Cella Delavrancea despre George Enescu
Să fie o întîmplare că portretistica literară cea mai interesantă este, cel puţin în limba română, produsul unor pene feminine? Un exemplu îl constituie Cella Delavrancea (1887-1991). Marea femeie, infinit de seducătoare, concertista şi profesoara de pian, acompaniatoarea lui G. Enescu, a lăsat pagini literare şi memorialistice de un mare interes. Nu numai că a frecventat o societate despre care ne place să ne aducem aminte: Caragialii – Ion Luca şi Matei –, Nicolae Grigorescu, Al. Vlahuţă, Octavian Goga şi mulţi alţii; desigur că această serie de portrete, concepută în anii democraţiei populare, ocultează alte figuri „neprezentabile“ pe atunci, ca de pildă Nae Ionescu, de care a legat-o un moment o tandră amiciţie. Arta portretistică a Cellei Delavrancea apare, surprinzător, esenţial vizuală, bazată pe o acuitate excepţională a observaţiei interpretate fiziognomic. Ceea ce nu este, în principiu, de aşteptat de la un muzician. Numai că Cella nu este doar un muzician – este o fiinţă sensibilă şi analitică în toate dimensiunile. Portretul fizic al lui Enescu, îndeosebi, este uluitor: „Pe faţa lui se înscriau într-o stranie armonie elemente contradictorii: nasul prea subţire pentru ovalul lat, ochii lungi, ascunzînd spre tîmple licărirea unei spiritualităţi ironice, gura cărnoasă care mărturisea cu naivitate avîntul spre dragoste. Sub părul lung şi negru, urechea potrivită prea jos părea că ascultă vibraţiile telurice. Era înalt, croit vitejeşte, dar mîinile mari erau modelate feminin şi tuşeul lor la pian cuprindea în întregime unda sonoră, colorînd-o cu cele mai variate şi subtile nuanţări“. Citiţi şi recitiţi fiecare cuvînt, fiecare frază din acest scurt fragment în care se îmbină observaţia, simţul matematic al proporţiilor într-o manieră davinciană, cu acuitatea caracterologică. Precizia se îmbină cu fantezia, niciodată gratuită, de pildă atunci cînd observă că „urechea potrivită prea jos părea că ascultă vibraţiile telurice“. „Înalt, croit vitejeşte“ îl transformă o clipă pe artist într-un Făt-Frumos. Şi mai departe, figura, silueta se însufleţesc: „Memoria lui prodigioasă capta dintr-o singură lectură compoziţiile pentru vioară sau pian şi-l ajuta să vorbească limbile franceză, germană şi engleză cu accent perfect, fără să piardă, însă, inflexiunile dulci ale graiului moldovenesc. Darul imitaţiilor sonore – o caracteristică a muzicanţilor – îl avea şi el, dar îi adăuga gestul, schimonosirea trăsăturilor, încît juca adevărate scene comice, figurînd singur toate personajele lor... Redevenea un adolescent fără răspundere artistică, mîncăcios şi vesel. Discutam împreună despre feluri de bucate, făceam împreună comparaţii între arta culinară şi arta muzicală. Mi-aduc aminte de un şerbet de porumb, degustat de amîndoi la o prietenă comună, care a stîrnit imaginaţia lui Enescu. A transpus la pian într-o improvizaţie subtilă catifelarea şi aroma acelui alb şerbet“. Senzaţia de viaţă, refuzul împăierii geniului, atît de ispititor, lăsîndu-i humorul, vitalitatea copilăroasă, sînt aici complete.
Cella Delavrancea trata cu o graţioasă cruzime, uneori, pe cei ce o adorau. Pe cînd o curta, înainte de a-i deveni pentru scurt timp soţ, bancherul Aristide Blank s-a înfăţişat într-o seară la poarta sublimei femei, cu un imens buchet. Valetul l-a lăsat un moment să aştepte în salon, apoi a revenit: Madame ne peut pas vous recevoir, elle est visitée par le souvenir de son père („Doamna nu vă poate primi, este vizitată de amintirea tatălui ei“). Logodnicul era fermecat, elle est extraordinaire! Un adevărat curs de purtare cu bărbaţii, accesibil fetelor cu personalitate.
