Cum citeau femeile. Reprezentări ale lecturii feminine

(apărut în Dilemateca, anul III, nr. 31, decembrie 2008)


În anul 2006 a apărut la editura pariziană Flammarion o carte-album, alcătuită de Laure Adler şi Stefan Bollman, cu un titlu incitant: Les femmes qui lisent sont dangereuses (Femeile care citesc sînt primejdioase). Bogatul corpus de imagini, acoperind secolele XIV-XX, dezvăluie o terra incognita: practicile lecturii feminine în societăţile de altădată. Deşi domeniul istoriei practicilor de lectură este în continuă expansiune, studiile care analizează habitus-urile lecturii în mod diferenţiat pentru cititorii bărbaţi, respectiv femei sînt încă la început. Distincţiile de gen se manifestă şi în ceea ce priveşte experienţa lecturii, împărţind "comunitatea interpretativă" într-un lectorat masculin şi unul feminin. Lectura feminină a fost multă vreme un loc al tensiunilor şi al clivajelor, o sursă de anxietate pentru bărbaţi sau pretext de manifestare a fantasmelor acestora. O femeie care citeşte în singurătate este pîndită de o mulţime de primejdii şi constituie o ameninţare pentru ordinea socială. Începînd cu ultimele decenii ale secolului al XVII-lea şi pînă tîrziu spre finalul secolului al XIX-lea, reprezentările lecturii feminine au fost negative, anatema fiind aruncată nu numai de discursul teologic ci şi de cel literar, artistic şi medical. Lectura feminină nu era încurajată; dimpotrivă, a fost denunţată ca suspectă, culpabilă şi foarte periculoasă.

Transformarea practicilor de lectură şi alfabetizarea feminină

Istoricul german Rolf Engelsing a fost primul care a vorbit despre "revoluţia lecturii" (Leserevolution), care ar fi început în Europa vestică, în Germania şi Franţa, la mijlocul secolului al XVIII-lea. Aceasta s-a datorat unor condiţii obiective: creşterea şi diversificarea producţiei de carte tipărită, scăderea preţurilor, răspîndirea formatelor mici, de buzunar, progresele alfabetizării, sporirea numărului bibliotecilor, generalizarea ziarelor etc. Cultura scrisă se laicizează, practicile de lectură se modifică. Lectura colectivă, cu voce tare este abandonată tot mai mult în favoarea lecturii silenţioase, vizuale, iar lectura intensivă a unei singure cărţi este înlocuită de lectura extensivă. Cititorul extensiv acumulează cantitativ, consumă tipărituri diverse, lectura este făcută cu lăcomie şi cu rapiditate. Lectura nu mai este o experienţă religioasă, ci una de satisfacere a curiozităţii, cu finalităţi practice sau hedoniste, de evaziune. Lectura se privatizează, devine practică individuală şi solitară. Noul tip de cititor citeşte cu ochii, silenţios, în singurătate, adîncit între filele cărţii şi închis în sine însuşi.
Diversificarea textelor şi mutaţia practicilor a avut drept consecinţă o extindere masivă a publicului cititor, o nouă repartiţie socială a lecturii. În societăţile occidentale creşte rata alfabetizării feminine, una parţială însă, pentru că de cele mai multe ori se limita doar la deprinderea cititului nu şi a scrisului, mai ales în mediile populare.
Asistăm la o feminizare a publicului cititor de romane. Se vorbeşte de o adevărată "febră romanescă" ce a cuprins cititoarele, acest gen literar începînd să fie asociat cu sexul feminin. Dezbaterile anti-roman din Epoca Luminilor se referă explicit la preferinţele şi practicile feminine de lectură, elaborînd imaginea stereotipă a bărbatului cititor de cărţi utile şi a femeii cititoare de romane. Bărbaţii citesc cărţi legate de profesiunea lor, opere ale clasicilor, istorie, geografie, jurnale de călătorie, ziare, practică o lectură utilitară, pe cînd femeile se mulţumesc cu lectura gratuită a romanelor galante. În secolele XVIII-XIX, bărbaţii citeau romane doar în tinereţe, pînă la debutul vieţii familiale şi profesionale.
Accentuarea polarizării sexelor, transformările structurii familiei burgheze şi separarea între sfera privată şi cea profesională au avut drept consecinţă o nouă diviziune a muncii: bărbaţii lucrează în afara căminului conjugal, femeia rămînînd ataşată de spaţiul casnic. Ocaziile femeilor de a citi sporesc, timpul liber este folosit pentru lectură. Cartea era o cale de cunoaştere a lumii, sursă de aspiraţii şi de vise, modalitate de evadare din cadrul domestic, perceput drept constrîngător şi monoton.

Patologiile lecturii feminine

Secolul al XVIII-lea a dezvoltat concepţia unei lecturi păcătoase, practică perversă şi ruşinoasă. Romanul a fost denunţat de oamenii bisericii ca fiind imoral, corupător al moravurilor, o lectură inutilă, periculosa in fide ("primejdioasă pentru credinţă"), contrară valorilor cu care erau asociate femeile în morala socială: castitatea, fidelitatea, modestia, pudoarea. Făcînd din femeie complicea favorită a lui Satan, discursul clerical a demonizat lectura pasională a romanului, obstacol în calea mîntuirii sufletului acestor păcătoase Eve cititoare. Procesul de identificare cu personajele romanului face parte din această patologie demoniacă a lecturii. A te abandona lecturii unui roman înseamnă ruperea de realitate, încurajarea actelor mimetice, se aseamănă cu idolatria şi cu posedarea. Apoi, lectura poate incita reveria şi visul, domenii predilecte de acţiune ale ispitelor diavoleşti. Într-o pictură a lui Anton Wiertz, Cititoarea de romane (1836) vedem o femeie tînără, goală, întinsă pe un pat, cu corpul fremătînd, citind o carte. În partea stîngă a patului, se iveşte din penumbră un cap cornut, diavolul, care pune discret cîteva cărţi pe cearceaful cititoarei. Teza ilustrată aici este aceea a lecturii romanului care atrage tînăra pe calea ispitelor trupeşti şi a păcatului carnal. Părinţii, soţii, fraţii erau sfătuiţi să supravegheze şi să controleze tot ce citesc fiicele, soţiile sau surorile, să interzică accesul la roman, să recomande cărţi religioase şi de edificare.
Discursul teologic şi moral a fost completat de cel medical, o versiune laicizată a denunţării şi a denigrării lecturii romanului. Mijlocul secolului al XVIII-lea inaugurează medicalizarea lecturii, tratatele atrăgînd atenţia asupra consecinţelor patologice ale cititului în exces. Cu o precizie clinică, medicii igienişti descriu efectele psihosomatice şi devianţele periculoase ale lecturii, considerată o problemă de sănătate publică. În imaginarul medical al epocii funcţiona o schemă explicativă a bolilor nervoase, aşa- numita "medicină a aburilor": "aburii" se formează în anumite părţi ale corpului şi afectează "fibra nervoasă". Prin fragilitatea constituţiei lor, femeile sînt mai expuse bolilor nervoase, de aceea medicii insistă asupra pericolelor lecturii feminine. Excesul de lectură, mai ales romanescă, ar duce la apariţia în uter a unor "aburi subtili" care urcă pînă la creier, provocînd iritabilitate, convulsii, epilepsie, nimfomanie ("furie uterină"), delir şi nebunie. Medicul Pomme, în Traité des affections vaporeuses des deux sexes (1763) susţine că femeia care abuzează de lectură riscă să intre într-o stare cataleptică: "îşi dă ochii peste cap, cade la pat şi îşi încordează membrele". Un alt medic, Tissot, evocă femei care "la cîteva ore după o lectură atentă au avut convulsii", în timp ce altele nu pot alăpta din cauza lecturii excesive. O sentinţă des întîlnită în tratatele medicale spunea: "Dacă fiica voastră citeşte romane la cincisprezece ani, la douăzeci va avea atacuri de nervi".
Veronique Costa constată o adevărată "somatizare" a lecturii care se instalează în discursul medical, ducînd la o întreagă retorică al cărei scop era condamnarea lecturii romanului, considerată cauza "dereglării umorilor" şi a isteriei feminine (La lecture romanesque au XVIIIe siècle et ses dangers, 1994). Discursul anti-roman făcea referire la: "faţa cenuşie a femeilor obosite de noctambulismul lectoral", la roşeaţă, "carnaţia culpabilă a unor lecturi imorale". S-a mers pînă acolo încît au fost emise opinii potrivit cărora "lectura produce o otravă lentă care curge prin venele femeilor gravide şi le atacă sarcina" iar copiii cititoarelor pot să semene cu creaturile pe care le cunosc din romane!
La fel de grave sînt şi patologiile sexuale ale lecturii feminine. Generalizarea lecturii individuale şi solitare, în spaţiul privat, coincide cu declanşarea unei adevărate cruciade împotriva masturbării. Lectura a fost repede asociată cu plăcerile autosatisfacţiei sexuale. Etiologia, simptomele şi patologia onanismului se confundă cu cele ale viciului lecturii. Lectura romanului poate fi o experienţă distructivă pentru corp, era responsabilă de eliberarea erosului, de deşteptarea poftelor carnale şi a apetitului sexual.
Alexandre Wenger - un cercetător francez care s-a ocupat de studiul acestor "patologii ale lecturii" - afirma: "Simplificînd lucrurile, putem spune că cel care citeşte un roman o face singur, seara, în patul său; aşadar scapă oricărui control familial sau social. Cu imaginaţia stîrnită, cititorul sau cititoarea se lasă cu uşurinţă antrenaţi în practica onanistă sau nimfomană, iar episodul fiind considerat ruşinos nu va fi dezvăluit nimănui." (La Fibre littéraire. Le discours médical sur la lecture au XVIIIe siecle, 2007). Ţintele acestui discurs anti-lectură şi anti-masturbator erau tinerii şi femeile, grupuri de mare risc, cu înclinaţie către perversiunea romanescă. Tissot, în L'Onanisme, ou dissertation sur les maladies produites par masturbation (1760), afirmă că femeile sînt cele mai expuse acestor practici solitare şi insistă pe gravitatea lor mult sporită. Tabloul clinic este mai devastator în cazul femeilor. Bărbaţii riscă doar o stare de slăbiciune a organismului, pe cînd femeile devin cu adevărat periculoase, indecente, isterice şi nimfomane: "Femeile sînt expuse la crize de isterie, paloare, crampe dureroase de stomac, la dureri de nas, scurgeri albe şi tumefierea clitorisului, la declanşarea furiilor uterine, care, lipsindu-le de simţul pudorii şi de raţiune, le transformă în brute lascive".
Pentru Tissot, lectura romanului ar duce la false apetituri sexuale: "Un act sexual moderat este util atunci cînd este solicitat de natură; cînd este solicitat de imaginaţie el slăbeşte capacitatea spiritului şi mai ales a memoriei". Aşadar, imaginaţia dăunează grav sănătăţii, mai ales pentru femei, fiinţe fragile, frivole, înzestrate cu o sensibilitate maladivă, influenţabile şi emotive. Practicînd o lectură empatică, orientată de plăceri, femeile se expun unor numeroase pericole. În La Nymphomanie, ou traité de la fureur utérine (1771) medicul Bienville confirmă acest raport privilegiat pe care imaginaţia îl întreţine cu lectura romanului. El descrie un pretins caz real, istoria tragică a tinerei Julia, în vîrstă de 20 de ani. Imaginaţia şi dorinţele carnale îi sînt trezite de lectura romanelor procurate de o servitoare "experimentată în arta plăcerii şi iniţiată în secretele lui Venus (...) scumpă şi voluptoasă intendentă a plăcerilor fiicei". Julia încearcă să reziste acestor dorinţe, dar nu reuşeşte, alunecă tot mai mult pe panta lecturilor periculoase: "în curînd, iluzia, himera şi extravaganţa îşi jucară rolul; ea dobîndi în sfîrşit forţa nefericită de a aproba în ea însăşi această maximă oribilă: nimic nu e mai frumos şi mai dulce decît să asculţi de dorinţa amorului". Întrucît părinţii întîrzie să îi caute un soţ, Julia începe să se autosatisfacă, sănătatea fizică şi mentală i se deteriorează rapid, se izolează într-o cameră şi înnebuneşte. Concluzia lui Bienville este aceea că lectura romanului "începe prin a predispune inima la sentimentele cele mai delicate, dar sfîrşeşte prin a provoca lascivităţile cele mai grosolane". Lectura se manifestă ca un declanşator al dorinţei, ca un afrodisiac, abuzul ducînd la dezinhibare sexuală, imoralitate, lipsă de pudoare şi desfrîu. Nimfomania cu etiologie lectorală se poate manifesta atît la fete cît şi la femeile căsătorite sau la văduvele tinere.

Imagini ale cititoarei în literatura de ficţiune

Reprezentările lecturii feminine şi ale pericolelor acesteia abundă în literatura secolelor XVII-XIX, aceste imagini negative apărînd într-un moment de maximă expansiune a cărţii tipărite şi de instalare a lecturii în practicile cotidiene ale femeilor. Reprezentările literare ale cititoarei oferă detalii despre preferinţele şi competenţele feminine de lectură, despre practici, posturi corporale şi locuri de lectură. Personaje des întîlnite sînt tinerele cititoare de romane galante, idealiste, care practică o lectură de identificare, de abandon, fără a avea o distanţă critică faţă de ceea ce citesc. Încercînd să imite comportamentul eroilor, ele pierd contactul cu realitatea şi cad pradă unor periculoase reverii.
Un asemenea personaj este tînara Javotte din Romanul burghez al lui Furetiere (1666). Suferind de bulimia lecturii, ea citeşte în secret cărţi interzise pe care le ascunde în salteaua patului. Ideea că femeile au o atracţie particulară pentru cititul în pat este un alt clişeu literar şi artistic foarte frecvent, o asociere a lecturii feminine cu sexualitatea şi cu erotismul. Javotte se preface bolnavă pentru a putea citi romane, zi şi noapte. Cărţile ilicite îi sînt procurate de tînărul Pancraţiu, de care se îndrăgosteşte, în cele din urmă. Ea se identifică cu eroii din romane, cărţile sînt cele care îi dictează gesturile şi comportamentele în cercurile mondene pe care le frecventează. Într-o vreme în care cultura amoroasă şi sexuală a fetelor era ca şi inexistentă, lectura romanului iniţia în jocurile şi plăcerile dragostei, în arta galanteriei şi a manierelor elegante, fiind un mijloc de descoperire a corpului şi a identităţii feminine. Vrînd cu orice preţ să-şi depăşească modesta condiţie burgheză, Javotte refuză să se mărite cu pretendenţii aleşi de părinţi şi este închisă la mănăstire pentru o "cură de dezintoxicare", dar reuşeşte să evadeze cu ajutorul amantului, la fel ca în romanele citite.
În capitolul V ("Sofia sau femeia") al cărţii sale Emil sau despre educaţie (1762), Jean-Jacques Rousseau enunţă principiile educaţiei feminine. Femeile nu au nevoie de o formaţie intelectuală, sînt făcute "anume ca să placă bărbatului" şi nu trebuie silite să înveţe prematur să citească "înainte de a le face să înţeleagă bine la ce serveşte citirea", pentru că "sînt puţine fetele care să nu facă mai mult abuz decît uz din această ştiinţă fatală". O tînără care caută să se instruiască prin lecturi savante îşi pierde forţa de seducţie, se masculinizează şi riscă să nu se mărite niciodată: "orice fată literată ar rămîne toată viaţa fată". În portretul pe care i-l face Sofiei, Rousseau evocă pericolele lecturii feminine, faptul că o femeie nu poate citi fără să se implice sentimental: "Ce nenorocită sînt, spunea ea mamei sale; am nevoie să iubesc şi nu văd nimic care să îmi placă! Inima mea respinge pe toţi cei pe care simţurile mele îi atrag. Nu văd pe nici unul care să îmi aţîţe simţurile". Mama bănuieşte "un oarecare mister" în această suferinţă a fiicei şi o face să se destăinuie: "Mamă-sa o sileşte, ea ezită; cedează, în fine, iese fără să spună nimic şi intră după un moment cu o carte în mînă. Deplînge pe nenorocita ta fiică, tristeţea sa e fără remediu, lacrimile sale nu pot seca. Vrei să ştii cauza: ei bine, iat-o, zice ea, aruncînd cartea pe masă. Mama ia cartea şi o deschide: erau Aventurile lui Telemac. (...) Sofia iubea pe Telemac şi îl iubea cu o pasiune de care nimic nu o putea vindeca (...) Nu vreau un prinţ, nu caut pe Telemac, ştiu că nu este decît o ficţiune: caut pe cineva care să-i semene". Rousseau intenţiona să scrie un roman intitulat Sofie şi Emil, cu un final tragic: Sofia, devenită soţia lui Emil, îşi perverteşte imaginaţia citind romane licenţioase ilustrate, bea băuturi afrodisiace şi cade în desfrîu, înşelîndu-şi bărbatul.
Secolul al XIX-lea european nu numai că a prelungit aceste tendinţe ale Vechiului Regim, dar, în anumite privinţe chiar a intensificat dezbaterile asupra lecturii feminine. În textele literare cititoarea devine un personaj tragic. Modelul cititoarei romantice este Mathilde de la Molle din romanul lui Stendhal, Roşu şi Negru (1830). Fata intră prin efracţie în marea bibliotecă a tatălui ei, de unde ia cărţi pe care le citeşte în intimitatea camerei. Multă vreme lectura feminină a fost una clandestină, secretă, biblioteca fiind un spaţiu rezervat exclusiv bărbaţilor. Familia controlează şi cenzurează lecturile tinerelor fete, educate să fie bune soţii şi mame. Mathilde se hrăneşte din iluziile livreşti şi practică o lectură de identificare. Cînd se îndrăgosteşte de Julien, ea trece în revistă toate cărţie din care a aflat ce este dragostea-pasiune: "Mathilde revăzu în minte toate descrierile pasiunii pe care le citise în Manon Lescaut, Noua Heloiză, Scrisorile unei călugăriţe portugheze etc. etc. Bineînţeles că nu se gîndea decît la marile pasiuni; dragostea de rînd era nevrednică pentru o fată de vîrsta şi obîrşia ei. (...) O asemenea dragoste nu cunoaşte josnicele temeri în faţa stavilelor, ci, dimpotrivă, te împinge la fapte măreţe".
Imagini ale tinerei cititoare solitare apar şi la Balzac. Debutul romanului Preotul de ţară (1841) este consacrat personajului feminin Veronique Sauviat, o fată provenind dintr-o famile simplă; primele ei lecturi au fost cărţi religioase pe care le citeşte cu voce tare părinţilor analfabeţi. De la lectura colectivă ea trece la lectura solitară a unui roman, eveniment care îi transformă viaţa liniştită. Într-o zi fatală, ea cumpără Paul şi Virginia de Bernardin de Saint-Pierre, citeşte romanul pe nerăsuflate într-o noapte, singură, în camera sa. Descoperă o altă lume, diferită de cea care o înconjura, are revelaţia dragostei şi i se aprinde imaginaţia, căzînd pe panta reveriilor amoroase. După ce se căsătoreşte cu un bărbat urît, dar bogat, pe care nu-l iubeşte, este atrasă tot mai mult în capcana lecturii de evaziune, încalcă fidelitatea conjugală şi visează să fugă cu amantul în America.
Pandantul tinerei cititoare rebele Mathilde de la Molle este un alt personaj balzacian, Félicité des Touches, din romanul Béatrix (1839). Precocitatea ei în materie de cultură livrescă o masculinizează: "Educaţia pupilei sale fu lăsată în întregime pe seama întîmplării. Prea puţin supravegheată de către o femeie tînără preocupată de plăcerile epocii imperiale, Félicité crescu absolut singură, ca un băiat. Îi ţinea tovărăşie domnului de Faucombe în bibliotecă şi citea tot ce voia. Cunoscu, aşadar, viaţa în teorie, şi nu-i rămăsese nici o neprihănire spirituală, deşi altminteri era fecioară. Mintea ei înota în lipsa de pudoare a ştiinţei, pe cînd inima-i rămînea curată. Cunoştinţele ei deveniră uluitoare, aţîţate de pasiunea pentru lectură şi ajutate de o memorie strălucită. (...) Aceste uimitoare lecturi îi înăbuşiră pasiunile mult mai straşnic decît viaţa la mănăstire, unde imaginaţia tinerelor fete se învăpăiază. (...) O asemenea depravare a inteligenţei, fără vreo influenţă asupra castităţii trupeşti, l-ar fi uluit pe un filosof sau un observator". Totuşi, efectele devastatoare ale acestor lecturi necontrolate îşi fac apariţia: Félicité se îmbolnăveşte iar medicii îi recomandă să "practice călăria şi distracţiie lumeşti" pentru a se însănătoşi.
Întruchiparea tuturor ravagiilor lecturii feminine este însă celebrul personaj al lui Flaubert, Emma Bovary. Ea se iniţiază în lectura romanului citind Paul şi Virginia. La şcoala de maici obişnuia să citească noaptea, în patul ei, cărţi interzise pe care le procură de la o spălătoreasă care "împrumuta fetelor mai mari, pe ascuns, cîte un roman care nu-i lipsea niciodată din buzunarele şorţului şi din care chiar ea, vrednica fată, înghiţea, în ceasurile libere, capitole întregi. Nu era vorba în ele decît de dragoste, de amanţi (...) inimi zbuciumate, jurăminte, suspine, lacrimi şi sărutări, bărci sub clar de lună". După căsătorie, găseşte în lectura excesivă un remediu împotriva monotoniei, a plictisului cotidian şi a deziluziilor căsniciei, ajunge o soţie necredincioasă, mamă nevrednică, sfîrşind prin a-şi pune capăt zilelor.
Aşadar, femeile citesc mult, poate chiar prea mult, cel puţin din punctul de vedere al bărbaţilor. Ar fi hazardat să spunem că ele citesc mai mult decît bărbaţii, dar iată că într-o altă carte-album dedicată lecturii: Célébration de la lecture (2005, Bruxelles) mai mult de două treimi din tablourile reproduse înfăţişează femei citind. Femei tinere, mature, bătrîne, surprinse în zeci de ipostaze cotidiene sau exotice, declină într-o tulburătoare diversitate această formă de fericire şi de plăcere, care este lectura. Să fie doar o întîmplare că subiectul "femeie citind" a atras atît de insistent şi atenţia pictorilor, oricum mult mai des decît "bărbat citind"?
Dar de ce să ne mirăm? Ce poate fi mai senzual decît o femeie care citeşte?