Georgiana Sârbu, Istoriile periferiei. Mahalaua în romanul românesc de la G.M. Zamfirescu la Radu Aldulescu, Editura Cartea Românească, 2009 24,95 lei .

Prin Istoriile periferiei, Georgiana Sârbu îşi revendică întîietatea în abordarea sistematică, monografică a unei teme romaneşti de ordinul secundarului, însă cu potenţial pitoresc, atractiv, ca orice subiect din sfera ex(-)centricităţii. Motivaţia scrierii acestei cărţi (la origine teză de doctorat) pare să fie duală: pe de o parte, are o componentă de tip biografic, i.e. cunoaşterea din interior a mahalalei (v. incipitul Introducerii, demn de un roman autenticist/ autoficţional de azi), iar pe de altă parte, presupune o intenţie polemic-recuperatoare („Spaţiul mahalalei trebuie recuperat din spatele cojii pline de clişee prin care percepem mahalaua“), pentru o „mai dreaptă cinstire“ a lumii marginale şi marginalizate din spaţiile limitrofe oraşului. Deşi este vorba despre un studiu în primul rînd de critică şi istorie literară, autoarea ambiţionează o descriere (diacronică şi sincronică) a mahalalei atît ca reprezentare literară, cît şi ca fenomen sociologic, numai că uneori amestecă prea mult (şi nepermis) planurile. Astfel, diverse observaţii de natură istorică şi sociologică (de la care pleacă Georgiana Sârbu în comentariile sale, fapt ce lasă impresia, într-o primă fază, de eseu sociologic) vor fi susţinute mai ales prin „argumente“ romaneşti (de pildă, naşterea mahalalei din romanul Groapa – care, oricît de realist ar fi, rămîne totuşi o ficţiune – ni se prezintă, deopotrivă, ca imagine istoric-obiectivă şi ca oglindă romanescă). Poate că din această suprapunere a perspectivelor a rezultat şi parţiala redundanţă a paratextului: „Oglinzile romaneşti ale mahalalei“ şi „Imagini ale mahalalei în roman. Mărcile mahalalei“. Cea dintîi secţiune analizează „vîrstele“ mahalalei, devenirea ei istorică (origini ţărăneşti, expansiune spre centrul oraşului), în trei romane considerate reprezentative: mahalaua aurorală, „rurală“ din Groapa lui Eugen Barbu, mahalaua „urbanizată“ de la 1900, din Maidanul cu dragoste de G.M. Zamfirescu, şi mahalaua „industrializată“ a cartierelor muncitoreşti din „epoca de aur“, decupată din Amantul Colivăresei de Radu Aldulescu. Excursul „prin măhălăi“ prilejuieşte şi o evaluare critică a operelor care s-au hrănit din materia imundă, dar cu fulgurante sclipiri de perlă, a periferiilor, examen trecut numai de Eugen Barbu cu brio, deoarece „scoate mahalaua din tiparul clişeu“: „scrierea sa (...) va rezista nu doar datorită calităţilor literare (notabile, uneori), ci datorită talentului de povestitor“ (acesta nu ţine tot de calităţile literare?!) şi graţie atitudinii de „detaşare şi apropiere“ (înţelegătoare, i-am zice) vizavi de universul zugrăvit. A doua parte realizează un profil identitar al mahalalei (configuraţie etnică, ethos şi mentalităţi, moravuri, tare şi vicii, afecte şi practici erotice, vestimentaţie, limbaj, tipologii umane etc.), iar ultima – „Ciclul vieţii în mahala. Evenimente publice, viaţă socială“ – urmăreşte, în siaj etnografic, obiceiurile de nuntă şi de înmormîntare. Volumul de debut al Georgianei Sârbu reuşeşte să ofere o imagine cuprinzătoare a mahalalei ca „topos al contrastelor“, în ciuda ataşamentului vizibil faţă de „obiectul“ investigat (deseori, percepţii/fotografii realiste sînt taxate abuziv ca „prejudecăţi“). E adevărat că tînăra cercetătoare are un stil plastic, expresiv (redevabil unui „talent de romancier“, cum scrie N. Manolescu în recomandarea de pe coperta a IV-a), dar şi cu multe denivelări în construcţia frazei – consecinţă, probabil, a insuficientei exersări a condeiului. Trecînd peste aceste deficienţe, Istoriile periferiei rămîne o carte interesantă şi delectabilă.