Pînă nu demult credeam
pînă nu demult credeam că singurele entităţi
cu adevărat fericite sînt atomii
apoi au venit nişte bufoni care ne-au făcut
pe noi regii să plîngem
vorbindu-ne de quarci, gravitoni
şi cel mai hidră dintre hidre
bosonul lui higgs...
atomii erau fericiţi pentru că erau ei înşişi şi nimic mai puţin
nu ştiau că
la fel ca şi noi
sînt o adunătură de porci aruncată şotios în abis
de o mînă atît de lipsită de riduri
la aeeaşi concluzie au să ajungă
şi quarcii
şi gravitonii
pînă şi înscăunatul boson al lui higgs
cu toţii ne vom da rînd pe rînd seama
că Georg Kantor nu a înnebunit întîmplător
ci din prea multe cercuri care nu se mai satură
de înghiţit alte cercuri...
ne vom da seama că odată trasă înlăuntrul nostru
săgeata are să se piardă
la fel cum s-ar pierde dacă am lansa-o între înalturi
la început are să simtă acelaşi entuziasm
şi aceeaşi dorinţă de explorare precum Columb
apoi are să resimtă o uşoară oboseală
care va creşte în intensitate
şi se va transforma în lehamite
precum crisalida în fluture
pentru ca într-un final să uite drumul spre casă
sau are să-l simtă din ce în ce mai slab
exact cum savoarea unei cine
ajunge să mai mocnească un timp
între măsele...
partea cea mai dureroasă e că
de o mînă ne trage abisul
de cealaltă zborul de condor
iar noi ne rupem atît de greu
încît apucăm să vedem cusăturile
cum se desfac...
din volumul un shot de Ted, două de Sylvia , Editura Charmides, 2014.
