„Și chiar de nu voi fi un far, ci o candelă, ajunge.

 Și chiar de nu voi fi nici candelă, tot ajunge, fiindcă m-am străduit să aprind lumina."

                                                                                                        (Nicolae Titulescu)

Mai știți starea aceeea binecuvîntată a copilăriei cînd nu te îndoiești de nimic?! Cînd crezi că mama și tata sînt atotputernici, că Spiderman chiar există și că tot felul de spiriduși trăiesc sub pat?! Minunată stare, dar de scurtă durată. Apoi începem să ne îndoim de toate. Aflăm că Moș Crăciun e o fantezie, că părinții fac nenumărate greșeli, că iubirea te trădează și că, asta-i chiar culmea, chiar îmbătrînim. Ce e după bătrînețe nu are rost să mai discutăm. Îndoiala se strecoară în inimile noastre și roade acolo, o larvă măruntă și un pic nebună, roade temeinic vis cu vis și încredere cu încredere. Devine un vierme uriaș, lipicos și scîrbos, sîsîitor și periculos. Cam ca cel ce nu poate fi numit. Gata să se prelingă vîscos în toate gîndurile tale, gata să îți înghită toate speranțele.

Mă îndoiesc, dar nu vreau să mă îndoiesc. Mă îndoiesc de tot și de toate. Dar e contra voinței mele. Așa că aleg să nu mă îndoiesc. Sînt Toma Necredinciosul, dar refuz să fiu.

La urma urmelor e o alegere, poate prea puțin înțeleaptă, căci te duce acolo sus pe culme, unde mergi exact pe muchie, în vîrf de frumusețe. Dar cu abisuri de stînci colțuroase la stînga și la dreapta. Gata să te tragă-n țeapă. Căderea, dacă urmează să se întîmple, va fi mortală. Nu se compară cu aceea care ar avea loc dacă ai accepta îndoiala, dacă ai accepta simbioza cu tîrîtoarea uriașă și ai merge doar pe drumul ei ușor denivelat. Te-ai îndoi de tot și de toate, exact ca onduleurile de pe spinarea ei gelatinoasă și nu ai avea de unde să cazi. Plus că îndoiala e atît de lipicioasă, încît te-ar ține acolo, înțepenit în glodul drumului. Dar frumusețea, frumusețea culmilor ar fi dusă pentru totdeauna.

Nu poate exista frumusețe fără certitudine. Aleg pentru că pot să aleg, pot să nu mă îndoiesc. Am dreptul ăsta și am putința. E liberul arbitru. Mi-a fost dat și îl socot unul dintre cele mai grozave daruri din toate timpurile. Umblu cu el în brațe și nu am de gînd să-i dau drumul, oricît ar fi de tentant să arunc responsabilitatea în curtea altuia. Aleg drumul pe creastă, în plin soare, cu albastrul curgînd valuri, valuri peste mine.

Și nu mă îndoiesc de lumina care arde strălucitor în spatele ochilor mei.

Nu mă îndoiesc că părinții mei sînt undeva cu mine, eliberați de relele veacurilor și plini de iubire. Așa cum erau cînd erau ei înșiși.

Nu mă îndoiesc că pandemia se va sfîrși în cele din urmă. Au fost rele mai mari pe capul oamenilor și au trecut. Am avut preistoria și marele frig plin de gheață, e de mirare cum au reușit, dar oamenii au continuat să meargă, numai ei știu cum. Mie mi-e frig rău și dacă sînt zece grade. Mă înfofolesc și tremur de zici că am aterizat brusc în minus treizeci, probabil specia a degenerat rău de tot pînă a ajuns la mine. Dar nu mă îndoiesc că o să supraviețuim și cu așa exemplare deteriorate. Am avut ciuma neagră, Evul Mediu, războaie ce au părut nesfîrșite, gripa spaniolă și cîte și mai cîte și peste toate am trecut. O să trecem și peste pandemie. Copiii au să se refacă cel mai repede, în ciuda previziunilor pesimiștilor, ei întotdeauna reușesc să se adapteze cel mai bine, pentru că sînt cei mai liberi și cei mai curajoși. Cei mai flexibili. Ca firele de iarbă, verde, verde, alunecînd fluid în bătaia vîntului.

Nu am nici cea mai mică îndoială și nu am avut niciodată că natura e uimitoare în frumusețea ei, proaspătă ca o mireasă în ziua nunții și veșnic neschimbată. Nu-și pierde deloc aerul de fată îndrăgostită, fremătînd de candoare, de fapt, e însăși bucuria dansînd cu rochiile ei curcubeice peste cîmpuri și munți, peste copaci și trandafiri. Cum ai putea să te îndoiești de așa ceva?! Cum ar putea asta să nu îți limpezească alb creierii năpădiți de neguri?!

Nu mă îndoiesc că zîmbetele fac bine, un bine nesfîrșit, că vorbele bune sînt mereu de folos, că îmbrățișările sînt colosale și salvatoare. Așa că le dăruiesc așa cum le primesc, ba chiar înainte, sînt cea care face întotdeauna primul pas, nu cumva să rămînă nefăcut.

Nu mă îndoiesc de bunătate și de strălucirea ei dulce, alinătoare, de iubire și de plenitudinea ei atotcuprinzătoare. Iubirea care te ia în brațe și te încălzește în mijlocul gerului arctic al tuturor îndoielilor, iubirea care iartă întruna toate greșelile, nemăsurînd și necîntărind care ce și cum. Iubirea care nu are nimic de-a face cu matematica. O, nu, în nici un caz.

Nu mă îndoiesc de mirarea mea în fața frumuseții de nemăsurat a lumii, de extazul meu în fața darurilor nesfîrșite ale firii. Continuu, fără de sfîrșit. Nouăzeci de ani să am (omul poate să spere, nu?!) și tot am să mă încînt în fața desăvîrșirii albastre a mării, mi-o și imaginez pe bătrînica de mine stînd într-un scaun cu rotile drept în fața valurilor, surîzînd alb și lucios cu noua-i proteză, cu extazul încrețindu-i fața deja încrețită, gata să devină una cu minunăția, chiar în pragul Marii Treceri.

Nu mă îndoiesc.

De puritate, de firul de iarbă, de limpezimea și răceala apei, de stîncă și de puterea ei alunecînd prin timp, de picătura chinezească și de furtună, nu mă îndoiesc de fulgere și nici măcar de curcubeie. Toate sînt la locul lor și sînt bine așezate.

De trăitul acesta de caramel sărat, dulce și amar.

De rîsul atotstăpînitor, rîsul biruitor și efemer al omului, rîsul magic făcut din bomboane și scoici colorate, rîsul păpădie și rîsul ciocîrlie.

Și cu cît nu mă îndoiesc, cu cît cred, cu atît o putere uriașă urcă în mine. O energie tumultoasă care se declanșează de cîte ori aleg această forță albă ce mă ridica mereu, mă împinge înainte cu ochi scăpărători de bucurie, mă ridică și nu mă lasă să plec capul sub povara îndoielilor, mă face să rîd în clocot de viață și să împing cu ambele mîini la o parte ceața posibilelor dezastre, să simt cum milioanele de celule roșii transportă viață și tărie, tărie ce se răspîndește prin toate fibrele ființei mele, ca un vin bun și tare, ca vinul de Porto.

Mă întreb de ce e o alegere așa de grea pentru atît de mulți oameni?! Cu ce e mai bună neîncrederea?! Cu ce te ajută cînd te îndoiești de tot și de toate?! Te ferește de durere?! De moarte?! Sau îți distruge și ce ai, pe lîngă ce nu ai?! Nici măcar nu e o alegere dintr-acelea imposibile, parfumul potrivit între mii de alte parfumuri. E doar între alb și negru. Nimic altceva.

Trebuie doar să îndrăznești. Să întinzi mîna spre alb. Să-l atingi, să-l simți cum se scurge din vîrful degetelor tale spre interior, răsărind înapoi prin ochii tăi, dinlăuntru în afară, umplînd lumea de lumină. Așa o să vedem cine sîntem, ca să nu ne mai îndoim.

Să încercăm, chiar dacă nu reușim întotdeauna. Întunericul se mai abate cîteodată asupra noastră. Asta-i firea lui. Nu se poate abține. E mereu agresiv. Și noi, invariabil, ne îndoim sub povara lui și atunci urîtul umple lumea. Așa că eu nu mă las. Nu-mi place urîtul defel, cît o fi de real. Pentru că tot reală e și strălucirea ca de zăpadă din cealaltă parte. Acolo unde bate soarele.

Da, asta aleg. Aleg să nu mă îndoiesc. Cîtă vreme mă țin puterile. Pînă la scaunul cu rotile, pînă la malul acela al mării, pînă acolo unde am să devin una cu albastrul.

Foto: flickr