(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 58, martie 2011)

Dispărut prematur, în 1999 – la capătul unei lungi suferinţe –, cel ca­re fusese considerat liderul generaţiei ’80, prin măiestria pro­zei sale scurte, dar şi prin intervenţiile sale teoretice, scriitorul Mircea Nedelciu a intrat, în deceniul care a trecut de la moartea lui, într-un con de um­bră. Nemeritat, dar vremurile sînt ne­cruţătoare cu scriitorii, mai ales cu cei dispăruţi. Cu toate acestea, în contextul reciclării de azi în arte şi lite­ratură a comunismului (ima­gini şi nostalgii, obiecte şi simboluri), pro­za lui Nedelciu de­vine de o actualitate aiuritoare. E ca un muzeu în miş­care, o în­treagă galerie retro de imagini şi personaje ale anilor ’80 (încă fa­miliare unei părţi dintre noi, cu totul necunoscute altora).

 
 
Rezonanţă, precaritate, nostalgie
 
Cînd citim proza scurtă a lui Mircea Ne­del­ciu, va trebui să ţinem cont în permanenţă de ceea ce istoricul şi teoreticianul Stephen Green­blatt numeşte rezonanţa unui obiect/text. Re­zo­nanţă care reflectă, în cazul lui Nedelciu, un con­text istoric, politic şi social anume. Or, re­zonanţa înseamnă, printre altele, şi precaritate, şi nostalgie – spune acelaşi Greenblatt –, iar lu­crul e evident în cazul prozelor lui Nedelciu: sub­versivitatea lor există în raport cu acel con­text politic, în afara căruia ea dispare, iar uni­versul social al prozelor sale ţine deja de do­me­niul nostalgiei, al reconstituirii unei epoci (a co­mu­nismului) – aşa cum o fac, de altfel, şi fil­mele româneşti ale ultimilor ani. Rezonanţa – scrie Greenblatt – înseamnă şi o anume inten­si­ta­te a vocilor pe care le face să vorbească: con­certul acesta de voci e esenţial şi pentru în­ţe­legerea adecvată a prozei nedelciene, axată pe un dialogism inconturnabil.
Mircea Nedelciu debutează – printre primii din generaţia sa – cu un volum de proză scurtă, Aven­turi într-o curte interioară, apărut la Car­tea Românească în 1979. Vor urma alte două vo­lume de proză – Efectul de ecou controlat (Car­tea Românească, 1981) şi Amendament la ins­tinctul proprietăţii (Editura Eminescu, 1983). Un ultim volum de proză scurtă îi apare chiar în 1989 – Şi ieri va fi o zi (Cartea Ro­mâ­nească) –, precedat însă de două romane, Zmeu­ra de cîmpie (Editura Militară, 1984) şi Tra­tament fabulatoriu (Cartea Românească, 1986). Spre sfîrşitul deceniului 9 e terminat şi ro­manul cu trei autori, Femeia în roşu (Mircea Mi­hăeş, Adriana Babeţi, Mircea Nedelciu), însă el nu va apărea decît postdecembrist, în 1990, la Car­tea Românească. Nedelciu se stinge în 1999, lăsînd un roman neterminat, Zodia sca­fan­dru­lui, apărut postum, la Editura Compania (2000). În 1998 mai apăruse, la Editura Nemira, pro­za parodică Povestea poveştilor generaţiei ’80.
Pe cît de exacte sînt prozele volumului de de­but (Nedelciu avea 29 de ani) – experte în lo­calizări şi deictice în măsurători şi coordonate ale spaţiului luat în calcul –, pe atît sînt ele de in­certe în plan existenţial şi identitar. Proza lui Ne­delciu – deşi saturată de lecturi, de teorie fran­ceză şi sociologie – pleacă de la experienţa per­sonală, aici tatonantă, aflată la început de drum. Pe această „cartografiere“, luare în stă­pî­nire a unui spaţiu – unul referenţial, dar în ega­lă măsură şi unul literar – se plachează, aşadar, experienţa personală, care filtrează, la rîndul ei – eliminînd patetismul ori abstracţia generală – cî­teva teme universale: identitatea, iubirea, sen­sul existenţei (plasarea acestei existenţe în ce­nu­şiul comunist), moartea.
Nedelciu s-a angajat în cucerirea unui spa­ţiu – literar şi existenţial –, care se deschide, ini­ţial, către o „curte interioară“. Sintagma din ti­tlul primei proze a volumului – „Aventuri în­tr-o curte interioară“ – indică foarte bine spaţiul li­mi­tat de care dispune acest amator de „a­ven­turi“ narative, dar lipsit de experienţa vieţii, care e tînărul prozator. Pe de altă parte, tentaţia ex­plo­rării pe cont propriu a sensurilor existenţei – irepresibilă la un prozator, o tentaţie care des­chide către lume şi social, iar Nedelciu este, ori­ce s-ar spune, un pasionat de social – se con­ju­gă cu interesul telquelist pentru spaţiul textual, pen­tru interioritatea productivă (în perspectivă mar­xistă, cum apare la telquelişti) a textului, spa­ţiul acesta putînd fi desemnat, şi el, tot drept o „curte interioară“.
La Nedelciu, există de la bun început dubla ten­taţie, către interioritate vs exterioritate – pen­tru a prelua tot o distincţie cu care operează teoreticienii Tel quel (dedans vs dehors) –, în actul de scriere a prozei. Aşadar, nerenunţînd la a capta referentul – încărcat şi cu o valoare po­litică specifică –, uzînd cu pricepere de ure­chea şi privirea caragialiană, Nedelciu scrie, to­tuşi, în manieră telquelistă, luînd în stăpînire un spaţiu al scriiturii, problematizînd limbajul, ex­hi­bînd convenţiile literare şi jonglînd cu pers­pectivele narative. Prozele sale sună complet di­ferit în epocă, mai modern şi mai sincron cu li­te­ratura occidentală.
 
Privirea şi aparatul de fotografiat
 
Aventuri într-o curte interioară este o pro­ză cu adevărat inaugurală – şi nu numai fiind­că deschide volumul de debut, ci prin tot ceea ce presupune scrierea ei: tinereţea personajelor (na­ratorul, Rolly, Pictoru, Americanu), aflate la în­ceput de drum, în căutarea unui „scop“, a unui sens al existenţei, revolta lor socială şi fa­milială (Pictoru fuge de-acasă), dar şi inocenţa lor juvenilă, atît de „cristalin“ reflectată de pu­ri­ta­tea zăpezii noi, căzute peste noapte în cîmpie şi surprinzîndu-i pe cei patru în cort: „Respiram pur şi simplu. Şi respiram nu pentru că peisajul ne cerea să facem lucrul ăsta, nu pentru că stă­tuse viscolul, nu pentru că bănuiam că păsările vin uneori să ciugulească seminţe de pe vîr­fu­rile buruienilor rămase afară din zăpadă şi lasă niş­te urme discrete în jurul lor, ci pentru că e­ram vii şi pentru că eram oameni şi pentru că ne era necesar oxigenul.“ Deşi tînărul Nedelciu în­că mai tatonează cînd vine vorba de existenţă, scop, sens, în schimb el ştie foarte clar ce vrea de la proză: antipatetism, antilirism, descripţie vi­gu­roasă, precizie a detaliului, exactitate cva­si­ştiin­ţifică a luării în stăpînire, a cartografierii spa­ţiului. Incertitudinea existenţială şi – mai apoi – socială devine, prin compensaţie, pre­ci­zie în concret, în detaliu, în fragment, adică în da­tele accesibile privirii, auzului, în genere sim­ţurilor. O luare în stăpînire fenomenologică, trep­tată, a lumii, care e inspirată sau potenţată de prezenţa esenţială a aparatului de foto­gra­fiat.
Avem de-a face cu mai multe tipuri de pri­vire: de la aceea nemediată, însă ageră, la pri­vi­rea aşa-zicînd intertextuală, livrescă, con­ta­mi­na­tă de cultură (vezi: „Tehnica Godard: sunet di­rect, aparatul în mînă, montaj haotic, opinii cît mai diferite“). Tînărul Nedelciu – amator de film şi deţinător al unei rubrici de cronică de film în revista studenţească Noii – are ce învăţa de la un cineast „Nouvelle Vague“ care, pe lîngă nou­tatea imaginilor, a tehnicilor de filmare, a mon­tajului, e preocupat şi el, în anii dominaţi de Noul Roman şi Tel quel, de problematizarea lim­bajului şi a existenţei convenţionalo-bur­gheze.
Cu „filmul virgin“ al aparatului de fotografiat – care implică şi nu implică o privire inocentă, mai degrabă una culturală –, personajul-narator pleacă în căutarea „aventurii“. Precizia lui teh­nică va încerca să absoarbă momentul acesta inau­gural, să surprindă sensuri şi certitudini aco­lo unde nu se află – încă – decît „murmur“, ţi­pete „nearticulate“, absenţă a cuvintelor, a u­nei „limbi comune“: „Strîngi uşor în pumn cutia fil­mului virgin. Feţele lor – tot atîtea portrete sem­nificative. NIMENI NU CREDE ÎNTR-O LIM­BĂ COMUNĂ! Te opreşti. Priveşti o vitrină. Bu­zu­na­rele tale ezită să vorbească cu ea. Priveşti un afiş, un panou, o reclamă. Murmurul feţelor lor trece prin tine, te străbate. Aştepţi un cuvînt (...)“.
Fuga de acasă a tînărului, în căutarea unei iden­tităţi, echivalează cu a începe să privească lu­mea, a lua cunoştinţă de ea, dar şi – în siajul Nou­lui Roman – a o institui în text/pe peliculă. Cău­tarea unei priviri, a comunicării – „limba co­mună“ – se traduce, la nivelul textului literar, în ins­tituirea unei „semiologii“: zgomotul in­dis­tinct al lumii se va traduce în cuvînt, sensul, sco­pul vor găsi un răspuns în actul de a scrie, iar scrii­tura însăşi va încerca să devină acea „limbă co­mună“ căutată. Cu alte cuvinte, asistăm la naş­terea prozei, la dezvoltarea „inauguralului“ şi la umplerea cu sens a lumii devenite text.
Deşi precizia meteorologică, în genere des­cripţia obiectuală şi spaţială tip Nouveau Ro­man marchează deja, la Nedelciu, o nouă abor­da­re literară – noii romancieri şi telqueliştii afir­mă materialismul scriiturii, în numele mar­xis­mu­lui de la care se revendică – se face simţită, totuşi, încă de la început, la tînărul prozator român, o anumită distanţă, o diferenţă. Ne­del­ciu e sensibil la social – cu atît mai mult cu cît e vorba de unul guvernat de un regim totalitar –, la poveste/poveşti (fire narative) şi, nu în ul­ti­mul rînd, la transcendent (figurat adesea sub re­gimul straniului, al debuşeului în fantastic, ca şi în finalul prozei de mai sus). Cu alte cuvinte, pa­tronat de clasici precum Caragiale sau Camil Pe­trescu, Mircea Nedelciu pune în lumină, el în­suşi, o latură clasică a scriiturii sale, con­ti­nuînd să practice, la nivel tehnic, noile pro­ce­duri şi tratamente de text telqueliste.
 
Literatura cu subtext
 
Lucru remarcabil, încă de la început, Ne­del­ciu pune o oglindă – în prozele sale scurte – co­mu­nismului autohton, fie că ea îi reflectă pro­pria-i imagine – codificat critică –, fie că evocă, spre comparaţie, Occidentul. 1968 înseamnă, pen­tru narator şi prietenii săi, atingerea ma­jo­ratului, maturizarea oficială şi deci, simbolic, re­ve­laţia unui sens al vieţii, al libertăţii socio-po­litice, al unei lumi „mai puţin rectangulare“. Ne­del­ciu spune toate acestea codat, fireşte – mar­cînd astfel debutul unui deceniu de scriitură co­di­ficată, de literatură cu subtext, de subversiune prin text: „Este un lucru minunat pentru noi că am devenit majori şi am căpătat dreptul de vot în chiar A.D. 1968. A doua zi după ce Pictoru su­flase în cele 18 lumînări ale aşa-zisului tort pe care i-l pregătisem (...), am avut rara plăcere să sa­lu­tăm steagul bleublancrouge care flutura pe li­mu­zina lui însuşi De Gaulle. Noi fără să ştim (aşa cum, de fapt, nici De Gaulle nu ştia) că toc­mai atunci la Paris ideile unui anume H. Mar­cuse, ca şi alte lucruri pe care nu se poate da vi­na, îi scoseseră pe sorbonişti în stradă şi-i fă­cu­seră să scrie pe ziduri. (...) Lumea se dovedea mai puţin rectangulară decît o crezusem pînă a­tunci. Fără aceste dovezi, dialectica, despre care toc­mai citisem şi noi cîte ceva prin manualele de liceu, ar fi rămas o simplă metafizică în ca­pe­tele noastre. Am mai fi avut noi atunci dreptul să devenim majori?“
Iată o mostră tipică de limbaj aluziv. El „dă to­nul“ scriiturii duble, scriiturii complice (cu un cit­itor-ţintă contemporan) şi care, chiar prin acest „pliu“ în afară pe care-l face, devine brusc mai mult decît o „literatură literală“, „obiectivă“ (cu termenii lui Barthes), ca la telquelişti. De­vine, cel puţin în intenţie şi în pragmatica tex­tu­lui, o literatură subversivă.
Ţinînd cont de o declaraţie a lui Nedelciu şi în fond de underground-ul studenţesc în anii ’70 – cenaclurile şi revistele literare ale uni­ver­si­tăţilor din Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara –, se în­trevede analogia pe care i-ar plăcea să o sta­bi­lească între cele două fenomene: tinerii opt­ze­cişti ar fi un soi de şaizecioptişti în spaţiul cul­tu­ral şi socio-politic românesc. Însă contestaţia a ră­mas la nivel de underground, de spaţii in­for­male. În scris, în momentul publicării cărţilor, opt­zeciştii vor face micile compromisuri ne­cesare şi, în cel mai bun caz, vor practica în­şe­lă­toa­rea subversiune prin text.
 
„Corpul social“ al comunismului ceauşist
 
Există la Nedelciu două tipuri de proze: pro­za de formare, a naratorului-personaj (un soi de alter ego al autorului) aflat în pragul ma­tu­rităţii, de regulă în compania cîtorva prieteni (Pic­toru, Americanu, Rolly), care ex­pl­o­rea­ză/tra­versează spaţii, atît geografice şi sociale, cît şi literare (el scrie, notează faptele trăite în car­net şi reflectează la medierea prin scris, în ge­nere prin artă, care falsifică imediatul); şi pro­za mediilor sociale, care va cunoaşte o carieră ful­minantă la Nedelciu.
Personajul contemplativ al celui dintîi tip de pro­ză se va retrage, discret, în umbră, făcînd loc pro­liferării limbajelor transcrise nemediat. A­ceasta e soluţia literară pe care o alege Ne­del­ciu, la capătul unor „aventuri“ preţ de un volum (de debut), unde a putut constata că luarea în stă­pînire a lumii (realului şi scrisului) nu e o ches­tiune de limbaj sau de psihologie. Des­crie­rea, povestirea – şi în general punerea în di­s­curs – falsifică realul, sînt o „maimuţăreală a fap­telor“, scrie el autoreferenţial în minunata Ex­cursie la cîmp, în care natura, cîmpul, pă­durea, rîul leneş de cîmpie sînt explorate cu su­per­bie tinerească, cu setea de a se cufunda în ex­perienţa nemediată, frustă; şi unde naratorul şi Americanu se ceartă la fel de vital pe tema me­dierii artei, a faptului că „o operă de artă, fie chiar şi un film de Fellini, poate să fie o mijlocire“. Ei bine, acest narator înţelege că atunci cînd descrie sau povesteşte – exact actul în curs, pe care-l face în Excursie la cîmp – lim­ba­jul e cel care-l ia în stăpînire, îl subjugă, îi in­ven­tează ori deturnează sensurile afirmate, se fo­loseşte de „voinţa şi conştiinţa“ lui. Luarea în stă­pînire se face, aşadar, de către limbaj – iar ob­servaţia aceasta e trăită dureros, dramatic, fiind­că, spre deosebire de scriitorii Nouveau Ro­man şi de telquelişti, Mircea Nedelciu caută în­tot­deauna un mal, o exterioritate, e gata întot­deauna să se bată – precum Americanu – pen­tru acel real frust de dincolo de cuvinte. „Ex­cursie la cîmp“ e o bucată revelatoare pen­tru tensiunile dintre viaţă şi scriitură – o mică bi­juterie, cu nucleu dur de experienţă concretă şi încrustaţii nostalgice „de artă“, cu parfum de ci­ne­ma, de Fellini şi Godard. La capătul „ex­cursi­ei“, vorbeşte un personaj-narator „bolnav“, în­fier­bîntat şi confuz, cu picioarele inflamate de „ra­piţa uscată“ a cîmpului şi de arşiţa soarelui, şi cu spiritul nostalgic după experienţa ne­me­dia­tă.
Soluţia aleasă de Nedelciu este întoarcerea că­tre discursurile nemediate ale socialului, că­tre transcrierea limbajelor în act, către „trans­mi­siu­nile directe“. Neîncrezător în psihologie ori în explorarea lingvistică pură, scriitorul se în­dreap­tă către social, către această exterioritate, pe care o redă punînd între paranteze co­men­ta­riul, oglinda narcisistă, medierea. El va explora – cu o formulă a prietenului şi colegului său de ge­neraţie Gheorghe Crăciun – „corpul social“ al co­munismului ceauşist.
Gheorghe Crăciun – autorul a multor analize şi observaţii de excepţie legate de prozele re­gre­ta­tului său prieten (văd aici un ecou peste timp al discuţiilor lor pasionate din prima ti­ne­reţe, imortalizate adesea în fotografiile rurale, pe veranda casei, la un pahar de vin de ţară, la mi-chemin între nostalgiile satului şi sofisticăria „tex­tuală“ a oraşului) – surprinde cu acuitate re­fuzul corpului intim, subiectiv la Nedelciu: „Nu este vorba despre un refuz de facto, nici de­spre un deficit de înzestrare somatografică a au­torului, ci de sesizarea conflictului ireductibil din­tre corp şi limbaj. Acest conflict nu sfîrşeşte însă într-o problemă, el nu devine substanţă a scri­sului. La acest nivel, autorul nu se grăbeşte să acorde prea mult credit gîndirii speculative sau mijloacelor psiho-poetizante moştenite din pro­za antecesorilor. Corpul este un obiect ne­trans­parent.“
Nedelciu sacrifică „resorturile psiho-pul­sio­na­le ale existenţei“, psihologia individuală în fa­voa­rea unui spaţiu/corp social eterogen şi stra­ti­ficat (dominat de raporturile complexe, in­tri­ca­te, adesea conflictuale între rural şi urban), în care individualul cedează apartenenţei la grup, la „un corp-masă, ghidat de stereotipii fun­da­men­tale, cu puternice inserţii istorice“, sub­or­do­nat unui „imaginar colectiv, cu miturile şi fan­tas­mele lui“. (Gh. Crăciun, Pactul so­ma­to­grafic) Toate aceste mişcări stereotipe ale unei psi­hologii colective se ghicesc doar în con­dui­tele personajelor – numeroase şi diverse –, căci au­torul adoptă un soi de „comportism“ ce sea­mă­nă uneori cu acela al erorilor rurali ai lui Ma­rin Preda (cu care a şi fost comparat, în epocă; a se vedea, în acest volum, moromeţianul Ion Ca­lafoc din „Cocoşul de cărămidă“).
De aici şi nevoia esenţială de story, de po­ves­tire, de fabulaţie, care are la Nedelciu nu nu­mai conotaţii sociale, dar şi ontologice, e mo­dul de a fi, de a se situa în lume al personajelor şi autorului lor dezvrăjit (de determinisme şi cau­zalităţi psihologice, de adevărul limbajului şi al discursului literar).
Gh. Crăciun mai face o observaţie cu privire la proza socială nedelciană: e vorba de stra­nie­ta­tea ei, respectiv de apetenţa pentru in­so­li­ta­r­e a scriitorului. Insistînd cu acuitate asupra rea­lului, privirea detectează, la limită, acele zone stranii, care scapă cuvîntului ori logicii, sau e con­ştientă că concretul cotidian are o re­zo­nanţă metafizică proprie (ea se face simţită în mo­mentele de „dereglare a tuturor simţurilor“, de pierdere a orientării spaţio-temporale etc., ca, de pildă, în Tratament fabulatoriu). Ne­del­ciu nu e un fanatic al superficiei sociale, mi­cro­rea­liste, iar lucrul se vede încă din prima proză, o­mo­nimă, a volumului de debut, proză al cărei final se deschide către fantastic, fantasmatic, în­fio­rare transcendentă. Texte precum „O căutare în zăpadă“ (Amendament la instinctul pro­prie­tă­ţii) sau „Ora spre zero“ (Şi ieri va fi o zi) vi­brea­ză în faţa acestui necunoscut, ce se insi­nuea­ză brusc şi nespectaculos în cotidianul cel mai firesc.
Toate jaloanele acestei „curţi interioare“ a lite­raturii nedelciene au fost fixate deja, din vo­lu­mul prozastic de debut. Printre ele trece, ca un fir roşu, „stafia“ comunismului – vorba Manifestului comunist –, dar într-un alt sens: un sens subversiv, o critică constantă, deşi indi­rec­tă, o hărţuire intermitentă – cu mijloacele tex­tuale – a discursului oficial.
 
Limbajul politicii
 
Imediat după evenimentele revoluţionare din decembrie 1989, Nedelciu se lansează într-o acti­vitate publicistică susţinută, asigurînd două ru­brici săptămînale, una la Suplimentul literar-ar­tistic al Tineretului liber („Cronica receptării de Mircea Nedelciu“), suplimentul cultural al fos­tei Scînteia tineretului, şi cealaltă în Con­tra­punct, săptămînal editat de Uniunea Scriitorilor din România şi realizat în întregime de nume ale generaţiei ’80, rubrică intitulată „Platforme şi programe“.
Nedelciu formulează cu acuitate cîteva ob­ser­vaţii importante: una surprinde prezenţa pu­blică şi gazetărească efervescentă (chiar per­dan­tă) a optzeciştilor, în contextul unei libertăţi de­mo­cratice la care nu visaseră niciodată, o alta atra­ge atenţia asupra posibilelor consecinţe ne­gative ale scrisului jurnalistic asupra substanţei lite­raturii lor, care ar trebui să-şi forjeze dru­muri noi, nu inerţiale, în postdecembrism.
În contextul incipientei economii de piaţă post­decembriste, spiritul său critic e în alertă în faţa unei noi – încă insesizabile – servituţi a lite­ra­turii/culturii, abia ieşite de sub cenzura ideo­lo­gică şi deja intrate sub presiunea pieţei în de­mo­craţie.
Cu alte cuvinte, Nedelciu sesizează încă din 1990 – aşa cum o va face, de pildă, Vasile Ernu în Ultimii eretici ai imperiului (Polirom, 2009) – analogia de profunzime care există între me­ca­nismele manipulării şi servituţii în comunism, res­pectiv capitalism: ambele creează „pro­ble­me“ literaturii şi ambele o pun în pericol, îi a­me­ninţă libertatea, primul prin ideologizare, cel de-al doilea prin marşandizare, prin trans­for­ma­rea ei în marfă (vezi critica făcută capitalismului de Şcoala de la Frankfurt).
În capitalism – avea să descopere, însă, scrii­torul – puterea nu mai este „textuală“ (cum scria Gheorghe Iova), ci economică (o spune şi Va­sile Ernu, în Ultimii eretici...) şi încercările lui Ne­delciu de a analiza şi de a responsabiliza „lim­bajul politicii la noi în ţară“ se dovedesc vane.

Critica limbajului politic – făcută cu pre­că­dere în rubrica din Contrapunct („Platforme şi pro­grame“) – eşuează destul de repede şi, dacă ar fi trăit, Nedelciu ar fi asistat – în cei 20 de ani care s-au scurs de la Revoluţie – la pierderea trep­t­ată a raportului cu adevărul a discursului pu­blic – nu numai cel politic, dar şi cel in­te­lec­tual (propriul său discurs, în context) – şi la trans­formarea lui în marfă.