Incorectă politic

Lirica obsesională nu şi-a regularizat graficele de criză, revolta expresionistă nu şi-a domolit detenta, visceralul a rămas pe portative acute de-a lungul celor 14 volume de pînă acum ale poetei, în orice sens am valoriza acest mod stilistic de a fi egală cu sine. Problemele personale din 2009 ale Angelei Marinescu sînt însă – surprinzător pentru temperatura de narcisism autofag a mărcii sale discursive – mai mult probleme ale poeziei. În retrospecţie, argumentaţie sau autojustificare, autoarea îşi translează vechiul efort al clarificării de sine din frusteţea ştiută a „disecţiei pe viu“ spre cerebralitatea „artei poetice“. Deschisă contextual – spre climatul receptării sau al codurilor „la modă“ –, speculînd marja eventualităţii de „a nu mai scrie“, poezia Angelei Marinescu a fost rareori mai ruptă din autismul expresiei. „Texistenţială“ a bănuit-o, nu-i vorbă, orice critic, dar termenii conectării fără rest viaţă-poezie au rămas întotdeauna mai degrabă impliciţi. Orizontul creator al bolii, tema marginalităţii ca propensiune artistică sînt jucate acum cu cărţile întoarse pe masă. Reglarea conturilor cu sine are în paralel sensul unei fronde cu adresă directă: pe cînd „la noi, scriitorii au devenit rezistenţi la scris“ şi ocupaţi cu „a dejuca proiecte culturale“, pactul cu partea întunecată ar trebui să aibă, în poezia Angelei Marinescu, toată savoarea vicioasă a incorectitudinii politice. Desigur, au sugerat-o şi alţii – retorica stîngistă a autoarei descrie, în fond, drumul ocolit spre un purism poetic curat de dreapta, iar dacă ea exultă îmbrăcînd cu masochism cabotin pielea „bîlbîitului“, „handicapatului“, „săracului“, o face pentru că, în înţelesul postromantic al autenticităţii, bunul-simţ n-ar avea cum fi măsură justă a artei: „îmi pulsează / gîtul / de plăcere / cînd văd / artă / adevărată / sînt / oligofrenă / pentru că nu mai cred / decît în / poezie / şi oligofrenii / sînt dezinhibaţi / şi se aruncă / în / sex“. Ezitînd, negociindu-se între poeme despletite anecdotic şi frazări minimale, în staccato, cum e cea de mai sus, lirismul acestor poeme rămîne ascuns, iar calităţii sale intensive îi serveşte acum mai mult abstractizarea decît pletora de imagini. Toposurile exhibiţiei se convertesc în vehicule de contemplaţie, iar flamele sangvinare sînt convocate obosit şi din obişnuinţă, din „frică“, mai ales, „faţă de poezia bătrîneţii“. Refrenele idiosincratice, pe muchia manierizării altădată, se rafinează într-un jurnal camuflat de creaţie ce lasă să transpară, pe verso-ul violenţei expresioniste, proporţiile absolute ale pactului personal cu poezia. Scrisul „încet şi liber“ ca „aerul“ şi ca „ploaia rece de primăvară“, „gărzile inutile şi reci“ pe „culoarul fără sfîrşit“ epurează metonimic, cu claritate acută şi în fulguranţe aproape bacoviene, liniile de adîncime ale acestei poetici. Din unele privinţe, Problemele personale ar trebui citite la pachet cu oricare din volumele anterioare ale Angelei Marinescu. Rezumativă, oarecum defensivă şi calculată – în măsura în care poate fi astfel o natură atît de prăpăstioasă –, ea nu se reinventează tematic sau retoric, ci scrie addenda necesară la o persona poetică mereu non grata spiritelor călduţe.