„Sîntem ultimii martori ai acestui oraș”
De la balconul apartamentului meu, văd o curte interioară mărginită de cîteva anexe mîncate de timp și iederă. Deși au un aer părăsit, aici trăiesc oameni: cînd și cînd, în blocul dărăpănat de vizavi, zăresc aceeași femeie bătrînă care iese pe balcon să-și pună rufele la uscat; e dezbrăcată de la brîu în sus, iar sînii ei zbîrciți tremură deasupra rufelor umflate de vînt, și odată cu ei, iedera. Mai departe se află aceleași clădiri care stau să cadă: aici e centrul Bucureștiului. Inima orașului, nici moartă, nici vie. O să mor, mă gîndesc, odată cu acest oraș, și mă mai gîndesc că în urma mea o să rămînă tot sunetul lespezilor de pe strada Pitar Moș, îngropată sub dărîmăturile unui oraș care a încetat să mai fie un oraș.
Un vînt ușor pătrunde în casă. Vîntul rău vine dinspre Magheru, iar cel bun dinspre Unirii, mă gîndesc cu cinism. Străbate camera, agită puțin perdelele și moare în aceeași cameră. E vîntul bun pentru că vîntul rău o să facă ravagii. Blocurile ce flanchează soldățește mărețul bulevard Magheru se prăbușesc pe zi ce trece. Blocul Patria, prima construcție avangardistă din București, nu are nevoie de un cutremur să se prăbușească. Blocul Malaxa-Burileanu, reper al modernismului bucureștean, nu are nevoie de un cutremur să se prăbușească. Orașul nostru nu are nevoie de un cutremur pentru a dispărea de pe fața pămîntului. Totul dispare pur și simplu.
Timp de un an, am locuit în cel mai înalt bloc de pe bulevardul Regina Elisabeta. Am trăit cu teama că voi fi ultimul chiriaș al unei garsoniere din centrul capitalei, iar azi – cînd se presupune că sînt fericitul proprietar al unui apartament într-un bloc fără risc seismic din zona Pieței Romane, sentimentul e același. De la un capăt la altul, îmi imaginez, șirul de clădiri de pe bulevardul Magheru, în promixitatea căruia locuiesc, se va prăbuși treptat ca piesele de domino. Acum, cînd același vînt poartă și praful tencuielii de pe blocul Malaxa, o mare de praf și pulbere încă stă deasupra bulevardelor Bălcescu și Magheru, după ce tencuiala blocului Malaxa s-a prăbușit aproape în totalitate peste zona pietonală. Un bărbat privește, de la ultimul etaj – prin glasvandul balconului său, cum se desprinde tencuiala blocului în care locuiește. Se uită și la pompieri din cînd în cînd, iar pompierii îl privesc înapoi.
Și eu, la rîndul meu, privesc neputincios în jur. Aproape obsesiv. În cazul unui cutremur, dacă blocul în care locuiesc va cădea, singurele care vor mai fremăta puțin sub dărîmături vor fi unitățile exterioare ale aparatelor de aer condiționat, cățărate eroic pe fațada blocului. În cele cîteva secunde necesare impactului, elicele unităților nu se vor putea opri, ci își vor continua zumzăitul chiar și odată ajunse sub dărîmături. Se vor opri, în sfîrșit, ca niște jucării stricate pe care le lovești. Și același vînt, care va ridica și el din praful molozului, o să șuiere printre dărîmături, sau poate nu o să sufle deloc, iar sunetul fluierului meu din trusa de prim-ajutor se va putea auzi în tot vacarmul ce va urma.
Am tot discutat scenariul unui eventual cutremur. Între altele, și problema unităților exterioare ale aparatelor de aer condiționat cățărate pe fațadele unor blocuri din zonele protejate. Edmond Niculușcă, președintele Asociației ARCEN, mi-a spus că locuiesc în zona protejată Brătianu, motiv pentru care instalarea acestor unități periferice pe fațada blocurilor este interzisă prin lege. „Care lege?” – ar fi trebuit să întreb. În țara în care totul este lăsat de izbeliște, un oraș și oamenii lui își așteaptă resemnați sfîrșitul, sperînd, că în loteria unui cutremur, vor supraviețui sau – și mai infiorător, vor putea fi salvați. „Sîntem ultimii martori ai acestui oraș”, mi-a mai spus Edmond Niculuşcă, în timp ce, la cîțiva zeci metri de noi, se turnau cîteva scene din noul film al lui Radu Jude, Pentru asta te-ai născut?. Un foc imens ardea în Piața Revoluției, luminînd și mai mult fațada Palatului Regal. Scînteile se învîrteau puțin în aer, ca niște insecte strălucitoare, abandonate în inima orașului, iar apoi dispăreau, în timp ce cîteva camere filmau căsuța din lemn cuprinsă de focul ce ardea pe fundalul Palatului Regal.
Și noi, cei cîțiva oameni strînși în jurul gardurilor ce împrejmuiau Piața Revoluției, filmam și fotografiam focul din centrul orașului. Eram singurii martori ai unui dezastru programat și documentat.
Laurenţiu Ion este director de comunicare şi marketing la ARCEN şi scriitor.
Foto: Alberto Groşescu
