Țara care nu ne mai e țară
Sînt ei, românii care au emigrat. De fiecare dată cînd revin în țară, găsesc același oraș pe care l-au uitat pentru cîteva luni, poate ani, și aceeași țară purtată-n pașaport, în conversațiile stînjenitoare cu străini, dar mai ales în stradă, în mijlocul protestelor organizate în diasporă. La întoarcere, impactul e și mai puternic pentru ei, iar întîlnirea cu țara în care nu mai locuiesc, brutală: pornind de la minutele bune în care își așteaptă bagajele în aeroport, bîțîind de nerăbdare din tot corpul, pînă la momentul în care se îndreaptă spre casa care nu le mai e casă. Sînt mai prudenți, aproape timizi, și se deplasează ca pe-un cîmp minat pe care au crescut, dar pe care l-au dat uitării.
Apoi, sîntem noi, cei care nu am emigrat încă. Pentru cîteva zile— cît sîntem plecați din țară, aparținem unei normalități pe care o acceptăm, uitînd că, la final, va trebui să ne întoarcem în locul de care aparținem de fapt, dar a cărui normalitate poate nu o putem accepta. Dar măcar luptăm cum știm și votăm pentru ea, deși, în fiecare an, ni se pare din ce în ce mai rău, iar prezența la vot nu este nici ea neapărat încurajatoare. Sîntem o minoritate, iar în lumea noastră temporară, dintr-un turn strălucitor din centrul orașului, sîntem imaginea unui birou care se oprește din muncă, a unor oameni care-și întrerup viața pentru a urmări conferința de presă a unui condamnat la închisoare. Pînă la acel moment, am uitat, la fel ca alți oameni baricadați în turnurile strălucitoare din București sau în micile lor vieți, că avem o problemă care ne privește pe toți. Iar imaginea oamenilor care-și întrerup viața e înlocuită apoi de imaginea oamenilor care-și negociază viitorul sau justiția și, mai nou, salariul, în stradă.
La capătul celălalt, sînt viețile confortabile ale celor care au emigrat, vieți care le-au adus familii frumoase, bani mulți și dinți noi. Sînt prietenii noștri din copilărie, rudele sau colegii de liceu care au plecat din țară. Ne mai vedem, din cînd în cînd, la o cafea cînd vin în țară, păstrăm legătura pe Facebook sau la telefon. Au joburi frumoase și vieți asemenea — sau cel puțin așa reiese din fotografiile în care zîmbesc cu dinții lor noi. Unii dintre ei se luptă însă cu singurătatea, la care contribuie joburile distrugătoare de suflete, orașele mari și ușor alienante și, în definitiv, societatea, care e fundamental diferită de cea în care au crescut. Dar mai toți se aseamănă cel puțin dintr-un punct de vedere: odată ce ajung în țară, încep să se plîngă neîncetat, de drumuri, felul în care se circulă în România sau, mai nou, de prețuri. Pînă și cea mai mică interacțiune, cu un chelner sau cu un funcționar public, poate isca ditamai furtuna de nemulțumiri, urmînd, inevitabil, exemplele „bune” ale țărilor care i-au adoptat. În cîteva minute, ni se spune, mai în glumă, mai în serios, că trăim într-o țară în care nu se poate trăi.
Sînt ei, cei care se transpun în vocea moralizatoare pe care noi, ceilalți, care am mai rămas pe-aici, am îngropat-o, chipurile, în subconștient, în zona de negare. Conștiința, bunele exemple și înțelepciunea, cu toate soluțiile ei— aplicabile desigur, sînt aduse cu avionul din Germania, Italia sau Spania, iar uneori în ropotele de aplauze ce urmează după o aterizare cu succes pe pămîntul românesc. După ce ne muștruluiesc bine, pleacă la fel cum au venit, iar noi rămînem cu problemele noastre pe care, da, le cunoaștem mai bine. Dincolo de ironii, poate noi sîntem de vină, cei care am mai rămas pe-aici, poate e o vină colectivă, de la o generație la alta, aparținînd inclusiv celor care au emigrat în valuri — oricum ar fi, e irelevant. Am depășit de mult, cred, punctul în care trebuie s-arătăm cu degetul spre vinovați; e momentul, poate, să venim cu soluții care să facă, din partea noastră de lume, una locuibilă.
Și eu, la fel ca alți tineri de vîrsta mea, m-am gîndit să plec din țară. Și să fie clar: încă mă gîndesc, iar uneori, o fac obsesiv. Azi — cînd împlinesc 27 de ani, într-o zi cînd acei prieteni din copilărie răspîndiți prin lume mă caută și fix în ziua în care eu, unul, am tendința de a-mi evalua viața de pînă acum — nu mă mai gîndesc că poate îmi doresc să plec. Printre altele, și eu am aceeași problemă care ne privește pe toți și care, la modul general, privește țara în care ne-am născut. Mă gîndesc, în schimb, că dacă se întîmplă să plec din țară, o să plec cu tot: haine și lucruri de valoare, cele necesare, iar după mine, acea problemă pe care o voi lua peste tot și asupra căreia voi reveni cu siguranță oriunde m-aș afla.
Laurențiu Ion este specialist în comunicare și scriitor.
Foto: adevarul.ro
