Zombi, vîrcolaci, vampiri, fantome

(Apărut în Dilemateca, nr. 54, noiembrie 2010)

- de la literatură la film şi înapoi -

Începînd cu anul 2010, luna mai a fost declarată The Zombie Awareness Month, în semn de consideraţie pentru numeroasele filme din istoria cinematografiei care descriu invazii zombie desfăşurate în luna florilor. Hotărîrea a fost promulgată de Zombie Research Society (www.zombieresearch.org), prima organizaţie nonprofit (mă rog, sectă internaţională) dedicată pregătirii omenirii pentru improbabila nenorocire. Inspirată de romanul-documentar-farsă World War Z al lui Max Brooks (fiul lui Mel Brooks, aşchia nu sare departe...) şi anexa acestuia, The Zombie Survival Guide, societatea şi-a luat în serios misiunea dificilă de a asigura dăinuirea unuia din cele mai respectate şi longevive simboluri ale culturii populare, relativ marginalizat, dar mereu la pîndă, încă de pe vremea Lazărului biblic. Societatea păstrează o evidenţă a incidentelor istorice ce ar putea fi puse pe seama zombilor şi acordă anual premii pentru contribuţii deosebite la propăşirea credinţei.

Cel mai recent premiu a fost acordat primului articol ştiinţific pe această temă, publicat într-o revistă respectabilă, de un grup de matematicieni de la Universitatea Ottawa (printre care şi un român): „Mathematical Modelling of an Oubreak of Zombie Infection” (www.mathstat.uottawa.ca/rsmith/Zombies.pdf). Ideea a fost salutată de New York Times drept o direcţie de cercetare inovatoare şi aşteptăm ca bugetul de cercetare al României să se alinieze la aceste priorităţi (pe jumătate în glumă, dar şi pe jumătate în serios, modelul fiind aplicabil, zice-se, într-un context epidemiologic mai larg).

În acel segment al culturii populare numit „de groază”, s-au consacrat şi revin ciclic în atenţia industriei divertismentului patru tipologii de anti-eroi de sorginte supranaturală: vampirii, vîrcolacii, fantomele şi zombii (voi încadra aici şi mumia, diferenţele fiind irelevante). Fiecare dintre aceştia sînt deopotrivă personificarea unor fobii şi expresia unor năzuinţe profund umane deviate pe o şină lipsită de control uman. Deşi consideraţi din perspective superficiale produşi ai Hollywood-ului, cei patru monştri au avut mereu, într-o formă sau alta, un loc clar definit în conştiinţa colectivă, atît în übercultură (O mie şi una de nopţi, Epopeea lui Gilgamesh, diverse personaje mitologice, Luceafărul eminescian, Lazărul biblic, mitul/crezul creştin al învierii) cît şi în üntercultură (proza gotică victoriană şi post-victoriană, de la originile industriei divertismentului). Unii autori – E.A. Poe, H.P. Lovecraft, Charles Dickens –  au reuşit să menţină fragilul echilibru de a fi apreciaţi în ambele cercuri culturale, poate şi datorită faptului că au spus ce aveau de spus într-o perioadă în care schisma între aristocraţia culturii de înaltă ţinută şi divertismentul de joasă demnitate nu fusese încă definită. Mai exact, se mula pe diferenţa de clasă – ceea ce azi numim horror are rădăcini clar definite în cultura folclorică a vulgului de altădată, în care accentul cădea pe expresie şi senzaţie, mai degrabă decît pe tehnic, arhitectural, analitic. Iar folclorul are, la rîndul său, rădăcini în experienţa personală, fie ea şi psihedelică.

La origini, zombii sînt expresia spaimei feudale (poate chiar sclavagiste) de a fi silit să munceşti şi după ce mori. În orînduiri economice exploatative, moartea e văzută adesea ca eliberare, odihnă, pace ultimă. Mitologia zombi se bazează pe negarea acestei păci – monstrul e trezit din morţi, să pună mîna pe lopată. Aspectul îşi păstrează relevanţa şi în zilele noastre, pe măsură ce, în România cel puţin, vîrsta de pensionare tinde să depăşească speranţa medie de viaţă a cetăţeanului. Apucăturile canibale au fost inventate mult mai tîrziu, odată cu seria filmelor lui George Romero (începînd cu anii ’60, prin producţia Night of the Living Dead), din dorinţa de a impregna simbolului un plus de violenţă, acţiune şi oroare, de parcă groaza de a lucra fără salariu, chiar şi pe lumea cealaltă, nu era suficientă. Între cele două perspective mai există una, ceva mai subtilă, ce implică şi vampirismul: nefirescul, perversiunea întoarcerii din morţi.

Văzută ca moarte neîmplinită (în cazul fantomelor), ca speranţă cu încărcătură motivaţională (în creştinism şi mitologii înrudite), ca triumf ştiinţific (în cazul Frankenstein) ori pur şi simplu ca perversiune sexuală (în vampirism), întoarcerea din morţi rămîne o dilemă veche care n-are şanse să se rezolve prea curînd, astfel că, pînă una alta, e ideal ca subiect de speculaţie –  ştiinţifică, literară, dogmatică.

De la voodoo la Hollywood

Originile terminologice ale zombificării se găsesc în zona Caraibelor, venind pe filieră sclavagistă dinspre riturile voodoo africane, probabil odată cu blues-ul. Primul martor/exeget al fenomenului, exploratorul W.B. Seabrook observa comportamentul mecanic, dezumanizat, al muncitorilor de pe plantaţii, pus de bîrfele locale pe seama pierderii sufletului (echivalat din perspectivă creştină cu moartea). Observaţiile au fost confirmate de investigaţii ulterioare privind resetarea personalităţii cu ajutorul unor droguri cu efect comparabil cu al comei insulinice, droguri ce s-au consacrat ca instrument de management pe plantaţiile din Caraibe într-o perioadă în care nu se punea mare preţ pe contractele de muncă. Primul roman cu zombi „bazat pe fapte adevărate”, The Serpent and the Rainbow (ecranizat în 1988 de regizorul Wes Craven) documentează o astfel de investigaţie, prin prisma experienţei personale a etnobotanistului Wade Davis care în anii ’80 cerceta zona Caraibelor în căutarea unui anestetic natural şi a originilor folclorului zombi.

Adoptarea conceptului zombi (nu şi a termenului) în zona divertismentului este pusă pe seama romanului lui Mary Shelley – Frankenstein (1818), într-o lumină semnificativ diferită, a debutului epocii tehnologice şi a primelor ambiţii intuitive în ce priveşte potenţialul ştiinţei medicale. Ulterior, aspectul ştiinţific s-a disipat şi începuturile Hollywood-ului au asimilat ideea încă de pe vremea lui Bela Lugosi şi Boris Karloff, primele superstaruri horror din istoria cinematografiei americane. Pînă la filmele lui George Romero din anii ’60, rolul de agent violent şi infecţios al zombiilor a fost neglijabil, miza căzînd pe nefirescul morţii ratate şi pe raportul dintre omul occidental şi stranietatea ocultismului răsăritean/colonist.

Sub îndrumarea lui Romero şi profitînd de liberalizarea formelor de expresie din anii ’70, mitul zombi şi-a recuperat componenta socio-politică: iobagul de altădată a devenit proletar, situaţie ce a plasat zombii în mod convenabil pe o poziţie conflictuală cu vampirul aristocrat. Ocazional, poziţia proletară a fost preluată în mod forţat şi de vîrcolaci, însă zombii sînt cei care rămîn simbolul social autentic în horror. Vîrcolacii, oarecum defavorizaţi în industria horror, au rareori parte de propriile francize/filme/romane, fiind pare-se preferabil ca aceştia să apară în contrapondere cu un alt tip de monstru (Twilight, Underworld, Wolfman vs cutare). Vîrcolacul nu are nimic din mistica post-mortem, nici din erotism şi nici din comentariul social, fiind mai degrabă o expresie proto-ecologistă, naturalistă, a relaţiei omului cu magia biosferei.

În anii ’90, filmul horror (şi implicit filmul zombi) a intrat în umbră, din perspectiva fanilor, şi a ieşit la lumină, din perspectiva marelui public. Prin implicarea unor nume precum Francis Ford Coppola (Dracula, 1992), Brannagh şi de Niro (Frankenstein, 1994) sau Jack Nicholson (Wolf, 1994) s-a încercat fără prea mare succes integrarea motivelor horror fundamentale în cinematografia serioasă, în timp ce numele lui Romero şi întreaga şcoală şaptezecistă dispăruse de pe firmament cu zombi cu tot. Tăcerea Mieilor (1991) aducea primul Oscar pentru un film horror de la Exorcistul (1973), Spielberg lua şi el Oscarul cu un film nepermis de serios pentru fanii săi, care erau convinşi că toate acestea sînt semne de trădare a genului, un furt intelectual din partea păturilor culturale care îl ridiculizaseră cu insistenţă, ani la rînd. S-a afirmat chiar că horror-ul are o evoluţie ciclică, sincronizată cu cea a guvernării americane – cele mai „adevărate” filme de gen au fost lansate sub republicani (cu precădere Nixon, Reagan şi Bush Jr.) iar cele mai secetoase perioade din istoria horror au fost administraţiile Clinton şi JFK. Şi nici cu Obama nu stau prea roz lucrurile, cel puţin pe segmentul american (dominant).

A fost nevoie de japonezi ca apetitul pentru sînge şi filmele zombi să fie redescoperite şi recuperate pe o cale lăturalnică (dinspre industria jocurilor video, vezi Resident Evil) pentru o nouă generaţie, odată cu încheierea administraţiei lui Clinton. La scurt timp, Romero însuşi a fost solicitat să facă primul său film de buget industrial, Land of the Dead (2005), precedentele fiind mai degrabă proiecte de vanitate personală. Din păcate, creatorul unei întregi şcoli cinematografice n-a făcut faţă concurenţei – tinerii săi epigoni au propus în paralel producţii superioare, ducînd fenomenul pe o nouă treaptă. Dintre aceştia s-au remarcat cu precădere britanicii şi spaniolii.

Primii s-au axat pe comedia horror (Shaun of the Dead, Lesbian Vampire Killers etc.), preluînd reţeta optzecistă extravagantă a tînărului (pe atunci) Peter Jackson, autorul recentelor blockbustere Lord of the Rings. În anii ’80, Jackson filma Bad Taste (1987) şi Braindead (1992) şi nimeni nu părea să-i acorde vreo şansă în a fi vreodată difuzat într-un cinematograf normal. Spaniolii au avut o abordare mult mai realistă şi psihologică prin nume ca Jaume Balagueró şi Paco Plaza, crescuţi sub îndrumarea unor cineaşti horror americani ai anilor ’80 (Stuart Gordon, Brian Yuzna) rejectaţi la Hollywood şi mutaţi în Spania, teren fertilizat cu ajutorul festivalului de film horror de la Sitges, plus ceva suport din partea mexicană (Guillermo del Toro). Clădită cu presiune mică dar constantă, şcoala hispanică de horror a acordat o atenţie echitabil distribuită fantomelor (The Others, regia Alejandro Amenábar, 2001), zombilor (şRecţ, regia Jaume Balagueró, 2007), vîrcolacilor (Romasanta, regia Paco Plaza, 2004) şi fantomelor (Fragile, regia Jaume Balagueró, 2005). În acest timp japonezii reinventau, mai întîi în plan literar, apoi prin transpuneri cinematografice, povestea cu fantome (seriile Ring şi Grudge) şi o exploatau pînă la desecare.

Francize victoriene

În industria de carte monştrii au fost aproape întotdeauna alocaţi zonei underground, cu excepţia clasicilor pe care istoria i-a ridicat din vîltoarea catalogărilor (Bram Stoker, E.A. Poe, H.P. Lovecraft, Ray Bradbury). Recent, bestseller-ul lui Max Brooks World War Z (2006) şi noua tendinţă a vampirismului romantic au schimbat starea lucrurilor.

Una din modele recente este recuperarea romanului clasic, în general victorian, într-un context horror, profitînd de disiparea drepturilor de autor şi asimilarea unor titluri clasice celebre în domeniul public. Editura Quirk a avut succes de răsunet cu prelucrări după Jane Austen (Pride and Prejudice and Zombies, Sense and Sensibility and Sea Monsters, Emma and the Werewolves, Mansfield Park and Mummies). Au urmat Abraham Lincoln – Vampire Hunter, The Adventures of Huckleberry Finn and Zombie Jim, ori Alice in Zombieland. Majoritatea lucrărilor includ romanele originale şi le extind, printr-o metodologie de colaj, cu dialoguri şi scene ce modifică brutal semnificaţia textului original, într-o direcţie deopotrivă horror şi hilară care au transformat-o peste noapte pe Jane Austen într-unul din cei mai reputaţi (co)autori de horror din istorie.

Dacă astfel de demersuri sînt scuzate de efectul umoristic, de partea vampirilor lucrurile stau însă destul de grav. Librăriile româneşti s-au aliniat deja la isteria vampirică produsă de francizele True Blood, Twilight, Vampire Diaries. Scrise exclusiv de autoare de sex feminin (fiecare erijîndu-se în moştenitoare ale unor Anne Rice sau Shirley Jackson), romanul (şi filmul) vampiric îşi dă în sfîrşit arama pe faţă şi se dezvăluie drept ceea ce fusese de fapt dintotdeauna (încă de pe vremea cînd vampirul se numea Zburător sau Luceafăr) – o formă puţin pervertită de romanţă. Au apărut pînă şi autorii-fantomă (autoarele, mai exact), care publică sub pseudonime alcătuite din două iniţiale şi un nume uşor de ţinut minte – J.R. Ward, P.C. Cast, L.J. Smith, J.R. Rain, J.D. Robb etc. –, cu coperţi mustind de erotism uleios ce amintesc de vremurile uitate ale romanţelor Harlequin (ori, pe la noi, ale Sandrei Brown).

Un paragraf separat în această istorie îl merită un alt tip de monstru, clar separat de sfera morţilor vii, extraterestrul. Amatorii de science fiction ar putea susţine că aici tema se rupe, se trece de la horror la SF, două genuri relativ rivale care, în ciuda suprapunerilor evidente, au încercat în plan critic să ia distanţă unul faţă de celălalt. Fanii SF invocă valenţele anticipaţiei şi năzuinţei pentru progres ştiinţific, simbolizate de idealişti ca Jules Verne, ridiculizînd genul horror care prin chiar denumire se propune ca un atentat la bunăstarea spirituală a cititorului. Fanii horror acuză faptul că cea mai mare parte din SF e Iliada povestită cu nave spaţiale în loc de corăbii şi că SF-ul e stigmatizat de naivitate şi ambiţia neîmplinită a unor specialişti în ştiinţe exacte de a-şi încerca mîna cu umanioanele, în speţă literatura. În realitate, extraterestrul a intrat în literatură (şi în film) ca un soi aparte de monstru. Probabil autorul la care se sesizează cel mai bine acest aspect este H.P. Lovecraft, un individ care s-a raportat în modul cel mai intim şi mai realist la contactul străin – prin alienare, nebunie şi oroarea de a conştientiza o noţiune cu un impact similar cu zguduirea spirituală produsă de heliocentrism la apusul Inchiziţiei.

În vremurile recente, sentimentul faţă de problemă e cam acelaşi, şi dă curs unui nou tip de misticism care a explodat prin părţile noastre imediat după Revoluţie, prin avalanşa de emisiuni senzaţionale descriind diverse „incursiuni în paranormal” (cu concursul promotorilor SF ai vremii). Dincolo de cauze locale precum liberalizarea gîndirii postcomuniste, mai era şi farsa de la Roswell, succesul X-Files, iar la Cluj isteria de la Pădurea Hoia unde, încă din anii ’70, UFO-filii sesizaseră fenomene dubioase puse ba pe seama OZN-urilor, ba a fantomelor. Confuzia lovecraftiană dintre ocult şi ştiinţific s-a instalat rapid şi nici pînă în ziua de azi clujenii nu s-au lămurit dacă problema e de competenţa BOR, OTV sau a oamenilor de ştiinţă clujeni care au publicat cu zel pe tema respectivă. Pînă una alta, pădurea e gazda Festivalului tehno Delahoya şi senzaţionalul s-a potolit vreme de o decadă, dar criza economică, cu concursul OTV, pare să producă un reviriment al acestui tip de ocultism alimentat de speculaţia ştiinţifică şi de obsesiile escatologice date de finalul de mileniu, anul 2012 şi experimentele de la CERN. Oameni de vîrsta a doua, care n-au nici o afinitate cu literatura de gen, mă abordează să le explic, în calitate de „specialist”, cum e cu particula lui Dumnezeu, exorcistul de la Turda, moroiul de lîngă Săpînţa ori dialogul dintre vrăjitoarea Ildiko şi spiritul lui Ceauşescu.

Astronomul şi autorul de ştiinţă popularizată Carl Sagan a publicat în anii ’90 The Demon-haunted World, o istorie savuros comentată a misticii horror şi a felului în care motivele folclorului demonologic au migrat spre misticismul cvasiştiinţific, pe fondul emancipării societăţii. În calitate de admirator şi exeget involuntar al literaturii horror şi SF, nu pot decît să mă bucur că aceste genuri capătă mai multă atenţie decît altădată, pe toate palierele, de la arta de înaltă ţinută pînă la soap opera, de la NASA la OTV. Din păcate, această translaţie nu vine pe fondul unei preocupări scolastice pentru reînnodarea iţelor dintre cultura populară şi cea cultă, ci mai degrabă pe fondul unei deficienţe de imunitate spirituală, poate chiar mintală, a omenirii postmoderne.

Aron Biro are blogul de critică şi promovare a culturii populare The Deleted Scenes - http://aronbiro.blogspot.com.