Ce să mai citim

(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 70, martie 2012)
 

Există o revistă care merită mai mult decît oricare alta să fie aşezată în Biblioteca Paradiso. Da, mai mult chiar decît Cahiers du cinéma, mult mai mult. Apare din 1932, e publicată de British Film Institute şi e enervant de bine scrisă: Sight & Sound. The International Film Magazine. Se citeşte de sîmbătă dimineaţă pînă sîmbătă seară, cu un creion şi-un carneţel alături. Pentru că totul la revista asta te face să vrei să vezi filme - grafica elegantă, stilul alert, opiniile tăioase, interviurile excelente, eseurile temeinice, şi-un aer general de coolness care parcă spune "ai încredere în noi, ştim mai bine". Un abonament pe un an costă 60 de lire, iar de banii ăştia vă puteţi alege şi un DVD, de pildă Deep End (r. Jerzy Skolimowski, 1970) sau Late Autumn (r. Ozu Yasujiro, 1960). Dacă nu vreţi să o primiţi acasă în fiecare lună (dar cine ar refuza asemenea lux?), o găsiţi şi prin unele librării de la noi. Lectura ei face, cred eu, cît un curs întreg despre cinema. Sau cît o educaţie sentimentală a discursului despre cinema. Cîteva exemple:

În numărul din ianuarie, o recenzie scurtă şi aprigă la volumul de memorii recent publicat de mamutul criticii americane, Roger Ebert. Dincolo de consideraţii despre cartea în sine (o plicticoşenie fără margini şi fără erudiţie), Michael Atkinson analizează fenomenul "ebertizării criticii de cinema" şi fascinaţia publicului american pentru criticul lor mult iubit. "Ebertizarea criticii de cinema ar fi trebuit să-i aducă oprobriul cinefililor, mai ales pentru că, scriind la Chicago Sun-Times, Ebert era doar un autor anodin de proză. În schimb, a devenit regele culturii cinematografice pe net."

Tot în numărul din ianuarie, un text foarte bun despre The Artist (are premiera la noi pe 24 februarie), un film mut care-a plecat triumfător de la Cannes, a ras palmaresul la BAFTA şi acum ameninţă să facă acelaşi lucru şi la Oscar-uri. De fapt, există două texte. Primul e cronica propriu-zisă a lui Tony Rayns (care se termină aşa: "În esenţă, The Artist e în cel mai bun caz o ciudăţenie de succes, din aceeaşi categorie cu single-ul lui Benny Hill «Ernie, The Fastest Milkman in the West.»"). Al doilea e interviul cu regizorul Michel Hazanavicius, din care aflăm ce l-a apucat să facă un film mut, cîţi ani i-au trebuit să pună totul pe picioare, de ce a filmat la Hollywood, de ce un film-tribut, care sînt referinţele mai mult sau mai puţin evidente la perioada cinema-ului mut etc. Pe scurt, recenzia e mai degrabă negativă, dar asta nu înseamnă că filmul nu merită în continuare toată atenţia, măcar ca fenomen care trebuie atent cercetat. Din punctul meu de vedere, The Artist oferă prea puţin, e un film gol pe dinăuntru care se mulţumeşte să reia nişte formule estetice fără să le interpreteze în nici un fel, fără joacă, fără miză. Vă recomand, în schimb, dacă tot e vorba de filme mute, superbul La Antena (2007, r. Esteban Sapir), o antiutopie suprarealistă despre un oraş în care oamenilor li s-au furat vocile.

Şi vă mai recomand, din numărul pe februarie, de data asta, interviurile cu Michael Fassbender şi Steve McQueen despre cea mai recentă colaborare a lor, Shame, unul dintre cele mai comentate filme din ultimele luni (poate şi pentru că acţiunea se petrece la New York, personajul principal e dependent de sex şi există destule scene de nuditate frontală cu zeul Fassbender). Plus un eseu substanţial care încearcă să afle de ce sînt atît de puţine ecranizări după Dickens, în condiţiile în care e scriitorul considerat unul dintre cei mai cinematografici autori de literatură. Aşadar, nu rataţi Sight & Sound dacă vreţi să citiţi lucruri bune despre filme. Şi nu rataţi BucharEST International Film Festival (12-25 martie 2012), chiar şi numai pentru că e singura ocazie ca să vedeţi Shame, Tyrannosaur şi alte minunăţii care n-o să intre în veci în cinematografele de la noi.