Papagalul lui Flaubert - fragment
Dilema veche vă prezintă un fragment din volumul Papagalul lui Flaubert, de Julian Barnes, apărut la Editura Babel. Special pentru cititorii noştri – dacă vă faceţi acum abonament la Dilema veche – ediția tipărită – pe minim şase luni, primiţi gratuit această carte.
Şase nord-africani jucau boule sub statuia lui Flaubert. Pocnete limpezi răsunau peste vacarmul circulaţiei sugrumate. Cu o ultimă şi ironică mîngîiere făcută cu buricele degetelor, o mînă cafenie a lansat globul argintiu. Acesta a aterizat, a săltat greoi o dată şi a descris o curbă, într-o ploaie lentă de praf cu firul dur. Aruncătorul a încremenit într-o efemeră statuie, cioplită cu gust: nu-şi îndreptase picioarele cu totul, iar braţul drept îi rămăsese întins, extatic. Am observat o cămaşă albă, cu manşeta răsfrîntă, un antebraţ gol şi o pată pe încheietură. Nu era vorba de un ceas, cum crezusem la început, nici de un tatuaj, ci de o simplă modificare a culorii: chipul unui politician înţelept, mult admirat în deşert.
Permiteţi-mi totuşi să încep cu statuia – cu cea de deasupra, permanentă şi lipsită de har, cu cea care vărsa lacrimi de cupru: imaginea ostenită, nonşalant oferită posterităţii, a omului cu cravata strîmbă, vesta pătrată, pantalonii-burlan şi mustaţa zburlită. Flaubert nu-ţi răspunde cu o privire. Din Place des Carmes, privirea lui aţintită spre sud, spre catedrală, trece mult pe deasupra oraşului pe care l-a dispreţuit şi care, la rîndu-i, l-a cam neglijat. Îşi ţine capul extrem de sus, ca o măsură de apărare: singuri porumbeii pot admira chelia scriitorului în splendoarea ei totală.
Dar nu este statuia originară. În 1941, nemţii l-au ridicat şi l-au dus cu ei pe primul Flaubert, odată cu balustradele şi ciocănaşele de aramă de la porţi. Probabil că din bronzul lui s-au turnat insigne pentru caschete. Soclul a rămas neocupat vreme de circa un deceniu. După care un primar al oraşului Rouen, pasionat de statui, a descoperit forma originară de gips – modelată de un rus, pe nume Leopold Bernstamm – iar consiliul municipal a aprobat turnarea unei noi imagini. Oraşul Rouen şi-a oferit o statuie de metal cum scrie la carte, dintr-un aliaj 93% cupru şi 7% cositor: turnătorii, firma Rudier din Chîtillou-sous-Bagneux, susţin că un astfel de amalgam are o rezistenţă la coroziune garantată. La realizarea proiectului au mai contribuit şi alte două urbe, Trouville şi Barentin, ambele răsplătite cu copii de piatră ale statuii. Acestea n-au avut viaţă lungă. La Trouville, partea superioară a şoldului lui Flaubert a trebuit peticită, iar din mustaţă i s-au desprins nenumărate firimituri; tijele de fier din structura interioară şi-au scos capetele, ca nişte crenguţe, dintr-o umflătură de beton de pe buza de sus.
Poate că asigurările date de făurari sînt demne de crezare şi ediţia a doua a statuii va dăinui. Eu, însă, nu văd nici un motiv special pentru a fi încrezător. Aproape nimic din ceea ce avea vreo legătură cu Flaubert n-a durat. E mort de peste o sută de ani, iar de pe urma lui nu ne-a rămas decît hîrtie. Hîrtie, idei, sintagme, metafore, structuri de proză ce se transformă în sunet. Întîmplător, tocmai asta şi-a şi dorit: sentimentali, admiratorii lui sînt unicii nemulţumiţi. Casa scriitorului de la Croisset a fost demolată imediat după înmormîntarea proprietarului, şi în locul ei au înălţat o fabrică pentru extragerea alcoolului din grîne compromise. N-ar fi din cale afară de greu să ne descotorosim nici de această efigie: dacă a ridicat-o un primar iubitor de statui, un alt primar – poate un zelos membru de partid, cu înclinaţii livreşti, care a citit grăbit ceea ce spune Sartre despre Flaubert – ar putea s-o dărîme cu tot atîta ardoare.
Mă leg mai întîi de statuie, deoarece proiectul meu a început să se deruleze din acest punct. Oare de ce ne deşteaptă scrierile dorinţa de a-l vîna pe autor? De ce nu ne vedem de treabă? De ce nu ne sînt suficiente cărţile? Flaubert dorea să ne mulţumim numai cu ele: puţini literaţi au fost mai convinşi de autonomia textului scris şi de lipsa de relevanţă a personalităţii autorului. Cu toate acestea, noi, neascultători, îi adulmecăm urma. Imaginea, chipul, semnătura; statuia din cupru 93% şi fotografia lui Nadar; fîşia de îmbrăcăminte şi bucla de păr. De unde atîta lăcomie pentru moaşte? De ce nu ne-am mulţumi cu vorbele aşternute pe hîrtie? Credem că rămăşiţele unei vieţi conţin un adevăr ancilar? La moartea lui Robert Louis Stevenson, doica lui scoţiană – minte de precupeaţă – s-a pus să vîndă, fără prea multă zarvă, şuviţe de păr pe care pretindea că le tăiase din freza scriitorului cu patruzeci de ani în urmă. Credulii, căutătorii, urmăritorii au cumpărat cantităţi suficiente pentru a tapiţa o sofa.
Am luat hotărîrea că de Croisset mă voi ocupa ceva mai tîrziu. Am petrecut cinci zile la Rouen, iar un instinct pe care îl am din copilărie îmi spune că bucăţica cea mai delicioasă trebuie păstrată pentru la urmă. Acţionează, oare, acelaşi impuls, uneori, şi la scriitori? Stai aşa, nu te grăbi, ce e mai bun abia vine! Dacă da, ce chin sînt cărţile neterminate! Două dintre ele îmi vin în minte chiar acum: Bouvard et Pécuchet, în care Flaubert s-a străduit să îndese şi să supună lumea întreagă, toată strădania şi neîmplinirea omului, şi L’Idiot de la famille, în care Sartre a încercat să-l vîre pe Flaubert cît e el de mare, să-l cuprindă şi să-l domesticească pe scriitorul magistral, pe burghezul magistral, pe terorist, pe inamic, pe înţelept. Primului proiect i-a pus capăt un accident vascular; celui de al doilea i-a venit de hac orbirea.
M-am gîndit şi eu, cîndva, să scriu cărţi. Idei aveam; chiar începusem să-mi fac însemnări. Numai că eram medic, om însurat, tată de familie. Bine nu poţi să faci decît un singur lucru; Flaubert a fost perfect conştient de asta. Eu îmi practicam cu succes meseria de doctor. Dar soţia mea… a murit. Copiii mi s-au risipit în cele patru zări – îmi scriu numai cînd le dă ghes remuşcarea. Fiecare cu viaţa lui, se înţelege. „Viaţă! Viaţă! Să ţi se scoale!“ Abia zilele trecute am dat peste această exclamaţie flaubertiană. M-a făcut să mă simt ca o statuie de piatră cu un şold cîrpit.
Cărţile nescrise? Nu sînt un motiv de înciudare. Şi aşa geme lumea de cărţi. Pe lîngă asta, îmi amintesc sfîrşitul romanului L’Education sentimentale. Frédéric şi camaradul său, Deslauriers, îşi trec viaţa în revistă. Ultima şi cea mai preţioasă amintire a lor este a unei vizite la bordel, făcute cu ani în urmă, pe cînd mai erau şcolari. Plănuiseră escapada în cele mai mici amănunte, îşi cîrlionţaseră părul anume pentru a se ridica la înălţimea ocaziei, şterpeliseră chiar flori pentru fete. Odată ajunşi la tractir însă, Frédéric n-a mai avut curaj să continue şi amîndoi au spălat putina. A fost cea mai memorabilă zi a vieţii lor. Nu-i aşa că cea mai sigură formă de plăcere, ne întreabă, cu subînţeles, Flaubert, este plăcerea anticipării? Doreşte oare cineva cu adevărat să dea buzna în dezolanta mansardă a împlinirii?
(...)
La Hôtel-Dieu mi-a ieşit în întîmpinare un gardien pricăjit şi nervos, al cărui halat alb m-a derutat. Doar nu era nici doctor, nici pharmacien, nici arbitru de cricket! Halatele albe îţi sugerează un mediu aseptic şi un raţionament riguros. Atunci, de ce să fi purtat un ghid de muzeu halat alb – ca să nu-l contamineze pe Flaubert cu bacili? Omul mi-a desluşit că muzeul îi era închinat parţial lui Flaubert şi parţial istoriei medicinii; pe urmă m-a trecut, valvîrtej, prin toate încăperile, încuind uşile în urma noastră cu o eficienţă zgomotoasă. Mi-a arătat odaia în care văzuse Gustave Flaubert lumina zilei, flaconul său de eau-de-Cologne, cutiuţa pentru tutun şi primul articol publicat la ziar. Cîteva fotografii au confirmat cumplit de timpuria transformare a romancierului dintr-un flăcău chipeş într-un burghez burtos, cu început de calviţie. Sifilis, trag unii concluzia. Proces de îmbătrînire într-un ritm normal pentru secolul al XIX-lea, le dau replica alţii. Nu e exclus ca trupul său să fi avut, pur şi simplu, un simţ al armonizării: de îndată ce mintea pe care o adăpostea se declarase prematur decrepită, carnea a făcut tot posibilul să se conformeze. Mi-am repetat întruna că Flaubert fusese blond. E greu să ţii minte un asemenea detaliu, fiindcă în fotografii toţi oamenii par oacheşi.
Celelalte săliţe conţineau instrumentar medical din secolele XVIII–XIX: relicve grele de metal, cu vîrfuri ascuţite, şi pompe pentru clismă de un calibru care m-a surprins chiar şi pe mine. Pe atunci, medicina trebuie să fi fost o îndeletnicire plină de emoţii, de disperare şi violenţă; astăzi n-au mai rămas din ea decît hapurile şi birocraţia. Sau să fie doar impresia că trecutul are mai multă culoare locală decît prezentul? Am examinat atent teza de doctorat a lui Achille, fratele lui Gustave, intitulată Consideraţii despre momentul oportun al operării herniei strangulate. O paralelă fraternă: teza lui Achille a devenit, mai tîrziu, metafora lui Gustave: „Faţă de prostia din epoca mea simt valuri de ură înăbuşitoare. Mi se ridică în gît căcatul, ca la un suferind de hernie strangulată. Dar vreau să-l reţin, să-l fixez, să-l îngroş; vreu să fac din el o pastă cu care să vopsesc tot secolul al XIX-lea, aşa cum în India pagodele sînt zugrăvite cu balegă de vacă.“
La început, conjuncţia celor două muzee mi s-a părut stranie. Dar i-am găsit sens de îndată ce am înviat în minte celebra caricatură a lui Lemot, în care Flaubert o disecă pe Emma Bovary. Romancierul este înfăţişat agitînd, triumfător, în colţii unei furci uriaşe, inima mustind de sînge smulsă din pieptul eroinei. Flaubert flutură organul sus de tot, ca pe un exponat medical de zile mari, iar în partea stîngă a desenului se pot distinge, nu fără efort, picioarele victimei întinse pe masa de operaţie. Scriitorul ca măcelar, scriitorul ca brută sensibilă.
Pe urmă am zărit papagalul. Stătea într-un mic alcov, era verde-strălucitor şi, cu o căutătură insolentă, îşi ţinea capul înclinat într-un unghi ce sugera curiozitatea. Psittacus, spunea inscripţia de la capătul stinghiei. „Papagal împrumutat de G. Flaubert de la Muzeul din Rouen şi ţinut pe masa de lucru în perioada redactării povestirii Un coeur simple, în care figurează cu numele de Loulou şi aparţine personajului principal, Félicité.“ Copia xerox a unei scrisori a lui Flaubert servea drept confirmare: papagalul, scria el, petrecuse trei săptămîni pe biroul său, iar prezenţa lui începea să-l calce pe nervi.
Loulou se afla într-o condiţie bună, cu penele la fel de lucioase şi ochii tot atît de obraznici cum fuseseră, probabil, şi acum un veac. Am contemplat îndelung pasărea şi, spre marea mea surpriză, am avut senzaţia că stabilisem un contact fierbinte cu acest scriitor care, cu nemăsurat orgoliu, interzisese posterităţii să se intereseze de viaţa sa particulară. Statuia lui nu era decît o reproducere; casa îi fusese dărîmată; cărţile scrise de el îşi aveau, natural, viaţa proprie şi reacţiile oamenilor faţă de ele nu erau reacţii faţă de autorul lor. Aici, însă, în banalul papagal verde, păstrat intact printr-o metodă de rutină, dar misterioasă, exista ceva ce-mi dădea senzaţia că aproape îl cunoscusem personal pe scriitor. Mă simţeam mişcat şi totodată înveselit.
Abonați-vă acum la Dilema veche – ediția tiparită – pe minimum 6 luni și primiți cadou cartea „Papagalul lui Flaubert” de Julian Barnes.
http://pay.dilemaveche.ro/
