Dileme on-line

Aflăm din presă că, în curînd, va începe la Bucureşti construcţia celei mai mari moschei din Europa creştină. Proiecte la fel de grandioase s-au propus, pare-se, la Oslo, la Praga şi la Bratislava. Fără succes.

Nu vreţi să ştiţi care e cea mai citită revistă din România. Unii dintre dumneavoastră chiar o citiţi, dar nu ştiţi că e o revistă. Alţii o aruncă direct la coş, după ce o găsesc în cutia poştală.

Pînă la urmă, nu e clar ce s-a întîmplat cu FILIT. Cuvîntul folosit de organizatori a fost “autosuspendare”, adică o chestiune temporară. S-a mai spus că, pentru a marca totuşi continuitatea festivalului, se va organiza un eveniment. Dar, dincolo de asta, adevărata problemă rămîne nerezolvată.

Dacă ne luăm după gazete şi televiziuni, priorităţile României la această oră sunt: genunchiul lui Victor Ponta, modificările „exorbitante“ cerute de preşedintele ţării pentru locuinţa sa oficială, miracolele de la Prislop, noul iubit al Elenei Udrea, dilemele colaborării dintre PSD şi UNPR, Băsescu hoţ de telefoane mobile, iubirea poporului (cu pupături pe obrăjorii Danei Grecu) pentru Antena 3, „ziua steagului“ (pro şi contra) etc.

Într-o ţară în care mulţi – în primul rând intelectualii – se plâng că “moare cultura”, ar trebui să privim cu mai multă atenţie la exemplul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu.

În final însă, domnul Ponta nu s-a ales cu mare lucru. În partid, figuri notorii au ajuns să-l deteste. Ca prim-ministru („al celui mai cinstit guvern de după 1989”) s-a trezit înconjurat de penali (atît prin ministere, cît şi în parlament), iar la alegerile prezidenţiale a făcut un scor foarte trist.

Hiromi concertează marţi la Sala Radio.

Cînd am ascultat discul James Horner – Pas de deux, evident că nu mi-am închipuit că acesta avea să fie cîntecul de lebădă al acestui compozitor american de foarte mare succes, autor al unor coloane sonore celebre precum Titanic, Braveheart, Avatar.

vor fi oameni şi vor împinge lumea mai departe

Eşti obosit după o zi grea. Te aşezi cu un ceai la televizor, iei telecomanda şi zapezi în căutarea unor ştiri de ultimă oră, a unui film bun, sau a unui divertisment uşor. Spectacolul de care dai mai peste tot e cam acelaşi: dezbateri.

Avem nu doar “cel mai cinstit Guvern” (cum a zis cîndva premierul), ci şi “cel mai iubitor de cultură”. Căci altfel nu-mi explic de ce a dat o ordonanţă de urgenţă privind instituirea unui ajutor de stat pentru televiziunile care “produc şi difuzează emisiuni cu specific de informare, educare şi culturale”. Dragostea de cultură e nu doar mare în executivul nostru, e şi urgentă.

Şase morţi şi 746 de răniţi. Aceasta e bilanţul oficial al evenimentelor din 13-15 iunie 1990. E vorba de nişte evidenţe incomplete, căci în cimitirele de lîngă Bucureşti zac, de fapt, mult mai mulţi decedaţi din acele zile. Dilema veche de săptămîna asta vă prezintă un dosar despre mineriadă. Ce ne mai amintim, după 25 de ani, despre cumplitele evevimente din iunie 1990?

Se va produce o revoluţie socială ale cărei roade le vom culege în următorii ani. Bătălia împotriva corupţiei este  de fapt bătălia pentru România ca stat democratic şi prosper. Occidentalii nu cunosc o altă egalitate între oameni decît aceea dată de lege.

Ne-am scufundat în vorbe. În ţara cu vreo 10 televiziuni “de ştiri” – care, de fapt, sînt făcute din ore întregi de trăncăneală ascunsă sub denumirea de talk-show-uri – se vorbeşte enorm. Din cauza cantităţii uriaşe de vorbe înşirate, s-a pierdut în bună parte proprietatea termenilor. Cuvintele sînt trîntite la grămadă, repetate cu tupeu, pînă cînd ajung să contruiască o realitate paralelă, fără legătură cu faptele.

Academician venerabil, prozator mondial familie Dostoievski-Thomas Mann, rănit amor propriu şi patriot, făcut „haimanale” şi „şobolani” colegi detractori de neam, autori de cărţi şi filme de p…ă, p…ă şi c…r. Scena avut loc la ICR, o instituţie pentru propagarea culturii române în lume.

"Teatrul înseamnă, pentru mine, întîlnirea (şi subliniez cuvîntul „întîlnirea”), din cînd în cînd, cu Divinitatea."

„Sufletul“ discului lansat în 20 aprilie 2015 este violonistul Daniel Hope; este din surprinzător că acest muzician care a devenit o vedetă mai ales datorită unor proiecte mai curînd la granița muzicii clasice, revine pe tărîmul muzicii clasice 100%.

Îmi pare rău că am avut dreptate. Scriam acum cîteva săptămîni că noul preşedinte al ICR are o dilemă: ori ia în serios discursul “inaugural” al lui Nicolae Breban şi face din el o strategie, ori se disociază de jignirile aduse de acesta unor respectabili intelectuali. S-a disociat, într-un tîrziu.

Aud că dl Nicolae Breban a cerut, într-o şedinţă de secţie a Academiei Române, ca domnii Patapievici şi Liiceanu să fie împuşcaţi pentru lipsă de patriotism. Îl rog pe dl. academician să mă adauge şi pe mine micului grup ce urmează a fi dus în faţa plutonului de execuţie.

"Mă îngrijorezi. Ai început să mergi la cinema?"

umbra mîinilor noastre deasupra farfuriei