Granițele fricii

Alida MOCANU
26 iunie 2020
Granițele fricii jpeg

„Bună ziua! Am venit să instalăm frica. Conform Directivei 359, Hotărîrea 8, toate familiile trebuie să aibă frica instalată în termen de 120 de zile.”

M-am tot gîndit la rîndurile astea din cartea lui Rui Zink, Instalarea Fricii. Şi, cumva, am asociat totul cu virusul care ne-a încremenit vieţile, pîndindu-ne schimonosit precum Gollum inelul lui Sauron („Me wants it! Me needs it!”), cu un rînjet pocit pe chip, aşteptînd să-i deschidem uşa, să cedăm, să-i ignorăm virulenţa, să-i contestăm puterea sau chiar existenţa. Doar ca virusul să obţină ce vrea: victime.

Sîntem 7,594 miliarde de oameni în lume. Drept urmare, există cel puţin 7,594 miliarde de faţete ale fricii. Şi nu m-aş simţi vreodată îndreptăţită să judec un om din mulţimea asta uriaşă, pentru cum a trăit şi cum încă trăieşte sentimentul fricii în vremuri grele.

Dar trebuie să spun că am simţit adesea frustrare şi jenă în faţa altora, atunci cînd am părut realmente paranoică, doar pentru că purtam mască, sau pentru că păstram distanţa recomandată şi pentru că am crezut şi cred că virusul ăsta păcătos este al naibii de real.

Am încetat să mai simt ruşine abia în momentul în care am văzut că nu sînt singura care se teme. Am văzut şi văd în continuare oameni care nu îşi revin, pentru că sentimentul fricii este încă prezent în viaţa lor, în casele lor, în gînd, în fiecare gest, în fiecare ieşire şi, apoi, la fiecare revenire acasă.

M-am gîndit luni întregi la felul în care alţii sînt nevoiţi să stăpînească teama. Mi-am imaginat un prieten, nevăzător din naştere, expus în faţa unui virus – invizibil, dar omniprezent –, încercînd să se protejeze, să păstreze distanţe, să anticipeze pericolul, în fine, să iasă cu bine din nebuloasa pandemiei. Ca în Parabola orbilor, pictura lui Pieter Bruegel cel Bătrîn, în care un şir de oameni nevăzători urmează, încrezători, o călăuză, oarbă şi ea.

Pentru că nu am ştiut cum altfel să îmi temperez frica, m-am pus în locul oamenilor aflaţi în situaţii cu adevărat grave: bătrîni singuri, familii cu mulţi copii şi venituri mici, oameni săraci, oameni cu rate şi rămaşi fără job, bolnavi de cancer sau alţii care tocmai au aflat că au vreo boală cruntă. Oricît de pesimistă şi abruptă este abordarea, a fost singura care mi-a echilibrat judecata în faţa anxietăţii. Nefericirea propriei izolări capătă nuanţe noi atunci cînd înţelegi că, poate, eşti printre cei mai norocoşi izolaţi din lume, dacă te priveşti raportat la potopul de nefericiri din jur.

Aş fi putut trăi în cartierele înghesuite fără aer – las favelas din São Paulo, Brazilia –, sau în fundătura unei străzi din suburbia unei metropole. La fel cum aş fi putut trăi într-o casă – luxury mansion – cu grădină şi vedere la ocean, făcînd live-uri pe Instagram şi îndemnînd lumea să stea acasă. Aş fi putut, la fel de bine, să trăiesc într-o garsonieră de 23 de metri pătraţi, fără balcon, cu chicinetă şi baie cît chicineta, unde m-aş fi sufocat la propriu şi la figurat.

Mi-am impus atunci să cred că trăiesc „în cea mai bună dintre lumile posibile”, asemeni lui Pangloss din Candid al lui Voltaire: „Mi se pare cel puţin hilar felul în care, în timpuri de criză, închis între patru pereţi, îţi impui să fii filosoful optimist al casei tale şi te chinuieşti să te îndepărtezi, cu paşi de dinozaur, de angoasele existenţialiştilor doar pentru ca, a doua zi, să te afunzi în ditamai oceanul de frică şi gînduri negre“.

Dar am făcut pace cu mine şi cu neliniştile mele, atît cît am putut. Am mutat săptămînal mobilă, ca şi cum neclintirea mea ar fi fost anihiliată de călătoriile mobilierului prin casă.

106101828 882651922228080 8986067956823518092 n jpg jpeg

Fotoliul din sufragerie a devenit piesa de rezistenţă a singurătăţii. Este un fotoliu bleu cu bumbi. Uneori, şi-a schimbat culoarea. Peste el, am tot aşternut, în timpul ăsta, cuverturi albe, sau turcoaz, sau albastru cobalt. Sînt singurele pături pe care le am. Exceptînd cea mov, pe care am folosit-o pe post de rezervă, atunci cînd toate celelalte erau la spălat. Pe fotoliul bleu cu bumbi, am trăit viaţa asta nouă – „normalitatea cea nouă” – uneori, cu senzaţia că mi-a devenit cel mai bun prieten. Şi mi s-a părut de multe ori de-a dreptul straniu faptul că mi-am îndesat, la propriu, zeci de zile şi mii de trăiri în pînza groasă a unui produs suedez cu patru picioare.

Pe el, cu laptopul în braţe, am citit în disperare studii serioase, elaborate, ale oamenilor de ştiinţă, fără să pricep o boabă din terminologia medicală, dar măcar am înţeles că nu e de joacă, ci e cît se poate de grav, iar asta mă responsabilizează.

Alteori, m-am înfuriat citind în online conspiraţii mediocre, nefondate, enunţate cu un vocabular minimal – dar percutant – ca să priceapă mulţi, iar teoriile să cîştige adepţi.

Au fost multe zilele în care m-am minţit că sînt bine, că nu mă panichez, că gogoşile, clătitele, pastele şi improvizaţiile din tigăi mă vor ajuta s-o scot la capăt onorabil, mai grasă şi mai frumoasă şi mereu devreme-acasă (de unde oricum nu plecam). M-am amăgit făcînd mişto de mine pe Facebook, postînd toate prostiile care-mi treceau prin cap, căutînd confirmarea celorlalţi izolaţi, prin rîsete, inimioare sau strîngeri în braţe. Am citit poveştile prietenilor despre izolare, am rîs, m-am speriat, am empatizat sau m-am revoltat. Cînd am clacat, am punctat în statusuri interminabile fiecare moment de cădere, cînd nu voiam să trag nici măcar draperia, pentru că soarele de sîmbătă era oricum acelaşi cu cel de marţi sau joi, iar blocul din faţă era tot gri şi tot acolo. Mai puţin oamenii de pe balcoane, care erau o noutate, şi care nici nu ştiam că există pînă-n pandemie.

Am citit puţine cărţi noi. În schimb, am recitit volume care nu-ţi fac neapărat bine în vremurile astea, pentru că-ţi accentuează panica, dar le-am recitit ca pe un fel de leac literar: „O să treacă, da, o să treacă. În cărţi mereu trece.”

M-am spălat pe mîini de sute, sute de ori, convinsă că ele sînt duşmanul meu, că, dacă mi se va trage ceva rău, de la ele mi se trage. Că ele poartă, de colo-colo, nevăzutul ăsta care ne ameninţă. Într-o zi, cu ochii în oglinda de la baie, cu mîinile pline de clăbuc, mi-am amintit de săpunul luat de pe jos şi înmînat unei femei în cadă, într-o scenă dintr-un film al lui Robert Bresson. Am căutat o zi întreagă să identific din ce film era scena (în felul ăsta a trecut mai uşor o zi din izolare). Şi apoi mi-am amintit de Un homme qui dort, omul care doarme al lui Perec. Carte şi film pe care oricum le adoram şi înainte, dar acum, în vremuri cu virus, deveniseră altceva.

Am privit şi tot privit scenele de început. E acolo o parte din scenariul izolării, pe care l-am rostogolit mulţi, ca pe un bolovan uriaş, de-a lungul a zeci de zile: singurătatea, blocajul emoţional, rutina şi angoasele, personajul tăcut întins pe pat, în camera sa în care singurul sunet care te scoate din amorţeală e o tuse. Tusea cuiva (nu ştim a cui), o tuse care tot revine la interval de cîteva secunde. Apoi vedem o chiuvetă şi un hol pustiu pe care apare un om de serviciu, apoi cadrul se mută în stradă, unde vedem o maşină de gunoi şi angajaţii, singurii care par să se expună vieţii de afară.

M-am uitat la imaginile astea ca la o oglindă a mea şi a multor multor alţii care ştiu că s-au simţit complet nefuncţionali fizic şi psihic, în faţa realităţii.

Nu prea ştiu cum să continui, dar, în timp ce îmi caut cuvintele, îmi vine în minte începutul din Serotonină, volumul lui Houellebecq: „E o mică pastilă albă, ovală, divizibilă”. Despre ea, la finalul cărţii, autorul ne spune că nu este garanţia fericirii, nu-ţi promite nimic, nu transformă, nu creează. Tot ce poate face este să te ajute să-ţi muţi gîndurile. (Da, dar unde să le muţi cînd în lume este pandemie şi sute de mii de oameni au murit? Şi încă nu s-a terminat?!)

De fapt, la asta mă gîndesc de fiecare dată cînd îmi aşez cele două pastile – la fel de albe, ovale şi divizibile – în căuşul unei linguriţe. Aşa le iau din toamna anului trecut. Nu le ating niciodată cu mîinile. La început, se întîmpla să le scap, să nu nimeresc linguriţa, aşa încît bucăţi întregi de posibilă vindecare au sfîrşit zdrobite prin colţurile bucătăriei.

Poate că, de fapt, cu asta ar fi trebuit să încep din capul locului. Dar m-am temut de judecata cititorului. Poate ar fi trebuit să fiu sinceră din primul paragraf şi să spun că, atunci cînd a început pandemia şi la noi, în luna martie, eu furasem startul de multă vreme. Pentru că pe mine, pandemia globală m-a prins în toiul unei „pandemii” proprii. În septembrie 2019, m-am trezit că viaţa mea toată devenise un laborator de virusologie. Medicul mi-a spus că tulburarea mea are un nume, ea chiar există, şi este o formă suficient de urîtă a unei fobii: frica de contaminare cu viruşi de orice fel.

Cum am ajuns acolo este mai puţin important acum. Cert e că m-a izbit brusc, fără timp de reacţie, şi suficient de dur, încît să îmi zdruncine serios simţul realităţii, dar am avut totuşi suficienţi nervi rămaşi – şi pe alocuri umor – să ţin un jurnal, de cîteva sute de pagini, plin de poveşti cu mănuşi de unică folosinţă, maldăre de saci de gunoi, şervete şi spirt din belşug, plus, bonus, pielea descuamată de la atîta spălat pe mîini şi o teamă de contaminare care mi-a transformat complet viaţa. În februarie 2020, tratamentul începuse să-şi facă efectul. Dăduse roade. Multe din frici dispăruseră pur şi simplu. O lună mai tîrziu, cînd virusul a ajuns şi în România, m-am simţit ca şi cum fricile mele fuseseră validate. Viruşii mei fictivi, de care mă temeam în ultimul hal, deveniseră reali. Ca şi cum, literar vorbind, trecusem de la sectorul de ficţiune la cel de non-ficţiune.

Şi realizez că poate tocmai de aceea am reuşit să rămîn cît de cît lucidă în faţa fricii, pentru că o cunoşteam, îi ştiam trăsăturile slute. Ştiam cum te poate transforma dintr-un om raţional într-unul complet decăzut.

Acum, în „relaxare”, n-am nici cea mai mică idee ce fac. Sau ce ar trebui să fac. Sau dacă o să-mi revin. Dacă a mai rămas vreun milimetru din mine în care să nu se lăfăie frica şi frustrarea şi pesimismul. Mi se pare că am albit, am faţa uscată, gleznele şi tălpile umflate, mîinile aspre. Parcă n-aş fi eu. La sfîrşitul lunii iulie am să împlinesc o vîrstă. Dar am s-o decalez cu un an. Pentru că, oricum, anul ăsta l-am trăit doar teoretic.

Alida Mocanu este jurnalist cultural.

Foto: Alida Mocanu

index jpeg 3 webp
Interceptări în numele „adevărului“?
Cazul de la Frăsinei, cu finalul acesta mi-a lăsat un gust amar. Gustul înfrîngerii asupra rostului la care sîntem chemați, fiecare din noi.
IMoroianu jpg
De Crăciun, fii mai bun!
Reflectăm imagini de Narciși îndrăgostiți și înduioșați de propria mortalitate de care Isus sărbătoritul este dator să ne izbăvească
Last photo before the game with Gheorghe Hagi jpg
Hagi vs. Mutu sau despre respectul datorat adversarului
Apoi, cu politica speculativă a lui „dacă” şi a lui „poate”, atît de dragă mioriticului, nu vom ajunge nicăieri.
640px British museum greatcourt jpg
Activismul anti-petrol în muzeele europene
Marile companii petroliere au căutat, de-a lungul timpului, să-și asocieze imaginea cu acțiuni caritabile, dar mai ales cu instituții culturale.
AV jpg
Din nou despre claritatea morală
Pretenția „clarității morale” se întemeiază nu doar pe o logică bivalentă, ci și pe principiul terțului exclus (pe care bivalența singură nu-l presupune).
George Cornila jpeg
O preascurtă istorie a vergeturilor
Perfecțiunea rămîne o iluzie pentru că este redefinită o dată la cîțiva ani.
Dă ce? jpeg
Dă ce?
Chiar o să ajungem să facem efortul ăsta de pocire a limbii ca să fim în rîndul lumii?
Mîinile mele împletite jpeg
Mîinile mele împletite
Zeci de ani, mîinile mele diferite ce s-au împletit cruce într-un legămînt al frăției au fost mereu paznici de încredere ai drumurilor bune.
Puțin tei și caramel jpeg
Puțin tei și caramel
La pas prin Oxford, nu i-am văzut spiralele răsucite spre cer, nici garguii străjuind fiecare zid, i-am văzut culoarea.
Înapoi la grădiniță jpeg
Înapoi la grădiniță
„Ce faci dacă un copil îl mușcă pe celălalt?!” Sfinte Sisoe! Ce e cu întrebarea asta?!
Încălzirea climei poate duce la înghețarea Europei jpeg
Încălzirea climei poate duce la înghețarea Europei
Clima Europei, a celei apusene în primul rînd, se va răci brusc, într-un interval de timp uluitor de scurt, de 20-30 de ani.
Din lac în puț jpeg
Din lac în puț
Agenția britanică de echivalare a studiilor mai avea nevoie de un act înainte de a se hotărî dacă să îmi acorde sau nu QTS-ul, statutul oficial de profesor.
Imaculata concepție jpeg
Zgîlțîieli, interviuri și porunca „să nu atingi”
Un liceu uriaș, unde se intra numai pe bază de verificare strictă și unde am avut 5 ore, la copii între 12 și 17 ani.
Estetica, încotro? jpeg
Estetica, încotro?
Creația a fost înlocuită cu ingeniozitatea. Au uitat că munca este muncă și numesc asta creație.
Curajul din palmă jpeg
Curajul din palmă
Nu mai eram nimeni. Nu mai eram doamna profesoară, respectată de un întreg oraș.
O voce emblematică a radioului jpeg
O voce emblematică a radioului
Vocea lui a jucat rolul de instanţă magică, aptă a preschimba cuvintele rostite în reprezentări instantanee. Îl avantajau timbrul, dicţia limpede, fluenţa şi o anumită eleganţă a rostirii.
Whitby, adoratul jpeg
Whitby, adoratul
Aceștia nu sînt pescăruși, sînt bătrîne suflete vikinge.
N o să fiu niciodată jpeg
N-o să fiu niciodată
Sînt doar roluri în care imaginația mea m-a pus cu mult drag, puneri în scenă care mi-au produs multă bucurie.
Declicul sinelui jpeg
Declicul sinelui
Se zice că doar în situații de criză, cînd simțim vuietul dezacordurilor, contradicțiilor (auto)impuse, se dă în vileag cu adevărat caracterul uman.
Ancora imparo jpeg
Ancora imparo
Nu există moment în care să nu învăț că frumusețea lumii e nesfîrșită și mereu străbătătoare prin neguri.
Un an mai tîrziu jpeg
Un an mai tîrziu
Cînd și cînd, mușcă frica asta din mine cu o foame care nu se mai potolește.
Nu mă îndoiesc jpeg
Nu mă îndoiesc
Nu poate exista frumusețe fără certitudine. Aleg pentru că pot să aleg, pot să nu mă îndoiesc.
A little older, a little more confused jpeg
A little older, a little more confused
Ieșirea din adolescență a coincis cu o destabilizare a terenului pe care mă aflam.
Jurnal de pandemie: 360 de zile jpeg
Jurnal de pandemie: 360 de zile
Dacă vom aștepta ca virusul să abandoneze lupta... putem aștepta pînă la sfîrșit.

Adevarul.ro

image
14 ani fără uriașul Marian Cozma: Povestea crimei și ce s-a întâmplat cu ucigașii de etnie rromă
Un handbalist uriaș, la propriu și la figurat, s-a stins, la Veszprém (Ungaria) după un incident șocant.
image
Jurnalist Pro TV reținut pentru 24 de ore. Marius Buga este acuzat că a violat un minor dintr-un centru de plasament
Jurnalistul Marius Buga (42 de ani), corespondentul Pro TV în Dâmbovița și unul dintre cei mai vechi colaboratori ai televiziunii, a fost reținut de procurori într-un dosar ce vizează acte sexuale cu un minor.
image
La ce trebuie să fim atenți când cumpărăm o locuință ca să nu cadă la primul cutremur
Dr. Ing. Lucian Melinceanu, preşedintele Asociaţiei Inginerilor Constructori Proiectanţi de Structuri din România a explicat pentru „Adevărul” la ce trebuie să fim atenți atunci când cumpărăm o locuință.

HIstoria.ro

image
Care este cea mai valoroasă pictură din România?
Muzeul Național Brukenthal prezintă, pe pagina de Facebook, cea mai importantă lucrare a colecției de pictură a instituției sibiene, achiziționată de baronul Samuel von Brukenthal, colecție care a stat la fondarea primului muzeu deschis publicului din România (1817).
image
Aventurile Reginei Maria, o traumă pentru tânărul prinț Carol
Nașterea lui Carol, primul copil al cuplului princiar Ferdinand-Maria, pe 15 octombrie 1893, a fost un prilej de mare bucurie pentru țară, familia regală și Regele Carol I, dar mai puțin pentru tânăra mamă.
image
Consecințele bătăliei de la Stalingrad
După capitularea Corpului XI Armată, timp de câteva zile, avioane de recunoaștere germane au continuat să efectueze zboruri deasupra Stalingradului pentru a descoperi eventualele grupuri de militari germani care încercau să scape și de a le parașuta provizii.