Mircea Nedelciu: proza anilor ’80 şi valenţele politice ale textului

Adina Diniţoiu
8 martie 2011
Mircea Nedelciu: proza anilor ’80 şi valenţele politice ale textului jpeg

(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 58, martie 2011)

Dispărut prematur, în 1999 – la capătul unei lungi suferinţe –, cel ca­re fusese considerat liderul generaţiei ’80, prin măiestria pro­zei sale scurte, dar şi prin intervenţiile sale teoretice, scriitorul Mircea Nedelciu a intrat, în deceniul care a trecut de la moartea lui, într-un con de um­bră. Nemeritat, dar vremurile sînt ne­cruţătoare cu scriitorii, mai ales cu cei dispăruţi. Cu toate acestea, în contextul reciclării de azi în arte şi lite­ratură a comunismului (ima­gini şi nostalgii, obiecte şi simboluri), pro­za lui Nedelciu de­vine de o actualitate aiuritoare. E ca un muzeu în miş­care, o în­treagă galerie retro de imagini şi personaje ale anilor ’80 (încă fa­miliare unei părţi dintre noi, cu totul necunoscute altora).

Rezonanţă, precaritate, nostalgie

Cînd citim proza scurtă a lui Mircea Ne­del­ciu, va trebui să ţinem cont în permanenţă de ceea ce istoricul şi teoreticianul Stephen Green­blatt numeşte rezonanţa unui obiect/text. Re­zo­nanţă care reflectă, în cazul lui Nedelciu, un con­text istoric, politic şi social anume. Or, re­zonanţa înseamnă, printre altele, şi precaritate, şi nostalgie – spune acelaşi Greenblatt –, iar lu­crul e evident în cazul prozelor lui Nedelciu: sub­versivitatea lor există în raport cu acel con­text politic, în afara căruia ea dispare, iar uni­versul social al prozelor sale ţine deja de do­me­niul nostalgiei, al reconstituirii unei epoci (a co­mu­nismului) – aşa cum o fac, de altfel, şi fil­mele româneşti ale ultimilor ani. Rezonanţa – scrie Greenblatt – înseamnă şi o anume inten­si­ta­te a vocilor pe care le face să vorbească: con­certul acesta de voci e esenţial şi pentru în­ţe­legerea adecvată a prozei nedelciene, axată pe un dialogism inconturnabil.

Mircea Nedelciu debutează – printre primii din generaţia sa – cu un volum de proză scurtă, Aven­turi într-o curte interioară, apărut la Car­tea Românească în 1979. Vor urma alte două vo­lume de proză – Efectul de ecou controlat (Car­tea Românească, 1981) şi Amendament la ins­tinctul proprietăţii (Editura Eminescu, 1983). Un ultim volum de proză scurtă îi apare chiar în 1989 – Şi ieri va fi o zi (Cartea Ro­mâ­nească) –, precedat însă de două romane, Zmeu­ra de cîmpie (Editura Militară, 1984) şi Tra­tament fabulatoriu (Cartea Românească, 1986). Spre sfîrşitul deceniului 9 e terminat şi ro­manul cu trei autori, Femeia în roşu (Mircea Mi­hăeş, Adriana Babeţi, Mircea Nedelciu), însă el nu va apărea decît postdecembrist, în 1990, la Car­tea Românească. Nedelciu se stinge în 1999, lăsînd un roman neterminat, Zodia sca­fan­dru­lui, apărut postum, la Editura Compania (2000). În 1998 mai apăruse, la Editura Nemira, pro­za parodică Povestea poveştilor generaţiei ’80.

Pe cît de exacte sînt prozele volumului de de­but (Nedelciu avea 29 de ani) – experte în lo­calizări şi deictice în măsurători şi coordonate ale spaţiului luat în calcul –, pe atît sînt ele de in­certe în plan existenţial şi identitar. Proza lui Ne­delciu – deşi saturată de lecturi, de teorie fran­ceză şi sociologie – pleacă de la experienţa per­sonală, aici tatonantă, aflată la început de drum. Pe această „cartografiere“, luare în stă­pî­nire a unui spaţiu – unul referenţial, dar în ega­lă măsură şi unul literar – se plachează, aşadar, experienţa personală, care filtrează, la rîndul ei – eliminînd patetismul ori abstracţia generală – cî­teva teme universale: identitatea, iubirea, sen­sul existenţei (plasarea acestei existenţe în ce­nu­şiul comunist), moartea.

Nedelciu s-a angajat în cucerirea unui spa­ţiu – literar şi existenţial –, care se deschide, ini­ţial, către o „curte interioară“. Sintagma din ti­tlul primei proze a volumului – „Aventuri în­tr-o curte interioară“ – indică foarte bine spaţiul li­mi­tat de care dispune acest amator de „a­ven­turi“ narative, dar lipsit de experienţa vieţii, care e tînărul prozator. Pe de altă parte, tentaţia ex­plo­rării pe cont propriu a sensurilor existenţei – irepresibilă la un prozator, o tentaţie care des­chide către lume şi social, iar Nedelciu este, ori­ce s-ar spune, un pasionat de social – se con­ju­gă cu interesul telquelist pentru spaţiul textual, pen­tru interioritatea productivă (în perspectivă mar­xistă, cum apare la telquelişti) a textului, spa­ţiul acesta putînd fi desemnat, şi el, tot drept o „curte interioară“.

La Nedelciu, există de la bun început dubla ten­taţie, către interioritate vs exterioritate – pen­tru a prelua tot o distincţie cu care operează teoreticienii Tel quel (dedans vs dehors) –, în actul de scriere a prozei. Aşadar, nerenunţînd la a capta referentul – încărcat şi cu o valoare po­litică specifică –, uzînd cu pricepere de ure­chea şi privirea caragialiană, Nedelciu scrie, to­tuşi, în manieră telquelistă, luînd în stăpînire un spaţiu al scriiturii, problematizînd limbajul, ex­hi­bînd convenţiile literare şi jonglînd cu pers­pectivele narative. Prozele sale sună complet di­ferit în epocă, mai modern şi mai sincron cu li­te­ratura occidentală.

Privirea şi aparatul de fotografiat

Aventuri într-o curte interioară este o pro­ză cu adevărat inaugurală – şi nu numai fiind­că deschide volumul de debut, ci prin tot ceea ce presupune scrierea ei: tinereţea personajelor (na­ratorul, Rolly, Pictoru, Americanu), aflate la în­ceput de drum, în căutarea unui „scop“, a unui sens al existenţei, revolta lor socială şi fa­milială (Pictoru fuge de-acasă), dar şi inocenţa lor juvenilă, atît de „cristalin“ reflectată de pu­ri­ta­tea zăpezii noi, căzute peste noapte în cîmpie şi surprinzîndu-i pe cei patru în cort: „Respiram pur şi simplu. Şi respiram nu pentru că peisajul ne cerea să facem lucrul ăsta, nu pentru că stă­tuse viscolul, nu pentru că bănuiam că păsările vin uneori să ciugulească seminţe de pe vîr­fu­rile buruienilor rămase afară din zăpadă şi lasă niş­te urme discrete în jurul lor, ci pentru că e­ram vii şi pentru că eram oameni şi pentru că ne era necesar oxigenul.“ Deşi tînărul Nedelciu în­că mai tatonează cînd vine vorba de existenţă, scop, sens, în schimb el ştie foarte clar ce vrea de la proză: antipatetism, antilirism, descripţie vi­gu­roasă, precizie a detaliului, exactitate cva­si­ştiin­ţifică a luării în stăpînire, a cartografierii spa­ţiului. Incertitudinea existenţială şi – mai apoi – socială devine, prin compensaţie, pre­ci­zie în concret, în detaliu, în fragment, adică în da­tele accesibile privirii, auzului, în genere sim­ţurilor. O luare în stăpînire fenomenologică, trep­tată, a lumii, care e inspirată sau potenţată de prezenţa esenţială a aparatului de foto­gra­fiat.

Avem de-a face cu mai multe tipuri de pri­vire: de la aceea nemediată, însă ageră, la pri­vi­rea aşa-zicînd intertextuală, livrescă, con­ta­mi­na­tă de cultură (vezi: „Tehnica Godard: sunet di­rect, aparatul în mînă, montaj haotic, opinii cît mai diferite“). Tînărul Nedelciu – amator de film şi deţinător al unei rubrici de cronică de film în revista studenţească Noii – are ce învăţa de la un cineast „Nouvelle Vague“ care, pe lîngă nou­tatea imaginilor, a tehnicilor de filmare, a mon­tajului, e preocupat şi el, în anii dominaţi de Noul Roman şi Tel quel, de problematizarea lim­bajului şi a existenţei convenţionalo-bur­gheze.

Cu „filmul virgin“ al aparatului de fotografiat – care implică şi nu implică o privire inocentă, mai degrabă una culturală –, personajul-narator pleacă în căutarea „aventurii“. Precizia lui teh­nică va încerca să absoarbă momentul acesta inau­gural, să surprindă sensuri şi certitudini aco­lo unde nu se află – încă – decît „murmur“, ţi­pete „nearticulate“, absenţă a cuvintelor, a u­nei „limbi comune“: „Strîngi uşor în pumn cutia fil­mului virgin. Feţele lor – tot atîtea portrete sem­nificative. NIMENI NU CREDE ÎNTR-O LIM­BĂ COMUNĂ! Te opreşti. Priveşti o vitrină. Bu­zu­na­rele tale ezită să vorbească cu ea. Priveşti un afiş, un panou, o reclamă. Murmurul feţelor lor trece prin tine, te străbate. Aştepţi un cuvînt (...)“.

Fuga de acasă a tînărului, în căutarea unei iden­tităţi, echivalează cu a începe să privească lu­mea, a lua cunoştinţă de ea, dar şi – în siajul Nou­lui Roman – a o institui în text/pe peliculă. Cău­tarea unei priviri, a comunicării – „limba co­mună“ – se traduce, la nivelul textului literar, în ins­tituirea unei „semiologii“: zgomotul in­dis­tinct al lumii se va traduce în cuvînt, sensul, sco­pul vor găsi un răspuns în actul de a scrie, iar scrii­tura însăşi va încerca să devină acea „limbă co­mună“ căutată. Cu alte cuvinte, asistăm la naş­terea prozei, la dezvoltarea „inauguralului“ şi la umplerea cu sens a lumii devenite text.

Deşi precizia meteorologică, în genere des­cripţia obiectuală şi spaţială tip Nouveau Ro­man marchează deja, la Nedelciu, o nouă abor­da­re literară – noii romancieri şi telqueliştii afir­mă materialismul scriiturii, în numele mar­xis­mu­lui de la care se revendică – se face simţită, totuşi, încă de la început, la tînărul prozator român, o anumită distanţă, o diferenţă. Ne­del­ciu e sensibil la social – cu atît mai mult cu cît e vorba de unul guvernat de un regim totalitar –, la poveste/poveşti (fire narative) şi, nu în ul­ti­mul rînd, la transcendent (figurat adesea sub re­gimul straniului, al debuşeului în fantastic, ca şi în finalul prozei de mai sus). Cu alte cuvinte, pa­tronat de clasici precum Caragiale sau Camil Pe­trescu, Mircea Nedelciu pune în lumină, el în­suşi, o latură clasică a scriiturii sale, con­ti­nuînd să practice, la nivel tehnic, noile pro­ce­duri şi tratamente de text telqueliste.

Literatura cu subtext

 

Lucru remarcabil, încă de la început, Ne­del­ciu pune o oglindă – în prozele sale scurte – co­mu­nismului autohton, fie că ea îi reflectă pro­pria-i imagine – codificat critică –, fie că evocă, spre comparaţie, Occidentul. 1968 înseamnă, pen­tru narator şi prietenii săi, atingerea ma­jo­ratului, maturizarea oficială şi deci, simbolic, re­ve­laţia unui sens al vieţii, al libertăţii socio-po­litice, al unei lumi „mai puţin rectangulare“. Ne­del­ciu spune toate acestea codat, fireşte – mar­cînd astfel debutul unui deceniu de scriitură co­di­ficată, de literatură cu subtext, de subversiune prin text: „Este un lucru minunat pentru noi că am devenit majori şi am căpătat dreptul de vot în chiar A.D. 1968. A doua zi după ce Pictoru su­flase în cele 18 lumînări ale aşa-zisului tort pe care i-l pregătisem (...), am avut rara plăcere să sa­lu­tăm steagul bleublancrouge care flutura pe li­mu­zina lui însuşi De Gaulle. Noi fără să ştim (aşa cum, de fapt, nici De Gaulle nu ştia) că toc­mai atunci la Paris ideile unui anume H. Mar­cuse, ca şi alte lucruri pe care nu se poate da vi­na, îi scoseseră pe sorbonişti în stradă şi-i fă­cu­seră să scrie pe ziduri. (...) Lumea se dovedea mai puţin rectangulară decît o crezusem pînă a­tunci. Fără aceste dovezi, dialectica, despre care toc­mai citisem şi noi cîte ceva prin manualele de liceu, ar fi rămas o simplă metafizică în ca­pe­tele noastre. Am mai fi avut noi atunci dreptul să devenim majori?“

Iată o mostră tipică de limbaj aluziv. El „dă to­nul“ scriiturii duble, scriiturii complice (cu un cit­itor-ţintă contemporan) şi care, chiar prin acest „pliu“ în afară pe care-l face, devine brusc mai mult decît o „literatură literală“, „obiectivă“ (cu termenii lui Barthes), ca la telquelişti. De­vine, cel puţin în intenţie şi în pragmatica tex­tu­lui, o literatură subversivă.

Ţinînd cont de o declaraţie a lui Nedelciu şi în fond de underground-ul studenţesc în anii ’70 – cenaclurile şi revistele literare ale uni­ver­si­tăţilor din Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara –, se în­trevede analogia pe care i-ar plăcea să o sta­bi­lească între cele două fenomene: tinerii opt­ze­cişti ar fi un soi de şaizecioptişti în spaţiul cul­tu­ral şi socio-politic românesc. Însă contestaţia a ră­mas la nivel de underground, de spaţii in­for­male. În scris, în momentul publicării cărţilor, opt­zeciştii vor face micile compromisuri ne­cesare şi, în cel mai bun caz, vor practica în­şe­lă­toa­rea subversiune prin text.

„Corpul social“ al comunismului ceauşist

Există la Nedelciu două tipuri de proze: pro­za de formare, a naratorului-personaj (un soi de alter ego al autorului) aflat în pragul ma­tu­rităţii, de regulă în compania cîtorva prieteni (Pic­toru, Americanu, Rolly), care ex­pl­o­rea­ză/tra­versează spaţii, atît geografice şi sociale, cît şi literare (el scrie, notează faptele trăite în car­net şi reflectează la medierea prin scris, în ge­nere prin artă, care falsifică imediatul); şi pro­za mediilor sociale, care va cunoaşte o carieră ful­minantă la Nedelciu.

Personajul contemplativ al celui dintîi tip de pro­ză se va retrage, discret, în umbră, făcînd loc pro­liferării limbajelor transcrise nemediat. A­ceasta e soluţia literară pe care o alege Ne­del­ciu, la capătul unor „aventuri“ preţ de un volum (de debut), unde a putut constata că luarea în stă­pînire a lumii (realului şi scrisului) nu e o ches­tiune de limbaj sau de psihologie. Des­crie­rea, povestirea – şi în general punerea în di­s­curs – falsifică realul, sînt o „maimuţăreală a fap­telor“, scrie el autoreferenţial în minunata Ex­cursie la cîmp, în care natura, cîmpul, pă­durea, rîul leneş de cîmpie sînt explorate cu su­per­bie tinerească, cu setea de a se cufunda în ex­perienţa nemediată, frustă; şi unde naratorul şi Americanu se ceartă la fel de vital pe tema me­dierii artei, a faptului că „o operă de artă, fie chiar şi un film de Fellini, poate să fie o mijlocire“. Ei bine, acest narator înţelege că atunci cînd descrie sau povesteşte – exact actul în curs, pe care-l face în Excursie la cîmp – lim­ba­jul e cel care-l ia în stăpînire, îl subjugă, îi in­ven­tează ori deturnează sensurile afirmate, se fo­loseşte de „voinţa şi conştiinţa“ lui. Luarea în stă­pînire se face, aşadar, de către limbaj – iar ob­servaţia aceasta e trăită dureros, dramatic, fiind­că, spre deosebire de scriitorii Nouveau Ro­man şi de telquelişti, Mircea Nedelciu caută în­tot­deauna un mal, o exterioritate, e gata întot­deauna să se bată – precum Americanu – pen­tru acel real frust de dincolo de cuvinte. „Ex­cursie la cîmp“ e o bucată revelatoare pen­tru tensiunile dintre viaţă şi scriitură – o mică bi­juterie, cu nucleu dur de experienţă concretă şi încrustaţii nostalgice „de artă“, cu parfum de ci­ne­ma, de Fellini şi Godard. La capătul „ex­cursi­ei“, vorbeşte un personaj-narator „bolnav“, în­fier­bîntat şi confuz, cu picioarele inflamate de „ra­piţa uscată“ a cîmpului şi de arşiţa soarelui, şi cu spiritul nostalgic după experienţa ne­me­dia­tă.

Soluţia aleasă de Nedelciu este întoarcerea că­tre discursurile nemediate ale socialului, că­tre transcrierea limbajelor în act, către „trans­mi­siu­nile directe“. Neîncrezător în psihologie ori în explorarea lingvistică pură, scriitorul se în­dreap­tă către social, către această exterioritate, pe care o redă punînd între paranteze co­men­ta­riul, oglinda narcisistă, medierea. El va explora – cu o formulă a prietenului şi colegului său de ge­neraţie Gheorghe Crăciun – „corpul social“ al co­munismului ceauşist.

Gheorghe Crăciun – autorul a multor analize şi observaţii de excepţie legate de prozele re­gre­ta­tului său prieten (văd aici un ecou peste timp al discuţiilor lor pasionate din prima ti­ne­reţe, imortalizate adesea în fotografiile rurale, pe veranda casei, la un pahar de vin de ţară, la mi-chemin între nostalgiile satului şi sofisticăria „tex­tuală“ a oraşului) – surprinde cu acuitate re­fuzul corpului intim, subiectiv la Nedelciu: „Nu este vorba despre un refuz de facto, nici de­spre un deficit de înzestrare somatografică a au­torului, ci de sesizarea conflictului ireductibil din­tre corp şi limbaj. Acest conflict nu sfîrşeşte însă într-o problemă, el nu devine substanţă a scri­sului. La acest nivel, autorul nu se grăbeşte să acorde prea mult credit gîndirii speculative sau mijloacelor psiho-poetizante moştenite din pro­za antecesorilor. Corpul este un obiect ne­trans­parent.“

Nedelciu sacrifică „resorturile psiho-pul­sio­na­le ale existenţei“, psihologia individuală în fa­voa­rea unui spaţiu/corp social eterogen şi stra­ti­ficat (dominat de raporturile complexe, in­tri­ca­te, adesea conflictuale între rural şi urban), în care individualul cedează apartenenţei la grup, la „un corp-masă, ghidat de stereotipii fun­da­men­tale, cu puternice inserţii istorice“, sub­or­do­nat unui „imaginar colectiv, cu miturile şi fan­tas­mele lui“. (Gh. Crăciun, Pactul so­ma­to­grafic) Toate aceste mişcări stereotipe ale unei psi­hologii colective se ghicesc doar în con­dui­tele personajelor – numeroase şi diverse –, căci au­torul adoptă un soi de „comportism“ ce sea­mă­nă uneori cu acela al erorilor rurali ai lui Ma­rin Preda (cu care a şi fost comparat, în epocă; a se vedea, în acest volum, moromeţianul Ion Ca­lafoc din „Cocoşul de cărămidă“).

De aici şi nevoia esenţială de story, de po­ves­tire, de fabulaţie, care are la Nedelciu nu nu­mai conotaţii sociale, dar şi ontologice, e mo­dul de a fi, de a se situa în lume al personajelor şi autorului lor dezvrăjit (de determinisme şi cau­zalităţi psihologice, de adevărul limbajului şi al discursului literar).

Gh. Crăciun mai face o observaţie cu privire la proza socială nedelciană: e vorba de stra­nie­ta­tea ei, respectiv de apetenţa pentru in­so­li­ta­r­e a scriitorului. Insistînd cu acuitate asupra rea­lului, privirea detectează, la limită, acele zone stranii, care scapă cuvîntului ori logicii, sau e con­ştientă că concretul cotidian are o re­zo­nanţă metafizică proprie (ea se face simţită în mo­mentele de „dereglare a tuturor simţurilor“, de pierdere a orientării spaţio-temporale etc., ca, de pildă, în Tratament fabulatoriu). Ne­del­ciu nu e un fanatic al superficiei sociale, mi­cro­rea­liste, iar lucrul se vede încă din prima proză, o­mo­nimă, a volumului de debut, proză al cărei final se deschide către fantastic, fantasmatic, în­fio­rare transcendentă. Texte precum „O căutare în zăpadă“ (Amendament la instinctul pro­prie­tă­ţii) sau „Ora spre zero“ (Şi ieri va fi o zi) vi­brea­ză în faţa acestui necunoscut, ce se insi­nuea­ză brusc şi nespectaculos în cotidianul cel mai firesc.

Toate jaloanele acestei „curţi interioare“ a lite­raturii nedelciene au fost fixate deja, din vo­lu­mul prozastic de debut. Printre ele trece, ca un fir roşu, „stafia“ comunismului – vorba Manifestului comunist –, dar într-un alt sens: un sens subversiv, o critică constantă, deşi indi­rec­tă, o hărţuire intermitentă – cu mijloacele tex­tuale – a discursului oficial.

Limbajul politicii

Imediat după evenimentele revoluţionare din decembrie 1989, Nedelciu se lansează într-o acti­vitate publicistică susţinută, asigurînd două ru­brici săptămînale, una la Suplimentul literar-ar­tistic al Tineretului liber („Cronica receptării de Mircea Nedelciu“), suplimentul cultural al fos­tei Scînteia tineretului, şi cealaltă în Con­tra­punct, săptămînal editat de Uniunea Scriitorilor din România şi realizat în întregime de nume ale generaţiei ’80, rubrică intitulată „Platforme şi programe“.

Nedelciu formulează cu acuitate cîteva ob­ser­vaţii importante: una surprinde prezenţa pu­blică şi gazetărească efervescentă (chiar per­dan­tă) a optzeciştilor, în contextul unei libertăţi de­mo­cratice la care nu visaseră niciodată, o alta atra­ge atenţia asupra posibilelor consecinţe ne­gative ale scrisului jurnalistic asupra substanţei lite­raturii lor, care ar trebui să-şi forjeze dru­muri noi, nu inerţiale, în postdecembrism.

În contextul incipientei economii de piaţă post­decembriste, spiritul său critic e în alertă în faţa unei noi – încă insesizabile – servituţi a lite­ra­turii/culturii, abia ieşite de sub cenzura ideo­lo­gică şi deja intrate sub presiunea pieţei în de­mo­craţie.

Cu alte cuvinte, Nedelciu sesizează încă din 1990 – aşa cum o va face, de pildă, Vasile Ernu în Ultimii eretici ai imperiului (Polirom, 2009) – analogia de profunzime care există între me­ca­nismele manipulării şi servituţii în comunism, res­pectiv capitalism: ambele creează „pro­ble­me“ literaturii şi ambele o pun în pericol, îi a­me­ninţă libertatea, primul prin ideologizare, cel de-al doilea prin marşandizare, prin trans­for­ma­rea ei în marfă (vezi critica făcută capitalismului de Şcoala de la Frankfurt).

În capitalism – avea să descopere, însă, scrii­torul – puterea nu mai este „textuală“ (cum scria Gheorghe Iova), ci economică (o spune şi Va­sile Ernu, în Ultimii eretici ...) şi încercările lui Ne­delciu de a analiza şi de a responsabiliza „lim­bajul politicii la noi în ţară“ se dovedesc vane.

Critica limbajului politic – făcută cu pre­că­dere în rubrica din Contrapunct („Platforme şi pro­grame“) – eşuează destul de repede şi, dacă ar fi trăit, Nedelciu ar fi asistat – în cei 20 de ani care s-au scurs de la Revoluţie – la pierderea trep­t­ată a raportului cu adevărul a discursului pu­blic – nu numai cel politic, dar şi cel in­te­lec­tual (propriul său discurs, în context) – şi la trans­formarea lui în marfă.

ASTALOŞ 1933 2014 jpeg
ASTALOŞ 1933-2014
A murit Astaloş. Vestea a venit într-o dimineaţă. Înainte şi după alte morţi. Sîntem înconjuraţi de morţi. Ca şi cum viaţa ar fi o subversiune.
Alain Finkielkraut, un „reacţionar“ la Academia franceză jpeg
Alain Finkielkraut, un „reacţionar“ la Academia franceză
Alain Finkielkraut (născut în 1949) a intrat, din ziua de 10 aprilie 2014, în rîndul nemuritorilor. Cărţile sale compun o lamentaţie antimodernă punctată de accente de revoltă împotriva unor evoluţii pe care individul nu le controlează. Transformările suferite de identitatea franceză sub impactul hipermodernităţii şi al imigraţiei constituie substanţa ultimului volum publicat, L'identité malheureuse, Editions Stock, Paris, 2013.
Tenebrele limbii şi literaturii române jpeg
Tenebrele limbii şi literaturii române
Eugeni şi Mihu sînt doi liceeni harnici, cuminţi şi frumoşi; ei provin din două familii harnice, cuminţi şi frumoase, dar părinţii fetei se opun iubirii lor. Fata decide să se sinucidă amîndoi, deodată, bînd vitriol, pe care l-a cumpărat deja, de la farmacie.
Tenebrele limbii şi literaturii române jpeg
O lecţie de patriotism
În general, socotesc că nu e bine să te joci cu cele sfinte - aşa că am ezitat la titlul de mai sus. Dar, cum să numeşti altfel o carte scrisă de un profesor universitar (...) carele însuşi despre sine scrie, pe coperta a patra, că, în fiinţa sa, "omul de ştiinţă a fost permanent dublat de cel ce a făcut din slujirea neamului său ceea ce sfinţii fac din slujirea lui Dumnezeu...
Pop Yoga jpeg
Pop Yoga
O sinteză originală este cartea lui Pacôme Thiellement Pop Yoga, Sonatine Editions, Paris, 2013.
Mioritiquement notre jpeg
Mioritiquement notre
De veacuri învăţăm la şcoală că "Românul s-a născut creştin", "Românul s-a născut poet" şi "Românul e francofon prin tradiţie".
Mereu în miezul chestiunii şi cu totul la marginea ei jpeg
Mereu în miezul chestiunii şi cu totul la marginea ei
Karl-Markus Gauß (Salzburg), n. 1954, din 1991 redactor-şef al prestigioasei reviste de cultură Literatur und Kritik, cunoscut critic literar, scriitor şi eseist austriac, laureat al unor importante premii literare austriece şi europene(...)
Tehnodrom 2013 jpeg
Tehnodrom 2013
Ca la orice final de an, e vremea unei rememorări: ce am descoperit, ce am accesat şi ce am criticat în Tehnodrom.
Străinii care au făcut Franţa jpeg
Străinii care au făcut Franţa
Numeroşi sînt străinii care, în ultimele două secole, au lăsat urme durabile în cultura Franţei. Dictionnaire des étrangers qui ont fait la France/Dicţionarul străinilor care au făcut Franţa, Editura Robert Laffont, 2013, 956 pagini, redactat de un colectiv de autori sub direcţia lui Pascal Ory, profesor de istorie la Sorbona, depune mărturie în acest sens.
Tehnodrom 2013 jpeg
echitate şi ebook
În Statele Unite, a început un scandal din cauza ediţiilor digitale şi a prezenţei lor în biblioteci. Marii editori acuză bibliotecile de "socialism" şi le impun preţuri mult mai mari la achiziţia acestor ediţii, cu 150% pînă la 500% mai scumpe decît în cazul utilizatorilor privaţi. Mai mult, editorii adesea limitează numărul de citiri ale unui exemplar. Cartea nu se mai află în proprietatea bibliotecii care o punea la dispoziţie publicului.
Andra Cărbunaru   PR, Librăria Bastilia jpeg
Andra Cărbunaru - PR, Librăria Bastilia
(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 89, octombrie 2013)
Arta contemporană la Veneţia  Între enciclopedic şi eclectic jpeg
Arta contemporană la Veneţia. Între enciclopedic şi eclectic
Veneţia, oraş suprasaturat de artă, găzduieşte la fiecare doi ani o vastă expoziţie de artă contemporană. Un fel de tur de orizont al creaţiei imediate. Anul acesta, organizatorii au ales drept temă - sau principiu coagulant - "cunoaşterea enciclopedică".
Un colţ de lume jpeg
Un colţ de lume
În Tire am mai descoperit o comoară: aşezată în mijlocul unei grădini exotice, stăpînă a multor veacuri, adăpost literar al multor erudiţi, Biblioteca "Necip Paşa" este unul dintre cele mai importante centre ale vieţii culturale. Atît ale oraşului, cît şi ale Turciei.
Ce aţi amîna(t) să faceţi în viaţă? jpeg
Ce-aţi amîna(t) să faceţi în viaţă?
Răspund: Gabriela ADAMEŞTEANU • Dumitru CRUDU • Andrei DÓSA • Ştefan MANASIA • Marin MĂLAICU-HONDRARI • Anatol MORARU • Cezar PAUL-BĂDESCU • Andrei POGORILOWSKI • Ana Maria SANDU • V. LEAC
Bucovina   schiţe literare  Unde a fost de fapt „Mica Vienă“ jpeg
Bucovina - schiţe literare. Unde a fost de fapt „Mica Vienă“
Un pămînt slav era Bucovina în Evul Mediu. Mai tîrziu, parte a voievodatului moldav. Numele ei provine din germanul Buchenland (Ţara fagilor). În 1774, acest ţinut, lăsat în voia naturii lui sălbatice, a fost ocupat de austrieci, care s-au pus pe treabă: au cultivat ţara şi oamenii ei.
Gloria unui solitar jpeg
Gloria unui solitar
Este bine totuşi de ştiut că, înainte de-a fi orice altceva, Guénon a fost matematician. Principiile calculului infinitezimal, o lucrare de tinereţe, publicată abia în 1946, arată interesul primordial al ezoteristului faţă de matematică.
„Activismul meu cultural poate fi privit ca o contrabandă cu arme“ jpeg
„Activismul meu cultural poate fi privit ca o contrabandă cu arme“
Este profesor de filozofie, eseist, dramaturg, romancier, filozof de consum cu discurs metafizic. Este un salvator de idei şi un demolator de concepte. E un "băiat rău". Ţine lecţii de filozofie unde te-aştepţi mai puţin: prin penitenciare, birturi, aziluri de bătrîni, case de nebuni, parcuri. E slobod la gură şi la minte.
Tehnodrom 2013 jpeg
Internetul şi protestele la români
Cine s-ar fi aşteptat ca, pentru prima dată în istorie, la un eveniment să participe mai mulţi oameni decît cei care s-au anunţat pe Facebook? ?i nu o singură dată, ci de două ori. Dacă nu plouă, şi a treia duminică probabil va fi la fel. (Articolul e scris după al doilea mare marş pentru salvarea Roşiei Montane, din 15 septembrie 2013.)
Gloria unui solitar jpeg
Iezechiel, autor ştiinţifico-fantastic
Profetul Iezechiel, figură din toate punctele de vedere excentrică, face excepţie de la regula invizibilităţii.
Bucureştiul insular din „Nuntă în cer“ jpeg
Bucureştiul insular din „Nuntă în cer“
Andreea Răsuceanu este dr. în filologie al Universităţii din Bucureşti cu lucrarea Mahalaua Mîntulesei, drumul către modernitate (2009). Cea mai recentă lucrare, Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară, are la bază cercetările întreprinse în perioada 2010-2013 în cadrul CESI şi Université Sorbonne nouvelle Paris 3 (programul "Vers une géographie littéraire").
Noutăţile toamnei jpeg
Noutăţile toamnei
Răspund: Laura ALBULESCU (ART) • Lidia BODEA (Humanitas) • Denisa COMĂNESCU (Humanitas Fiction) • UN CRISTIAN (Casa de pariuri literare) • Oana DUMITRU (Vellant) • Dana MOROIU (Baroque Books & Arts) • Angela NAGHI (Publica) • Ştefania NALBANT (Curtea Veche) • Bogdan-Alexandru STĂNESCU (Polirom) • Livia SZASZ (Corint/Leda)
Mario De Mezzo   CEO, Editura ALL jpeg
Mario De Mezzo - CEO, Editura ALL
Preşedintele Asociaţiei Casa de Cultură (şi CEO al grupului editorial ALL) Mario De Mezzo a vrut să omagieze cu acest premiu un autor şi mai ales un redactor al editurii sale, pe Augustin Frăţilă, plecat acum cîţiva ani dintre noi.
 La Batthyaneum jpeg
La Batthyaneum
Cînd am ajuns la Alba Iulia, mi s-a spus: trebuie să vezi Batthyaneum-ul - mai degrabă un sanctuar de carte rară decît o bibliotecă.
Scandal, skándalon jpeg
Scandal, skándalon
Cum Iacov cu îngerul, omul cu dicţionarul: pînă dimineaţa. Termenul grecesc skándalon provine din skándalethron, suportul momelii într-o cursă - băţul în care e înfiptă carnea de focă pentru a prinde în cursă urşii polari, de pildă, dar nu carnea însăşi; [...]

Adevarul.ro

image
Calculele Coaliției. Independentul Cătălin Cîrstoiu la Capitală, împărțire politică la sectoare
Lunga căutare a Coaliției pentru un candidat care să-l învingă pe Nicușor Dan a luat sfârșit. Iar până la urmă, PSD și PNL par să se fi oprit la un independent, medicul Cătălin Cîrstoiu, favorit în rândul Puterii pentru intrarea în cursa pentru Capitală.
image
Destinul crud al Arynei Sabalenka, al cărei iubit a murit azi-noapte. Și-a pierdut și tatăl, la aceeași vârstă
O veste-șoc a lovit-o pe jucătoarea din Belarus, chiar înainte de debutul în turneul de la Miami.
image
Româncă obligată de justiție să își trimită copiii în plasament în Marea Britanie
Curtea de Apel București a hotărât ca o mamă din județul Vaslui să-și trimită copiii în plasament în Marea Britanie. Femeia este acuzată de răpire internațională de minori de către serviciile sociale din Newham, Londra, care au sesizat autoritățile române.

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.