Ne dați ori nu ne dați?

Îmi place Clujul. Pare cumva o altă țară. Cînd te apropii de el și dealurile lui molcome și minunate te înconjoară și copleșesc cu dulceața lor arhaică, blînd ondulată în verde mioritic, cînd, culmea!, șoselele devin foarte bune și oamenii nu mai sînt  crispați și ursuzi, știi că ai ajuns. Și atunci poți să te bucuri ca de o călătorie în străinătate, să te cufunzi mirat și fericit în armonia clădirilor și a străzilor, să îmbrățișezi abundența cărților de Cărturești și a cafenelelor tot una și una. Călcînd apăsat prin vechea cetate sau printre florile Grădinii, poți continua să te miri cum de ai fost așa de norocos să întîlnești atîta frumusețe. E viață bună în Cluj. E Europa. Totul respiră la alt nivel.

Chiar și sistemul sanitar. Inspiră, expiră într-o ritmicitate perfecționistă. Armonios și salvator. Ochii a jumătate de țară privesc cu speranță spre dealurile Clujului.

Speranța m-a mînat și pe mine din urmă. Eram la un spital oarecare din vibrantul oraș, bucuroasă că voi fi îngrijită și bibilită la nivel european. Și uman. Asta în caz că doream să mă joc de-a Pollyanna și să găsesc motive de bucurie chiar și într-o internare în spital. Ajunsesem să simt acut nevoia de nițică umanitate, glazurată frumos în civilizație. Simțeam o nevoie primară să fiu eu, nu o pacientă purtînd eticheta bolii ei. Cu greu îi făcusem față doctoriței mele de la Petroșani, care țipase la mine fiindcă voiam să-mi facă analizele. Și nu aveam programare. Cu două zile înainte de operație. Există un protocol. Cum îndrăznesc eu să îl calc?! Să-mi fac programare. Și după aceea mă va trimite la analize. Și la urma urmelor de ce trebuie ea să-mi facă analizele și nu mi le fac cei din Cluj?! Chiar așa! Că doar Clujul e o altă țară. Nici mie parcă nu mi se pare normal să îți faci analizele într-o țară și operația în alta. Ce facem aici, dom’le?! Țipa și îmi spunea că operația mea nu este o urgență, urgență e cînd mori, așa că programarea e vitală. Dar o să facă ea infarct înaintea mea pentru că o enervez în halul ăla și atunci o să rămîn fără doctor și ce o să mă fac atunci?! Și degeaba spun că ea e doctorul meu, cel din Cluj e doctorul meu. Să-mi facă el analizele. Iar eu stăteam ca un milog la ușa ei, cu lacrimile sugrumîndu-mi demnitatea  și încercînd să mă strecor printre țipetele ei. Încercînd să înțeleg cum de am ajuns în ipostaza în care cerșesc pentru viața mea.

Dar să revenim la spitalul din Cluj. Unde nu țipa nimeni. Pe culoare grupuri, grupuri de oameni în halate albe, vorbind în engleză, germană, franceză. Frumos, frumos. Spital universitar. Îmi creștea inima de bucurie. Dar cîte limbi străine vorbesc doctorii de aici! Eram eu mîndră de ei, românii mei adevărați, deștepți și calmi, nezbierători și fără personalități multiple. Așa de tare îmi crescuse mîndria națională, încît aproape nu am băgat de seamă că am așteptat  cinci ore pînă am fost internată și am aterizat în salonul de reședință. Mă durea capul îngrozitor, nu băusem cafea sau apă, nu mîncasem, dar era atît de bine să mai simți un pic de mîndrie că ești român. Uitasem sentimentul. Undeva între plecarea fiului meu din țară si bîlbele politico-lingvistice ale conducătorilor. Așa că am așteptat. Ce să-i faci, dacă jumate de țară era acolo?! Toți dorind cu ardoare același lucru. Să fie tratați de doctori europeni. Vorbitori de limbi străine și luminați. Gata să vindece cu mîinile lor minunate. Toți dorind să scape din ghearele spitalelor locale, din derizoriul total în care plutesc navele lor eșuate și vechi,  navele  lipsei de speranță, sufocate pînă-n gît de sărăcie și țipete, nervi și istericale de țațe.

Oricum, ca să ajungi la alt nivel trebuie să faci sacrificii. Așa ne-a învățat bunul meșter Manole. Pe lîngă dragul de ciobănaș mioritic. Sacrificiu și acceptare. Rețeta supraviețuirii. Nu te revolta, destinul nu e în mîinile tale. Cinci ore de analizat atmosfera și de respirat cu greu sub asaltul durerii de cap.  Răstimp suficient să începi să simți că bieții doctori nu au ce altceva să facă, decît să te transforme într-un pui pe bandă rulantă. Cu doar cîteva spitale și cîțiva doctori cum ai putea trata juma’ de Românie?! Iute, iute. Azi operația, mîine acasă.  Nu apuci nici să știi cine sînt pacienții, nici să le zîmbești, doamne-feri să afli care le sînt emoțiile și gîndurile. Spaimele care le tulbură mințile. Încercam să sper că sistemul chiar funcționează foarte bine, în cele mai mici detalii, această superbă fabrică de însănătoșire grabnică, căci altfel puteam să intru în frici dubioase și nedemne, în care îmi imaginam că mi se operează din greșeală altă zonă a corpului sau sînt confundată cu alt pui nefericit de pe aceeași bandă ce rulează cu viteză năucitoare.

Răstimp suficient cele cinci ore ca veștile să circule între pacienții ce vorbeau doar limba română. Așa am aflat și eu că e greu să treci la alt nivel, dacă nu știi parolele. Adică plicurile. Adică cît se dă. Da, am aflat. Prin telefonul fără fir de la ușa secției. 250 euro la chirurgul principal. 150 de euro la secund. Și 50 de euro la anestezist. Am icnit. Și bucuria mi s-a cam dus pe apa sîmbetei. Presiunea a zeci de ani de umilință românească absolut mioritică s-a așezat exact pe umerii mei, rînjind satisfăcută. „Să te văd ce faci!”, a clonțănit cu aere de mare boieroaică. „Ce?! Nu dai?! Las’ că vezi tu!”. Tot în Românica eram. Tot oaie amărîtă.

Salon de trei paturi, curat, frumos. Numai trei?! Baie în cameră?! Incredibil. Nu-mi venea să cred ce-mi vedeau ochii. Ce fericire în mijlocul nefericirii! Mîncare foarte bună. Banane?! Iaurt cu fructe?! Totul la superlativ. Începeam să cred că sînt la hotel. În salon, o doamnă pacientă își aranja plicurile la îndemînă și se întreba îngrozită cum să le dea. Eu nu-mi aranjam nimic, căci venisem fără. Fără bani, fără plicuri. Nu că nu aș fi avut din leafa mea de profesor, ci că nu voiam. Din principiu. Eram cu principiile la vedere, puternice, arogante și superbe. „O doamnă adevărată, cu coloană vertebrală, nu oaie pe cîmp”. Cam așa îmi susțineam moralul, aflat sub mare presiune. Teribilă presiune. Nici nu pot să cred că am supraviețuit. În timp ce o parte ascunsă a creierului meu se gîndea pe cine oare cunosc în Cluj să-mi împrumute bani. Am încercat să le conving pe celelalte două doamne din salon că nu trebuie să dea, că plătim de o viață la asigurări, că doctorii au salarii bune acum, slavă domnului! (Din partea mea să le dea oricît salariu, că merită! Chiar nu simțeam nici un pic de supărare că salariul meu rămăsese mai pe la urmă, că doar nu se compară educarea copiilor cu salvarea vieților!) Erau absolut de acord cu mine, era adevărat tot ce le spuneam, dar era viața lor în joc, dacă se supără doctorii?! Păi și ce dacă se supără?! Nu ne mai operează?! Nu ne mai trezim din anestezie?! Nu erau femei simple de la țară, erau doamne de oraș, educate, dar nu puteau să-și joace viața la ruleta rusească. Aveau numai una.

A venit și dimineața operației. În salon a intrat un doctor foarte politicos și foarte priceput, un pic grizonat de trecerea anilor și ne-a anuntat calm „Eu sînt anestezistul dumneavoastră!”.  Am sărit ca soldățeii în picioare, să dăm raportul. Zic „priceput” pentru că numai ce s-a uitat la una dintre noi, că a și  întrebat-o dacă a suferit recent cu urechea, știe că fața ei are o ușoară pareză?! Am rămas cu gura căscată, ea chiar ne povestise despre urechea ei. Doctorul superamabil a aflat repede din ce orașe provenim, ce boli avem și multe alte cele. Am urmărit cu stupoare cum, în timp ce pălăvrăgea amical cu noi, două paciente i-au strecurat plicurile în buzunar. Iar el a zis simplu și frumos „Mulțumesc”. Fiecăreia în parte. Apoi s-a uitat la mine, așteptînd o secundă. Eu i-am surîs. Cred că un pic strîmb și palid. Și a plecat, cu colțurile albe ale plicurilor ieșind în evidență pe fondul halatului verde. Fără să se ascundă. „Hait! M-am ars!” Rațiunea  îmi spunea să stau cuminte că nu are ce să mi se întîmple, panica se infiltra tot mai insidios, mai spăimîntos. „Cum să fii singura care nu dă?! Ți-ai pierdut mințile, femeie?! Doamna lu’ Papura Vodă!”

Au venit să o ia pe prima pacientă. A intrat într-o panică de nedescris, nu pentru că pleca la operație, ci  pentru că nu știa unde să bage celelate plicuri. Vai! Ea nu dăduse încă banii pentru numărul 1 și numărul 2. Agitată, i-a băgat în buzunarul halatului și a dat să plece, dar asistenta i-a spus cu blîndețe că nu e voie cu valori în sala de operație și dacă are, vor fi sigilate. Într-o disperare îngrozitoare și-a lăsat plicurile în sacoșă și a plecat terifiată. Nu se conformase. Creierul ei îi spunea cu obstinație „Nu ai dat, nu e frumos. Așa te-au învățat părinții tăi? Strămoșii tăi? Nu ai bun simț!”

După o oră, au venit să o ia pe a doua pacientă. „Oo, ce bine că scăpăm repede”, m-am gîndit eu ușurată. Apoi au început să se scurgă orele și după mine nu mai venea nimeni. O oră, două,  trei, patru. Mă învîrteam ca un leu în cușcă, încercînd să respir adînc și să nu o iau razna pe tărîmul fricilor paranoice. Simțeam tot mai clar că cei 50 de euro făcuseră o diferență. Rațiunea mi se scofîlcea și se răsucea în volute tot mai transparente. „Dă-o naibii! Nu ai putut să dai 50 de euro?! Trebuie tu să te dai mare cu principiile tale! Vezi, doamne, cine ești tu! Nimeni, ba chiar nimeni din Petroșani. Și vrei să schimbi sistemul. Te-ai trezit tu picătura chinezească!” Am plîns, am oftat, m-am încurajat singură, doar operația mea depindea de chirurgul meu, nu de anestezist. Iar chirurgul meu nu-mi greșise cu nimic pînă atunci. Ce era el vinovat că lumea băga bani în buzunarul anestezistului?! Doar un fir mă mai despărțea de renunțarea la principii, doar un pas mă mai despărțea de lumea lașității și umilinței, cînd ușa s-a deschis, cam după patru ore și o doamnă doctor foarte tînără a rostit: „Sînt anestezistul dumneavoastră!” Hopa! Aveam alt anestezist! Mi-a pus din nou întrebările, din nou răspunsurile. Un rîs homeric mă zgîlțîia pe dinăuntru, gata să izbucnească. Fir-ai tu să fii de papițoi, medic primar ce ești! Nu ți-am dat banul și m-ai pasat la rezident! După ce ai avut fișa mea completă în mînă, după ce ai spus că ești anestezistul meu! Ei, na, cît de greu o fi de făcut o anestezie?! 

În timp ce coboram spre sala de operație m-am petrecut pe scări cu primul meu anestezist. Medic primar, doctor în științe medicale. Era bine mersi, sănătos. Plicurile nu se mai vedeau. Am vrut să îi spun ceva, dar apoi mi-am zis că nu are rost să-mi stric eu starea zen lunatică în care mă îndreptam spre tăiere.

Înainte să adorm, în cele două secunde, știu că nu mi-a fost deloc frică, aveam deplină încredere. Cine mai avea, ca mine, doi anesteziști?! Înapoi în salon, în starea de plutire existențială dată de o anestezie reușită, am făcut mai multe lucruri. 

Am dormit. Am observat cum totul funcționează cu o precizie de mare calibru. Cum suni noaptea și asistenta vine imediat. Cum ți se vorbește extraordinar de frumos, cum te ajută și te încurajează toată lumea. Cum nimeni nu se enervează și nimeni nu țipă. Cum se face curățenie. O grămadă de muncă, non stop. Comportament de nota 10. Nu am dat șpagă. Nimic, nimănui. Văzînd că eu sînt în viață, fără accidente suspecte suferite pe masa de operație, nu au mai dat plicurile nici celelalte din salon. Și după doar două zile petrecute acolo nu m-am mai simțit ca un pui dus la tăiere într-o fabrică de mare precizie. M-am simțit ca într-o zonă de război. Era un război pe viață și pe moarte. Și tot personalul medical lucra în viteză, cu precizie de ceasornicar, zi după zi, clipă de  clipă. Pentru că răniții continuau să vină. Și ei continuau să-i salveze. M-am simțit bine să fac parte din asta. Mîndră de toată lumea. Și chiar am fost bucuroasă să eliberez patul în mare viteză pentru următorul rănit de pe frontul de afară. Am vrut să-l bat pe umăr și să-i zic: „Stai liniștit. O să fie bine.” Aici sînt specialiști.

Am plecat spre casă. Și eram doldora de bucurie și recunoștință pentru medicii mei minunați, pentru degetele lor fermecate și știința lor de carte, pentru felul în care își aruncaseră lumina asupra mea. Pentru mierea din sufletul meu care-mi alina cicatricile. Dar știam foarte clar că dacă nu eu, ci copilul meu ar fi fost acolo, aș fi dat și eu plicul infam. Aș fi aruncat principiile pe apa sîmbetei. M-aș fi tîrît în genunchi și aș fi acceptat să țipe și să mă bălăcărească oricine. E foarte greu pentru pacienți să nu dea, domnule doctor anestezist. Le e frică. Sînt mii de ani de cînd umblă cu capul plecat. Mă gîndesc că stoparea acestui obicei rușinos, umilitor ar trebui să vină din partea dumneavoastră. Care aveți salariu pe măsura meritelor. Pacienta care aproape plîngea de groază că nu a dat dreptul, avea o pensie de 1200 lei. Și era bolnavă. Și dumneavoastră ați luat. Și tot respectul meu pentru dumneavoastră s-a dus. Nu mai meritați nimic. Decît să vă purtați rușinea. Rușinea albă ca varul pictată pe verdele dătător de viață al meseriei. O meserie nobilă pe care o faceți de rîs. Umblați prin lume cu halatul pătat, cu obrazul pătat. Sînteți stigmatizat. Și toți știu asta. Și vestea se duce de la unul la altul prin toată țara asta sărmană, cu oameni sărmani și fricoși. Și toți vă știu! Dar nu pentru că sînteți un mare specialist european. Nu pentru că ați studiat zeci de ani. Nu pentru că salvați vieți omenești și împrăștiați lumina din vîrful degetelor. Ci pentru că sînteți un bișnițar mărunt, care și-a vîndut onoarea pentru 50 de talanți. Atît de ieftin!

 Așa că Clujul e o altă țară. Pînă la un punct.