În urmă cu aproximativ 500 de ani, un erudit, filozof, cu realizări notabile în domeniul medicinei, scria catrene care aruncau lumea în, poate, cea mai mare curiozitate a mileniului II și deveneau repere ale unui viitor ipotetic. Singura problemă era decriptarea lor pentru că Nostradamus, la el mă refer, nu le oferea mură-n gură.

Cu o inteligență superioară, cunoștințe de antropologie, istorie a Pămîntului și acces la scrierile vremurilor de pînă atunci, el remarca ciclicitățile din evoluția omenirii, cum se nasc imperiile, se dezvoltă și decad sub presiunea propriilor poveri. Le-a pus într-o ecuație de el inventată și a realizat că viitorul, în fond, nu are cum să difere esențial. Și atunci a scris circa 2.000 de catrene generaliste, în stil vag (marja de eroare asumată), care i-au creat cunoscuta aură de cult și pe care unii se chinuie și astăzi să le decripteze, cu rezultate cu iz de verosimil. Posteritatea le-a luat ca spectaculoase și atunci cînd s-au împlinit și cînd nu prea. Sînt bîntuiți de ele oameni docți, care dau analiza inteligentă pe pomana unui translator decriptor îndoielnic.

În decursul secolelor ce au urmat pînă la contemporaneitate, au apărut o mulțime de variante fake de prezicere a viitorului, ale unora cu vocație de guru. Gen Mama Omida. „Distinsa vizionară” aplică practic același algoritm. Face păcăliciului o rememorare a trăirilor avute pînă la acel moment – un fel de anamneză populară a sufletului – și e suficient să potrivească o proiecție în proporție de (50+1)%. Acomodată și cu o veste dătătoare de speranță la sfîrșit, reușita este asigurată.

Ce nu înțeleg unii este că Nostradamus a profesat un instrument științific de organizare a viitorului. O lecție de logică acomodată cu teoria nu mai puțin științifică a probabilităților și statisticii, cu avantajul unui rezultat pămîntesc, nu levitant, amăgitor.

Programele de liceu și universitare învață copiii că o funcție paote fi desenată cu ajutorul unui număr de puncte (informații în coordinate carteziene). Cu cît numărul informațiilor este mai mare, cu atît acuratețea formei este mai bună. Următorul pas este extrapolarea produsului obținut. Asta este proiecția, viitorul funcției. Evident cu un grad asumat de probabilitate.

Înlocuim informațiile matematice cu informații sociale, politice, economice, militare etc. și obținem viitorul probabil pe o nișă de trebuință. Analizăm trecutul și intuim viitorul. Evident, nu este simplu. Nu poate fi doar sarcina unui matematician. Pentru analiza coșurilor impresionante de date pe un subiect de interes, avem nevoie de istorici, sociologi, diplomați, foști demnitari eliberați de sarcini executive, oricine poate aduce valoare adăugată pe ținta dorită.

Sînt entități statale, grupuri de interese, de oameni de știință care, în loc să decripteze prezicerile în stil vag ale vreunui cabotin, fac prognoze, analize aplicate și obțin poze de viitor, cu grad mare de veridicitate, pe care le asumă transgenerațional.

Un exemplu recent. Germania, sub presiunea eco de renunțare la energia generată de centralele pe fosil, a problemelor de securitate ridicate de centralele atomice și stresată de condiționarea gazului rusesc, a găsit, pe termen mediu și lung, soluția hidrogenului. Rezolvarea nu a fost visată de cancelarul Merkel sau persoane din proximitatea ei, ci este o prognoză, rezultatul unei analize pe resurse, securitate, strategii și politici regionale și globale, care au focusat această proiecție: hidrogenul. Pe cei dispuși la un puzzle mai provocator în materie de prognoză, îi stimulez să analizeze Brexit-ul din perspectiva Albionului conservator, pragmatic și nu prin prisma reacțiilor emoționale generate în rîndul maselor.

Nu am prea remarcat astfel de exerciții sau intenții în spațiul nostru. Sîntem campioni la numărul de reforme și programe „de viitor”, care nu se articulează bine și cad la prima alternanță politică, fiind înlocuite repede cu altele la fel de longevive. Dacă cineva știe ce se întîmplă mîine, adică peste 24 de ore, este considerat vizionar. Îmi amintesc totuși de o inițiativă care seamănă cumva cu ce am descris mai sus și care arunca relațiile româno-ungare într-un viitor generos: Reconcilierea româno-ungară după modelul franco-german. Modelul? Irefutabil, probat de două nații potente, care s-au duelat secole și care acum dau esență Uniunii Europene. Ar fi fost prea frumos. A căzut la prima alternanță la putere, spre deliciul extremiștilor de pe ambele părți ale frontierei comune.

Nici zona privată din România nu oferă ambiții notabile, deși remarc apariții timide, entități preocupate de prognoze și proiecte de viitor, care depășesc speranța de viață a patronilor în funcție.

Revenind la Nostradamus, scrierile lui proiective sînt rezultatul unei gîndiri de bun simț, pe un coș de informații pe care le-a exploatat inteligent. Metoda lui nu e simplă, dar e probată și e la îndemîna tuturor. Sîntem însă suficient de mistici, ignoranți sau pur și simplu orbi să acceptăm fatalitatea în locul exercițiului logic.