Arta și realitatea morală
Contemplația e o etapă importantă în experiența estetică. Ne invită să pășim dincolo de edificiul propriu, în incertitudine și imaginar. Uneori sîntem plăcut învăluiți de emoțiile și cugetările declanșate de această escapadă estetică, alteori, dimpotrivă, tot ce percepem e o bălmăjeală dezlînată. Nu de puține ori ne ciocnim de zidul indiferenței care ne aruncă înapoi în sine, un sine convins de inutilitatea feluritelor capodopere. Dezamăgit și neputincios în fața puterii lor expresive.
Această confruntare directă cu arta a lipsit multora dintre noi în timpul izolării cauzate de covid-19, cînd trăirile estetice au devenit mai diluate. Plimbările prin muzee s-au redus la pixeli ori au fost înlocuite cu răsfoitul albumelor de artă, preferabil din colecția Taschen. Postările regulate pe Facebook ale prietenilor împătimiți de artă ne-au mai adus puțină alinare, deseori eșuată. Nu mai observam dansul ondulatoriu al culorilor, apusul în nuanțe de galben cadmium și roșu sîngeriu, ori albastrul ultramarin din Strigătul lui Munch, ci doar un țipăt ce se îndrepta vertiginos spre noi, disperat de a-și găsi adăpost în gîndurile noastre, tenebre orișicum. Un zbieret livid, fără colorit, și mai lugubru. Realitatea estetică se uniformiza, iar petele leșietice se înmulțeau cu fiecare știre, mai mult sau mai puțin înspăimîntătoare, despre coronavirus. Nevoia de a aparține unei societăți solidare, care să protejeze bătrînii și pe cei vulnerabili, prioritatea autonomiei nevătămate, toate ne obligau să conștientizăm o altă realitate, mult mai urgentă. O realitate morală, în care prezența celuilalt nu mai putea fi ignorată. Admirația pentru frumos se estompa, cedînd locul interogației morale. Și oare, totuși, acest arsenal de emoții răscolite și tăișul rece al rațiunii, specifice judecății morale, nu ne reintroduceau în spațiul imaginar al artei, unde sinele se transcende și intră în comunicare cu celălalt? Atît arta cît și moralitatea ne încurajează să creăm lumi noi, să aprofundăm realitatea.
Nietzsche afirma că experiențele umane devin mai însuflețite, fondul lor mai vizibil, dacă lăsăm arta să pătrundă în miezul realității. Provocarea noastră constă în a ne crea viața precum o operă de artă, în care apolinicul fuzionează cu dionisiacul, rațiunea cu pasiunea. E iluzoriu să credem că sîntem ființe pur raționale, acțiunile noastre fiind deseori în contradicție cu convingerile noastre. Tendințele individualiste învolburează pasiunile și de aceea e nevoie de forța creativă a artistului din noi de a controla aroganța rațiunii și beția patosului, pentru a nu devia de la Marele Tot. Uneori arta, precum anumite fapte morale, ne incită să intrăm în conflict cu noi înșine, să ne ațîțăm atît rezonul cît și pasiunile. Moralitatea kantiană, pe de altă parte, invită doar rațiunea la o conversație interioară, pasiunile fiind prea volatile pentru a fi luate în serios. Precum o transpunere în pictura Black Study I (1968) a lui Frank Stella, în care liniile impersonale și monocrome urmează firul neșovăitor al rațiunii.
Pictorul american Mark Rothko asocia procesul creativ cu preocuparea morală. Blocurile imense de culori încețoșate, cu margini moi, sînt menite să trezească în noi emoțiile cele mai primare. Ne provoacă să reacționăm. Contemplînd cum culorile plutesc într-un joc subtil de lumină pe pînzele lui Rothko, privitorul poate atinge o stare de beatitudine sau, dimpotrivă, aluneca în adîncurile suferinței umane. Tristețea, extazul, frica, trădarea, iubirea, toate dau contur realității noastre. Pe aceeași linie, filozoful David Hume considera că în clipele de șovăială, cînd ne fofilăm să simțim ceva pentru semenii noștri sau să avem bunăvoința și curajul de a îi ajuta, anihilăm orice urmă de sociabilitate. Moralitatea, precum arta, e o formă de comunicare, ne unește sau, cel puțin, ne conectează. Trebuie doar să căutăm mai adînc în repertoriul emoțiilor proprii, pentru a evada din sfera sufocantă a sinelui.
Ce au în comun frumosul și bunul moral? Magia poetică a imaginației, care ne încurajează să cugetăm și să explorăm realitatea, nu ca ființe solitare, ci solidare. Cu alte cuvinte, să nu fim simpli spectatori.
Foto: flickr.com
