Un an mai tîrziu
Mi-am dat seama că nu mă asigurasem la traversare. Nu m-am uitat nici în stînga, nici în dreapta. Eram, e adevărat, pe trecerea de pietoni, doar pe trecere trec strada. Dar nu mă mai asigurasem înainte. Purtînd căștile-n urechi, ca-n fiecare ieșire din casă din ultimul an. Cum să nu te mai asiguri atunci cînd treci strada?! Ești o victimă sigură, știi, da? Știu. Sau am înțeles. Dar nu am mai ieșit din casă fără muzică-n căști în ultimul an. Și nu mi-am dat seama, decît în primăvara asta, că e posibil să mi se fi întîmplat nu doar o dată să nu mă asigur. Am, nu știu de ce, impresia (iluzia?) că, în spații deschise, foarte mari, muzica aia mă ferește de tot ce e urît sau deranjant. Ca și cum aș purta o permanentă carapace în care mă pot retrage atunci cînd mi-e frică.
Ăsta a fost al doilea moment care m-a îngrijorat puțin. Primul a fost atunci cînd, după o discuție la telefon, purtată pe stradă, în drumul meu spre casă, înainte de a-mi pune căștile la loc, am avut senzația că zgomotul orașului o să-mi spargă timpanele. Am avut impulsul de a-mi pune mîinile la urechi, ca să le-acopăr, să nu mai permit gălăgiei să pătrundă, să mă inunde. I-am zis unui prieten: băi, cred că am devenit puțin sălbatică. Reacția lui, naturală: Mai sălbatică?
Nu știu cîte frici, cîte angoase, cîte atacuri de panică am avut în ultimul an. Primele trei săptămîni de pandemie mi s-au părut un coșmar. Un coșmar incredibil de greu pentru ce putuse imaginația mea să curprindă pînă atunci. Ulterior, m-am acomodat. Am pictat enorm, ca o disperată. Pe suprafețe mari, pe care nu pictam înainte, experimentînd noi și noi tipuri de culori și texturi cărora înainte le spusesem un categoric „nu”. Azi îmi plac la nebunie și-mi doresc să pictez în fiecare zi mai mult. Tot ca o disperată, dar cu inegalabila plăcere a descoperirii, a noului, a greșelii și a reparării.
Putea să-mi fie mai rău. Mă uit în jur și, uneori, recunosc, mi-e rușine. Pentru că-mi dau seama că sînt oameni care-au suferit și încă suferă cumplit, care-au pierdut părinți, frați, iubiți. N-am pierdut pe nimeni. Mi-a fost și încă îmi este frică. Cînd și cînd, mușcă frica asta din mine cu o foame care nu se mai potolește. Frica de a nu pierde pe cine iubesc mai mult și mai mult.
Cred că sîntem la fel. Dar altfel. Aceiași, dar diferiți. Poate mai nervoși, poate mai relaxați atunci cînd ne gîndim că am putea să pierdem oricînd tot ce avem. Știu, asta se putea și înainte și tot așa, oricînd. Poate mai atenți, dar poate mai flămînzi să trăim tot ce n-am experimentat pînă acum. Poate cu mai multe frici, dar mult mai dispuși să ni le depășim. Un an mai tîrziu, oamenii de care eram apropiată îmi sînt și mai apropiați. Pe cei pe care îi iubeam, îi iubesc, azi, infinit mai mult. Dacă trag linie, îmi dau, totuși, seama că mi-e dor cu dureri de stomac să strîng în brațe, să țin de mînă, să mă lipesc de tot ce iubesc mai mult. Nu cred c-aș recunoaște asta cu voce tare, dar asta nu înseamnă că nu-mi e.
Foto: flickr
