiul rece însă, lucrurile sînt mai complicate. Nimeni nu poate spune cu exactitate cînd și cine l-a provocat. Și chiar dacă unii se încumetă să o facă, se găsesc alții care să îi contrazică.
În Postwar, Tony Judt complică și mai tare discuția. El spune că de fapt războiul rece a izbucnit încă din perioada interbelică. De atunci a pornit polarizarea Europei; mai exact acolo își au originile suspiciunea, teama și strategiile occidentale față de experimentul bolșevic de la Moscova. Argumentul lui Judt este că nazismul doar a obnubilat antagonismul deja creat la sfîrșitul primului război mondial. Și că după ce Hitler a căzut, Războiul Rece s-a reluat de acolo de unde fusese lăsat de complicația nazistă. Care ar elementele acestui Război Rece avant la lettre? El spune de Polonia, care a dus „un război disperat cu URSS-ul în 1920”; de reputația interbelică a lui Churchill, „construită în bună măsură pe Spaima Roșie” și pe tema anti-bolșevismului; de dreapta franceză, care a avut în interbelic în anti-comunism cea mai consistentă parte a discursului politic; de războiul civil din Spania, unde și lui Franco și lui Stalin le-au plăcut să sublinieze rolul major al comunismului; și, bineînțeles, de Moscova, unde monopolizarea puterii de către Stalin și epurările de partid aveau ca justificare oficială un presupus complot occidental murdar la adresa URSS. ”Anii 1941 – 1945 au fost doar un interludiu în lupta mondială dintre democrațiile occidentale și totalitarismul sovietic, o luptă a cărei turnură a fost deviată dar nu și fundamental alterată de amenințarea la adresa ambelor părți reprezentată de ascensiunea în centrul continentului a fascismului și nazismului”. O observație subtilă, care confirmă încă o dată reputația lui Judt de specialist redutabil în istoria secolului XX.
Dar și în acest caz, problema nu se rezolvă, ci doar se reformulează: cînd a reînceput războiul rece? Și răspunsul cel mai simplu e că foarte probabil, acesta a reluat startul din mai multe locuri, la momente apropiate. Un loc ar putea fi situat de pildă la nivel mental; sînt premisele conceptuale pe baza cărora s-au luat deciziile care au dus la războiul rece. Perspectiva sovieticilor (și nu numai a lor) a readus foarte rapid în actualitate abordarea soluțiilor în termenii adversativi interbelici. Astfel, o notă a lui Molotov din februarie 1945, comentînd observațiile occidentale privind viitorul Poloniei, arăta că„noi nu știm cum sînt organizate guvernele în Belgia, Franța, Grecia etc. nu am fost întrebați și nici noi nu am spus pe care dintre aceste guverne le preferăm și pe care nu. Nu am intervenit deoarece este zona de acțiune militară a anglo-americanilor”. Se (re)naște astfel, cînd încă războiul nu se sfîrșise, abordarea care presupune un „noi” și un „voi”, despărțiți, în abordarea sovietică, de zonele de ocupație militară. În terminologia de care am arătat deja că îi era specifică, Churchill spune încă și mai devreme, în ianuarie 1945, „să nu vă iluzionați, toți Balcanii, cu excepția Greciei, urmează să fie bolșevizați, și nu pot face nimic ca să împiedic asta. De asemenea, nu pot face nimic nici pentru Polonia.”
Însăși strategia expansionistă a lui Stalin are la bază o concepție bipolară a Europei. Stalin a dorit „un cordon sanitar” la granița vestică a URSS-ului pentru a se proteja de primejdia germană. Dar lucrurile au evoluat în mod firesc apoi către un rol de protecție față de Occident al țărilor aduse pe orbită sovietică. Judt a remarcat cum cordonul sanitar sovietic nu a fost altceva decît o reluare a vechii politici țariste de securitate. La 1815, Europa de est era considerată de către țarul Alexandru I „o zonă – tampon” pentru Rusia, concepție pusă în aplicare de către Stalin după 1945, cu adaosurile personale inevitabile.
Pentru Judt, într-o măsură poate la fel de semnificativă este și răspunsul la întrebarea „de unde nu a (re)început Războiul Rece?”. El exclude doctrina Truman din martie 1947, care viza un deznodămînt cît se poate de practic, și anume alocarea unei sume în Congres pentru preluarea combaterii comuniștilor în Grecia și Turcia. Nu doctrina Truman a contribuit la declanșarea războiului rece, spune istoricul britanic, ea de fapt l-a lăsat rece pe Stalin. O altă ipoteză respinsă de Judt este că Războiul Rece a izbucnit atunci cînd occidentalii au realizat că sovieticii vor să ocupe estul Europei. Din păcate însă, observă el, lucrurile erau tranșate în această privință cu mult timp înainte, încă din timpul războiului. Nu acesta a fost motivul inițial al divergențelor dintre aliați. Estul era condamnat încă de la Teheran, din noiembrie 1943, dacă nu cumva încă de la Casablanca, din ianuarie același an. În cazul Ungariei și României, numerele din des-denunțatul acord de procentaj dintre Stalin și Churchill erau decorative. Ceea ce conta la acel moment, ceea ce încă se mai juca, argumentează Judt, erau doar Balcanii, o zonă de maxim interes pentru britanici. Ialta e sinonimă în politica Europei Centrale cu trădarea și vinderea Estului de către Vest. Dar de fapt Ialta a contat foarte puțin. La momentul ei, sovieticii controlau din nou ceea ce reprezentase partea lor din înțelegerea cu Hitler. ”Comitetul de la Lublin” era instalat deja la Varșovia pentru a gestiona Polonia postbelică. „Nimic din ce s-a decis la Ialta nu fusese deja hotărît la Teheran sau în altă parte”, a scris Judt.
Războiul Rece a crescut treptat în jurul noilor probleme postbelice ale Europei. Și una dintre problemele majore a fost Germania și rolul ei în viitorul Europei. În acest caz, divergențele apărute au fost mai ales între sovietici și americani. În mai 1946, generalul Clay a sistat reparațiile către sovietici din zona germană de care răspundea; în iulie, și britanicii au luat aceeași măsură. La conferința miniștrilor de externe de la Moscova din martie – aprilie 1947, sovieticii doreau restaurarea reparațiilor, în vreme ce anglo-americanii doreau o Germanie care să se poată susține singură, nu subminată permanent de obligația plății despăgubirilor. Versiunea sovietică implica o administrație unificată, dar occidentalii au realizat că aceasta ar fi însemnat cedarea Germaniei în mîinile Moscovei. Cu acest prilej, consilierul politic al Administrației americane, Robert K. Murphy, a spus că „la Conferința de la Moscova din 1947 a căzut cu adevărat Cortina de Fier”. Ar fi în acest caz o dată exactă dar și simbolică a începutului Războiului Rece.
Dar de aici, lucrurile s-au desfășurat cu rapiditate: în august 1946, cu toate protestele sovieticilor și francezilor, anglo-americanii au mărit unilateral producția în Bizone (denumirea zonelor germane de administrație britanică și americană, contopite la sfîrșitul lui 1946). De partea cealaltă, Stalin a înființat Cominformul (octombrie), a instruit partidele comuniste din Italia și Franța să adopte o linie intransigentă, a înăsprit regimul pro-sovietic din țările din est ocupate. În februarie 1948, pe cînd la Londra are loc o discuție aliată la care s-a decis cooptarea Germaniei occidentale în Planul Marshall, discuție la care sovieticii nu au fost invitați, la Praga are loc lovitura de stat comunistă. Pe 10 aprilie 1948, la o întîlnire a aliaților la Berlin, sovieticii protestează față de planurile occidentale privind Germania și apoi părăsesc camera. Nu a mai fost programată nicio ședință viitoare. Ocupația comună aliată a Germaniei ia sfîrșit – și în același timp, nimeni nu mai caută să salveze aparențele. Chiar și așa, declarat doar prin trîntirea ușii, războiul rece era, oficial, o realitate.
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.
Alte articole din această serie: Colaboraționiștii, Primii pași (laterali) ai „Brentry”-ului, Polarizare etnică în epoca postbelică, Alegerile din Estonia și „soluția austriacă”, Ungaria post-56 și China post-89, Cum au intrat britanicii în UE abia la a treia încercare.