Nu-mi plac cifrele, m-au speriat întotdeauna, dar cea mai valoroasă amintire despre matematică o am dintr-o carte adusă de tatăl meu care își propusese să mă convingă de utilitatea materiei printr-o metodă subtilă care îmbina filosofia cu cifrele. N-a ținut șmecheria, dar la începutul cărții se găsea un motto pe care-l țin minte pînă în ziua de astăzi: Multe lucruri le-aș fi înțeles dacă nu mi-ar fi fost explicate!

Cuvintele sînt periculoase. Din aceasta cauză, cei mai mulți dintre oamenii care le cunosc înțelesul, nu și le asumă. Și nu vorbim despre aceia care nu știu să vorbească, care nu dețin proprietatea cuvintelor, ci dimpotrivă, despre oamenii care au de partea lor numai cuvîntul. A spune despre probleme grave că ești „îngrijorat” pare a fi o modalitate de a nu te implica activ în problemă, de a aștepta ceva lămuritor ce pare că urmează să se întîmple, că nu este în momentul de față pe lista ta de interese. La fel cînd spui că ești „preocupat”!

Știind că este judecat în funcție de alcătuirea discursului său, reprezentantul de la pupitrul prezidențial utilizează cuvinte temperate care să nu alarmeze opinia publică sau să trezească interesul de interpretare a vreunui jurnalist atent. Totodată, lipsa euforiei sau a entuziasmului emoțional, creează aparenta autorități unui om care se afla în control. Așadar, este doar „îngrijorat” și „preocupat” în mod constant și susținut, indiferent de situația despre care i se cere părerea. Iar asta mă „îngrijorează” și mă „preocupă” și pe mine!

În România, sîntem (iarăși) într-o situație incomodă; ne e teamă că dacă recunoaștem Președintelui niște defecte evidente și aș spune chiar problematice pentru perspectiva de guvernare a țării, ridicăm mingea la fileu partidului de opoziție (crucea pe care trebuie s-o ducem ca națiune) care ar putea să speculeze astfel de opinii. Mă tem însă că sîntem conduși spre zid cu seninătatea resemnată cu care ridicăm cîte o dată din umeri la constatarea unui fapt mărunt, care nu ne angajează în mod deosebit. Ca atunci cînd te declari neputincios, învins, cînd nu mai e problema ta, cînd alții sînt (de fiecare dată sau de obicei) răspunzători...

Atîta timp cît populației i se reamintește dojenitor să poarte mască și să respecte distanțarea socială după fiecare nou record de îmbolnăviri, administrația aruncă vina voalat, pe populație pentru numărul crescut de cazuri din ultimele două luni. Poporul e de vină! Nu amatorismul presei de știri din România, nici proasta organizare și lipsa de eficiență generalizată a actului de guvernare sau lipsa cooperării politice pentru perspectiva zilei de mîine, nici proasta gestiune a fondurilor sau interesele unor afaceriști care n-au pus vreodată binele unei comunități pe agenda lor de lucru dacă nu le servea obiectivului personal. Adevărul este că sistemul medical din România resimte lipsurile generate de dezinteresul clasei politice și al populației care, deși nu crede pe nimeni în stare de nimic, rămîne cu speranța unui „mai bine” cosmic, cu o ridicare din umeri.

Ah și ce neștiutori sînt românii! Nu cred că există virusul! Cum să nu crezi cînd jumătate dintre cercetătorii statelor afectate au contrazis în lunile martie și aprilie necesitatea purtării măștii în opoziție cu cealaltă jumătate pro-mască; cum să nu „te clatini” cînd apar nume de pastile salvatoare ca în scurt timp, certitudinile zilelor trecute să fie retrase subit prin recunoașterea eșecului. Cum să nu te întorci din convingeri cînd virusul trăiește 3 zile pe lemn și 2 zile pe fier, supraviețuiește pe haine 7 zile, purtătorii grupei sangvine A2 sînt cei mai afectați iar purtătorii grupei O1 sînt salvați, bărbații sînt mai afectați decît femeile, persoanele care au peste 1,70 metri înălțime sînt mai expuse decît oamenii aflați sub pragul amintit, pentru că virusul plutește într-un zen absolut la peste 1,70 metri de sol! Iar după toate aceste bîlbe, de vină este omul de rînd care nu ascultă, nu înțelege gravitatea lucrurilor în ciuda existentei surselor abundente de informare. Poporul nu „se preocupă” de aceste aspecte și nu „se îngrijorează” cîtuși de puțin...

Îmi doresc claritate, determinare și încredere în reușita noastră comună. Așa de mult îmi doresc la conducere oameni cu un discurs implicat al unui reprezentant care vede mai departe de vîrful bocancului. Un reprezentant care știe „să deosebească timpurile” (Cronici 12, 32). Așa de mult îmi doresc să am încredere în discursul public și în calitatea muncii prestate de noi, pentru că astăzi mai mult decît oricînd în ultimii 30 de ani, este nevoie de leadership și nu de politicieni. Dar nu văd pe nimeni în stare să vorbească pentru o cauză mai mare decît propria persoană și privesc către o țară care nu trage cu toate roțile, care nu are resurse pentru a face față unui impact economic și social anticipat de întregul occident. Uniunea Europeană reprezintă o sursă de stabilitate pentru noi, însă nu cultivăm această stabilitate pentru a beneficia de mai multă deschidere în vest și nu ne cultivăm nici propria gradină (Voltaire spunea: „Tu cultivă-ți gradina ta!”). Toate privirile care contează se opresc în Austria iar Ungaria este menționată cînd și cînd în contextul graniței comune cu Austria. Înspre România nu se uită nimeni, iar atunci cînd își aruncă ochii spre sud-est, liderii europeni se așteaptă să li se ceară ceva. Iar astăzi, cifrele prăpastiei încep să se adune arătînd valori negative și la noi și la cei de unde ne așteptăm să primim sprijinul financiar. În timp ce cuvintele sînt greu de stăpînit pentru că suportă nuanțe și permit interpretări, matematica este o materie rece și inexorabilă. Așa va fi și adevărul pe care cifrele depresiunii îl va scoate la iveală, pe măsură ce virusul mușcă din ce în ce mai adînc din bătrînul continent, în ciuda îngrijorărilor sau a preocupărilor noastre politice de astăzi.  

Foto: wikimedia commons