Jurnal imaginar din statul paralel (I)
Îți scriu direct din mașină, sînt în drum spre birou. Aș vrea să sar peste relatarea detaliată a dimineții, nu s-a întîmplat nimic spectaculos: m-am trezit, mi-am citit mesajele să văd cine mă mai urăște din oamenii care mă cunosc, iar apoi am trecut la știri – să văd, la fel, cine mă urăște din oamenii care nu mă cunosc. E important să-mi rezerv un timp, în fiecare dimineață, în care să mă enervez cît pentru toată ziua.
După cum bine ai intuit, mă îndrept spre corporația răului, la un job pe care bunică-mea și alți oameni de vîrsta ei nu-l înțeleg. La radio – în tot acest timp, se spun bancuri despre corporatiști și, cînd nu se spun, intră o melodie ritmată, aleasă parcă special pentru a susține cadrul batjocoritor de maximă audiență. Ori de cîte ori încerc să spun ceva, cum ar fi „puteți, vă rog, să schimbați postul de radio?”, îmi păstrez respirația în piept, o împing înapoi, înecînd-o – nu am dreptul să ripostez, iar apoi scot un oftat greoi, cînd fix atunci, șoferul Uber îmi aruncă, vigilent, o privire suspicioasă în acord cu ritmurile melodiilor în care ți-ai mișca mai degrabă șoldurile decît sprîncenele. Mă gîndesc că știe unde mă duce, mă duce spre corporația răului, și nu pare prea mulțumit de asta. Nu pare, de fapt, mulțumit de nimic: se enervează, depășește cu furie mașinile care se mișcă prea încet pentru lumea lui și, chiar și atunci cînd e primul la semafor, bagă un claxon de control cînd se face verde.
Ajung în sfîrșit la birou după 30 de minute petrecute în trafic, cu un om necunoscut care nu a spus nimic în timpul cursei. Pentru că nu a deschis gura, cum nici măcar nu mi-a răspuns la „bună dimineața” așa cum se cuvine, i-am dat, desigur, un rating maxim: cinci steluțe pentru că nu l-am auzit plîngîndu-se de orice. I-aș fi lăsat și bacșiș dacă mașina s-ar fi condus singură. Intru grăbit în clădire, mă strecor printre oamenii la fel de grăbiți ca mine, poate și pe ei îi strîng pantofii – mă gîndesc, și intru în lift zicînd „bună dimineața”. Din păcate, oamenii îmi și răspund la salut, acum doar nu se-așteaptă să purtăm și o conversație de lift, să ne comportăm ca și cînd avem un minimum de bune maniere. Ies din lift, bineînțeles că ies din lift, și nici n-apuc să-mi iau la revedere de la necunoscuții cu care am petrecut un moment scurt de intimitate, că-mi și răspund în cor. Ușile liftului se închid și tot se mai aude, din spate, un salut pierdut, cineva care poate nu a fost pe fază cînd mi-am luat la revedere și îmi răspunde cu întîrziere.
Urmează deja binecunoscuta dispută cu un coleg din corporația răului: cine intră primul pe ușă. „Te rog”, zic eu, ținîndu-i ușa. „Te rog”, zice și el în același timp. Dar nu, nu, mă gîndesc eu, așteptînd ca el să intre primul pe ușă. Poate la același lucru se gîndește și el cînd, iată, disputa atinge punctul culminant: dăm să intrăm amîndoi pe ușă în același timp. Ca, într-un final, să intre a treia persoană, care oricum își aștepta rîndul. Reușim să intrăm pe ușă cu toții, fără să ne împingem ca într-o coadă de la supermarket, ne urăm o zi frumoasă, cum altfel, și cînd ajung la birou, ce să vezi, găsesc o ciocolată cu alune pe birou, alături de care stă un bilețel în care o colegă își exprima recunoștința că am ajutat-o. Sînt convins că ciocolata e otrăvită sau poate speră că sînt alergic la alune, o să mi se umfle nasul, limba, o să mi se umfle fața și o să cad lat în corporația răului. Sînt sigur că cineva mi-a pus gînd rău, dacă nu aici, cu siguranță în statul paralel din care scriu însemnarea asta de jurnal.
Depășesc momentul și îmi încep rutina zilnică: deschid laptopul și verific dacă, într-adevăr, camera video mă filmează fără ca eu să știu, verific dacă microfoanele ascunse sînt la locul lor și funcționează corespunzător, iar apoi o sun pe mama să stau cu ea în telefon preț de cîteva minute, fără ca vreunul dintre noi să zică ceva, pentru a verifica dacă și azi ne sînt ascultate telefoanele. Acasă, trebuie să-ți mărturisesc, toate erau la locul lor, vecinul meu securist încă nu murise, iar mașina cu geamuri fumurii încă își făcea veacul prin fața blocului meu.
(va urma)
Laurențiu Ion este specialist în comunicare și scriitor.
Foto: flickr
