Dileme on-line

Am putea oare – m-am întrebat – să dezvoltăm, pe baza citatelor antologate, o analitică a prostiei omeneşti? Nu prea. Prostia apare ca o categorie schematică, dacă o comparăm cu „imaginaţia” nesfîrşită a oralităţii derapante, amuţitoare, imprevizibile a unora dintre liderii şi vedetele ”divertismentului” autohton.

Ştiu, o să spuneţi că “la noi, aşa ceva e imposibil, nu ne putem compara cu americanii”. Păi tocmai asta e problema: dacă ne mulţumim în continuare cu lamentările mioritice, n-o să ne putem compara niciodată. Cu nimeni. O să rămînem unici şi neînţeleşi, cu pandaliile noastre.

În cadrul festivalului au fost proiectate zece filme special accesibilizate pentru  persoanele cu deficienţe de vedere. La intrarea în sală, aceştia au primit cîte un set de căşti, în care se auzeau detalii suplimentare despre cum sînt îmbrăcate personajele, gesturi, mimică, atmosferă şi alte  informaţii ce ajută un nevăzător să înţeleagă intriga mai bine.

Miercuri, 27 mai, de la ora 19, la Cărtureşti Verona, Alexandru Bălănescu va susţine o sesiune de autografe. Iar joi, 28 mai, de la ora 20, la Fratelli Studios va avea loc concertul aniversar Alexandru Bălănescu. Se împlinesc 10 ani de la lansarea albumului emblematic Maria T.

Sînt destui cei care cred că epoca cea mai bună a ţării noastre a fost cea interbelică, pe cînd se făcuse “România Mare”. Şi visează la reîntregire. Sunt destui care cred în “românism” şi în valorile sale. E normal. Discuţia despre “specificul naţional” şi despre identitatea noastră naţională e veche. Dar nu întotdeauna ştim, de fapt, despre ce vorbim.

De curînd, ministrul de externe german, domnul Frank-Walter Steinmeier, şi-a cerut scuze, în prezenţa omologului său rus, pentru suferinţele provocate de trupele naziste soldaţilor şi civililor de la Stalingrad în timpul luptelor din 1942-1943. Au trecut de atunci peste 70 de ani, dar memoria suferinţei e încă vie, iar victimile merită – fie şi această tîrzie – recompensă morală.

Cu ocazia Tîrgului de carte Bookfest, care se desfăşoară zilele acestea, iată o listă selectivă cu nume de trupe şi de muzicieni inspirate de cărţi şi personaje literare.

- Bună ziua, domnule Dumnezeu.

Vă puteţi imagina că Preşedintele Institutului Goethe apare la o conferinţă de presă şi pronunţă cuvintele Schwanz şi Arsch? Vă puteţi închipui că Preşedintele British Council ar spune, în faţa presei, cuvîntul fuck? Credeţi că un academician francez care ocupă funcţia de preşedinte de onoare la o instituţie culturală ar spune în public despre un alt om de cultură francez că este “haimana ordinară”?

Cine umblă cu maşina proprie pe străzile capitalei va înţelege de îndată la ce mă refer. A fi la volan în Bucureşti (şi, bănuiesc, oriunde în România) e a trăi o experienţă-limită: un amestec de perplexitate, furie, nevroză, panică, disperare, resemnare, suferinţă cronică şi destin.

Luni, 18 mai 2015, de la ora 19, pianista română Alina Azario, cea care semnează discul de muzică clasică al anului 2014, așa cum a fost desemnat de ascultătorii Radio România Muzical, susţine un recital la Bucureşti, în Sala Cerchez a Muzeului Naţional Cotroceni, marcînd astfel și “Ziua internațională a muzeelor”.

Ea este o pianistă de 26 ani; el, un compozitor de 29 ani. Ea locuiește în Germania, tatăl ei este german, iar mama, japoneză. El s-a născut în îndepărtata Islandă. La prima vedere, niciun punct comun. Și totuși...

Strigătura “aţi minţit poporul cu televizorul”, pe care o rosteau protestatarii din Piaţa Universităţii acum 25 de ani, s-a dovedit profetică. Pe atunci aveam o singură televiziune, acum avem cu zecile, iar poporul le frecventează asiduu. Mai bine ar citi ceva.

În ultima săptămînă, am primit tot felul de apeluri telefonice şi de la oameni apropiaţi şi de la unii mai puţin apropiaţi, chinuiţi, toţi, de aceeaşi fierbinte curiozitate: voiau să ştie dacă e adevărat că voi fi numit ambasador la Paris. Îmi este imposibil să pricep cum poate apărea un asemenea zvon, fără ca tu, cel direct implicat, să ai habar de „infomaţia” pe care zvonul cu pricina o colportează.