Laurenţiu ION

o femeie, mereu o femeie, era bătută de tatăl copiilor ei cît timp noi priveam nepăsători dar fericiți că tensiunea lumii noastre se descărca în sfîrșit

Tot ce face e ironic: în rarele ocazii cînd dansează la o petrecere, o face ironic; dacă rîde la glumele tale, o face ironic. Pentru că, în mare parte din timp, e un fin intelectual care nu rîde decît ironic, un creator

Am auzit, printre altele, cuvîntul infarct. L-am auzit o dată sau de două ori. Sau poate, în acele momente, îmi suna în minte ca un cîntec: infarct, infarct, infarct. Am aşteptat cele cincisprezece minute pînă la sosirea ambulanţei pe un taburet aşezat în mijlocul casei ca într-un muzeu, în timp ce parchetul alb împrăştia, în schimb, o lumină de spital.

Aș putea fi instituția care-ți cere o copie aici, o copie acolo, o copie dincolo, sau copilul speriat din momentele imediate ale unui coșmar

Aș putea fi instituția care-ți cere o copie aici, o copie acolo, o copie dincolo, sau copilul speriat din momentele imediate ale unui coșmar

Sînt gunoaiele care ne vor asfixia copiii în viitor, ne vor distruge pămîntul, aerul și apele, dar înainte de asta – ne vor înghiți propriile vieți. Iar noi toți vom fi judecați după gunoaiele pe care le-am votat.

Verific dacă microfoanele ascunse sînt la locul lor și funcționează corespunzător, iar apoi o sun pe mama să stau cu ea în telefon preț de cîteva minute, fără ca vreunul dintre noi să zică ceva, pentru a verifica dacă și azi ne sînt ascultate telefoanele.

Zgomotul manipulează. Fără portavoce, naziștii nu ar fi cucerit Germania niciodată. Fără să creeze atîtea valuri în presă, făcînd apel la ura reprimată a unui număr mare de americani, Donald Trump nu ar fi cîștigat alegerile prezidenţiale niciodată.

Sînt ei, românii care au emigrat. De fiecare dată cînd revin în țară, găsesc același oraș pe care l-au uitat pentru cîteva luni, poate ani, și aceeași țară purtată-n pașaport, în conversațiile stînjenitoare cu străini, dar mai ales în stradă, în mijlocul protestelor organizate în diasporă

Orașul nostru nu are nevoie de un cutremur pentru a dispărea de pe fața pămîntului. Totul dispare pur și simplu.

Din clădirile Bucureștiului nu cad doar cărămizi, țigle sau bucăți din tencuială, sticle de plastic ori mucuri de țigară, ci – iată, țîșnește și apa.

Trebuie să am grijă cu vecinii. Cei mai periculoși sînt moștenitorii și foștii securiști.

E deja a treia vară de cînd nu ne-am mai văzut și vîntul bate de seară, ca o inimă neprotejată, bate acum cît pentru anii în care am așteptat să te revăd.

sfinţii Gabrielei Firea să vină să mă salveze. Iar inima care m-a furat a plecat să facă / acelaşi lucru pentru ea și mă gîndesc că / am vrut doar să-ţi arăt cum poate iubi

umbra mîinilor noastre deasupra farfuriei