(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 80, ianuarie 2013)

 

DEFÉCT s., adj. 1. s. cusur, deficienţă, imperfecţiune, insuficienţă, lacună, lipsă, meteahnă, neajuns, păcat, scădere, slăbiciune, viciu, (livr.) carenţă, racilă, tară, (pop. şi fam.) beteşug, (reg. şi fam.) hibă, (reg.) madea, teahnă, (Olt., Munt. şi Mold.) ponos, (înv.) greşeală, lichea, nedesăvîrşire, răutate. (Are nenumărate ~.) 2. s. v. anomalie. 3. s. v. patimă. 4. s. v. defecţiune. 5. adj. defectat, deranjat, dereglat, stricat, (rar) detracat, smintit. (Un mecanism, un ceas ~.)

Sursa: Dicţionarul de sinonime

 

Michael HAULICĂ O să încerc să dau un răspuns care să nu mă facă mai frumos, mai deştept, mai talentat, mai intransigent, mai principial în ochii cititorilor. Să enumerăm, aşadar:
Mi-e greu să spun Nu (doar ţi-am confirmat imediat că voi răspunde la anchetă, nu?). Ăsta chiar e un defect, nu înseamnă că sînt eu bun, ci că nu-mi evaluez ca lumea timpul şi mijloacele şi, de multe ori, ajung în imposibilitatea de a mă ţine de cuvînt.
Mi-e greu să mă abţin cînd văd că cineva îşi dă cu părerea despre un lucru pe care nu-l cunoaşte (iar eu îl cunosc din experienţă nemijlocită) şi, în consecinţă, intervin în discuţii mult prea des, pentru a nu lăsa ca impresiile false să fie luate de alţii drept adevăruri. Iar asta mă face enervant, îmi dau seama. Dar dacă nu pot să mă abţin?! Ei, încerc să nu mă mai bag, am încercat de mai multe ori să mă las de fumat (şi asta cu fumatul chiar mi-a ieşit. De două ori). Cred că şi pe mine m-ar enerva unul care, oricînd, oricum, indiferent despre ce ar fi vorba, s-ar băga cu sfaturi, cu "ascultă-mă pe mine, treaba asta e aşa, şi nu altminteri."
Mereu am tendinţa de a amîna. Aia cu "nu lăsa pe mîine..." mi-e complet străină. Problema n-ar fi atît de gravă dacă în loc să fac un lucru azi, îl voi face mîine. Dar uit. Şi nu-l mai fac. Caz particular: nu răspund imediat la mail-uri. Şi mail-urile se pierd în oceanul care e inboxul meu şi... Cine e neserios? Iomis. (Iomis e un fel de alter ego pe care dau vina atunci cînd fac cîte o boacănă.) Şi mai particular: deşi am răspuns imediat invitaţiei de a participa la această anchetă, dat fiind că termenul era undeva mai încolo... m-am trezit că termenul a fost ieri. Înţelegi, Marius? E un defect ăsta, clar.
Au fost trei defecte şi cred că e suficient, că dup-aia nu mă mai ia nimeni în serios.

Marin Mălaicu-HONDRARI „Atîta timp cît destinul o să-mi îngăduie, voi continua să fumez“, zice Fernando Pessoa în poemul „Tutungeria“. Îmi repet adeseori cuvintele portughezului, mai ales acum, cînd văd cum se îngroaşă-n jurul meu trista rasă a nefumătorilor. Îmi pare rău că hainele au început destul de tîrziu să-mi miroase minunat a tutun, pe la vreo paisprezece ani, o vîrstă la care, de bine-de rău, începusem să muncesc cîte una-alta, aşa că nu mă mai puteam aştepta ca părinţii mei să-mi pună în ghiozdan, pe lîngă pacheţelul cu mîncare, un pachet de ţigări. După orele de şcoală, mergeam să lucrez cîteva ore la o popicărie - un fel de sală de bowling rudimentară - şi, cu bănuţii cîştigaţi acolo, dădeam fuga şi-mi cumpăram un pachet de Carpaţi fără filtru. Asta făceam în adolescenţă: fumam şi făceam sport şi cele două se împăcau de minune. Eram bun la atletism, alergam cîţiva kilometri fără nici o problemă, bucuros că la capătul cursei mă voi ascunde după şcoală şi voi fuma cîteva ţigări. Dacă rămîneam fără bani de ţigări şi dacă nu reuşeam să subtilizez cîteva din pachetul tatălui meu, atunci apelam la sora mea, Aris. Ea nu fuma (şi din cîte ştiu continuă să nu fumeze), dar cu mare drag şi eficienţă aduna chiştoace pentru mine din faţa unui magazin aflat peste drum de casa noastră părintească. Magazinul acela a fost mană cerească; ştiţi cum e: trece omul pe lîngă magazin, vede ceva în vitrină, îl interesează, îşi aruncă ţigara (sau o lasă pe o margine) şi intră. Chiştoacele, dincolo de faptul că erau gratis şi uneori încă fumegau, mai aveau şi avantajul de a purta numele unor mărci de tutun la care eu cu bănuţii mei puţini nu prea aveam acces: Snagov, Pescăruş, Amiral, BT, Kent, ba chiar, extrem de rar şi de obicei în preajma sărbătorilor de iarnă, cînd vînam chiştoace în holul hotelului Hebe, cîte un Dunhill sau Ronhill. Într-un articol din El País, în decembrie, anul trecut, Enrique Vila-Matas aduce un omagiu fumătorilor, mai ales peruanului Julio Ramón Ribeyro, cel care a scris un text consistent (vreo douăzeci de pagini), intitulat „Solo para fumadores“, adică "Numai pentru fumători", aşa cum o parte din Lupul de stepă e numai pentru nebuni. Nimeni - zice Enrique Vila-Matas - nu a scris vreodată un text mai bun despre fumat, în afară, poate, de Italo Svevo în Conştiinţa lui Zeno. În galeria mea de imagini preferate stau la loc de cinste pozele marilor fumători: Julio Cortázar, Roberto Bolano, Marguerite Duras, Henry Miller, Samuel Beckett, Juan Carlos Onetti. Ochii lor sînt plini de fum. Capul lor e plin de vise. Pieptul le şuieră. Chiar acum îmi dau seama că s-au adunat în scrumieră patru chiştoace. N-ar strica un text şi despre scrumiere, dar, deocamdată, cum sînt lipsit de ambiţie (ăsta e unul dintre defectele mele), mă mulţumesc să-mi amintesc de scrumierele din Coffee and Cigarettes de Jim Jarmusch, de dialogurile fumoase din Smoke, de Wayne Wang, cu scenariu semnat de Paul Auster, şi mai ales de fetişismul erotic al fumului şi ţigărilor din Smoking Hot Girls, de Andrew Blake.    Îmi mai aprind o ţigară, e o vreme superbă şi mă gîndesc la Rimbaud, cel care spunea că trupul nu e altceva decît o comoară numai bună de tocat. Aşa că jos sănătatea, sus viciile!

Ion IOVAN Defecte incorigibile, vicii? Nu cred că răspunsul poate fi dat raportîndu-ne la înţelesul din dicţionare al acestor vorbe-sperietori. De ce le-am aborda aşa, academic? Întrebarea se adresează doar scriitorilor, indivizi suciţi, cam certaţi cu prototipurile. Cînd în interiorul unei categorii anumite moravuri sînt curente, mai sînt ele metehne, cusururi? Boem şi fumător înrăit, etilist, afemeiat, cartofor, egolatru şi fudul cu ştaif - care literat nu este în posesia măcar a două-trei din aceste atribute? Cezar Petrescu le-a avut pe toate. Iar cel mai puţin dotat, Mateiu Caragiale, pentru a-şi pune la rever magnifica Roză Albă, ar fi trădat fără să clipească România. Se pare că numai în aceste circumstanţe scrii mult sau bine. Curăţat de ele, eşti plin de neajunsuri. Din acest punct de vedere, mărturisesc două defecte şi un viciu. În primul rînd, incapacitatea de a intra în horă şi de a fi cît de cît semeţ. Temperamentul meu carent nu face faţă onorantei gesticulaţii civice, activismului în interiorul breslei, întrupării la televiziuni. Nu pot fi mîndru de asta. Puţin tupeu nu strică nimănui. În al doilea rînd, meteahna de a considera chiar şi expresia ultimă a unei proze ca fiind perfectibilă. Titlurile bibliografiei mele, doar realizări parţiale! N-am nici o scuză; lozinca anilor '70 era: oricum să ne scoatem cărţile! Suna ca o sfîntă furie. Şi aşa, am cam grăbit lucrurile. Iar perfecţia încă aşteaptă. Cît priveşte viciul: sînt înglodat în ludic; nu pot lua în serios cotidianul, slujba, politica. Pînă la urmă, înţelepciunea se poate reduce la satisfacţia pe care ţi-o oferi. Iar satisfacţia se obţine mai ales jucîndu-te. Literatura e şi ea o Joacă. Romanul presupune strategie militară şi tactici flexibile, asemeni ingeniosului Go nipon. Pe care-l practic asemeni unui pokerist înveterat. Dar petrec destulă vreme şi în cîmpurile virtualului - îmi place să reconfigurez lumea pe ecranul computerului. După ample inginerii economice, acumulînd resurse, dezvoltînd mijloace, administrînd puterea şi alianţele, îmi desfăşor misiunea - duc la bun sfîrşit visul împăratului Iustinian de a recuceri Africa de Nord şi tot apusul Europei, refăcînd măreţia Romei antice; întorc rezultatul luptei de la Gettysburg în favoarea generalului Lee, instalînd şi în nordul Uniunii ordinea Statelor Confederate; obţin victoria pentru amiralul Yamamoto în Pacific, resping debarcările din Borneo şi asigur Japoniei imperiale conducerea întregii Asii. Rescriu deci poveştile istoriei în chiar amărîtul său spirit aleatoriu. Îmi impun viziunea. Sînt gata să trişez pentru asta.

Florin IRIMIA Defectele sînt cele pe care ţi le spun alţii, viciile - cele pe care ţi le ştii tu. Eu, personal, mă consider perfect. Însă, through the grapevine - cum zice englezul, aud că defectele de care sufăr au de-a face cu o uluitoare lipsă de consecvenţă, un egoism deşănţat şi o super-enervantă (super-perversă) tendinţă de a-l întrerupe pe cel cu care vorbesc. Astea ar fi cele mai mari. Se mai vorbeşte şi de un pic de mînie, ceva trufie, un dram de lăcomie - nimic grav. Cît despre vicii, ele sînt mai degrabă virtuale, ipotetice, potenţiale. Am fumat mult timp, dar pe vremea aceea nu consideram ţigara un viciu, ci o ocupaţie, o activitate. Apoi, de la atîta activitate, am început să mă simt rău şi, într-un tîrziu, m-am lăsat. De băut, n-am băut niciodată la adevăratul meu potenţial. Am o mare disponibilitate pentru băuturile tari şi fine, cum ar fi un whisky single malt, dar pot bea şi un Ballantine's Finest. Berea este şi e ea la loc de cinste, cu condiţia să fie tare şi afară vară, vinul - mai puţin, dar dacă este, să fie roşu, de preferinţă Bordeaux şi într-o companie selectă. Droguri uşoare - oricînd, dar nu cu oricine. LSD - trebuie să fie interesant, mescalină, de asemenea. Opiu? Nu neapărat. Ce altceva? Cocaină şi heroină - nu, mulţumesc. Ce alte vicii mai sînt? Cărţi, jocuri de noroc, cazinouri. Mă cam lasă rece. Orgii sexuale ca în Eyes Wide Shut sau treburi de genul acesta, nici pomeneală. Sînt om serios, la casa mea. Păi, cică ăştia ar fi cei mai vicioşi. Atunci nu ştiu ce să mai zic. Îmi place foarte mult ciocolata, cred că am dezvoltat o oarecare dependenţă faţă de ea, mai ales atunci cînd scriu. Nu ştiu dacă e un viciu, dar sigur nu mă pot lipsi de ea. Decît dacă cîntarul se duce peste 90 de kilograme. Vanitatea e şi ea un defect?

O. NIMIGEAN N-am ce face, trebuie să-mi reasum motto-ul ales pentru nicolina blues din Îndreptarul de spovedanie al arhimandritului Cleopa: "Am fost stăpînit de alte nenumărate patimi, precum: uitarea, nepăsarea, neevlavia, iuţimea, mînia, amărăciunea, înfurierea, ura de semeni, pomenirea de rău, vorbirea de rău, osîndirea, întristarea de suflet, îndoiala, laşitatea, cearta, rivalitatea, mîndria, făţărnicia, minciuna, necredinţa, iubirea de materie, de dulceţi, împătimirea, afecţiunea pentru cele pămînteşti, trîndăvia, nerăbdarea, nebărbăţia, nemulţumirea faţă de Dumnezeu, faţă de oameni, cîrtirea, înfumurarea, iubirea de stăpînire, dorinţa de a porunci, de a plăcea oamenilor, iubirea de arătare, viclenia, neruşinarea, linguşirea, înşelăciunea, ironia, duplicitatea, îndoiala, învoirea cu păcatele pătimaşe ale sufletului şi gîndirea deasă la ele, rătăcirea gîndurilor, iubirea de slavă, de argint, de plăceri trupeşti şi iubirea de sine, care este maica şi rădăcina tuturor răutăţilor." Altfel spus, (mai) nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin. Acuma, sper că nici unul din aceste defecte, metehne, vicii, păcate nu este de necorectat. Însă, ca să n-o mai lungesc alcătuind un text numai din eschive consolatoare, fac totuşi încercarea de a-mi exorciza unul din demonii meschini şi, poate, astfel, sub ameninţarea oprobriului, ruşina-se-va şi îşi va alege altă casă, eliberîndu-mă din Sichverfangen: procrastinaţia. (O voce, însăşi vocea lui: "Ai uitat că Moliere preferă un viciu comod unei virtuţi obositoare? Crezi că mai are rost la cincizeci de ani să te lupţi cu asta, n-ar fi mai înţelept nu să te resemnezi, ci să te regalezi cu un dolce farniente?!")

Dora PAVEL Primul răspuns, cel "scriitoricesc", previzibil: am cel mai "agresiv" viciu, cel al lecturii de roman. Dacă nu-mi încep, nu-mi continui sau nu-mi închei ziua cu activarea lui, sînt atît de agitată şi de dezagreabilă pentru cei din jur, încît doar viciul scrierii de roman îl mai poate neutraliza, sau măcar cel, imediat următor, al pălăvrăgelii despre roman, în cazul în care găsesc rapid şi interlocutorul dispus să rişte, să intre, să mă-nsoţească în joc (Ovidiu Mircean, să zicem), el însuşi la fel de pasionat şi, mai ales, de bine umblat prin romanul străin. Al doilea răspuns, cel frivol, cel aşteptat: dincolo de cusururile fizice (sînt foarte slabă, mereu uit să mănînc sau să beau apă, reflexele astea mă plictisesc, recuperînd apoi din greu noaptea, pe la două), dincolo de obsesia inofensivă pentru sacouri, jeanşi, şepci şi cămăşi rafinate, de firmă, sau cea pentru maşinuţele lui Iulian, dincolo de viciul... pocherului, care mi s-ar fi putut prefigura prin tinereţe, dacă aş fi avut adversari pe măsură, maratonişti de elită, care să mă ia în serios, cred că tocmai absenţa viciilor, precum şi o existenţă cuminte, corectă, de bun simţ m-au făcut romancier. Îmi amintesc o păţanie. La apariţia Agatei murind, un istoric literar localnic, fără minime lecturi în roman, m-a apostrofat în gura mare, asimilîndu-mă, nepermis, protagonistei mele: "Nu se poate ca o femeie să scrie astfel, nu se poate să scrii aşa ceva, dacă nu ai şi făcut!" Ar fi fost pierdere de vreme să-i repet atunci, acelui nefericit, truismul cu: trăim-prin-personajele-noastre-viaţa-noastră-cea-netrăită. Ar fi fost inutil să-i explic că, prin experienţele-limită ale personajelor, noi, autorii, ne branşăm la misterul crimei şi al nebuniei, al perversiunii şi al incestului, al derapajelor şi al ratărilor de orice fel, căutîndu-ne acolo pe noi înşine, aşa că răspunsul meu, de proaspăt debutant în roman (unul în mare parte erotic), a fost spontan: n-am făcut, dar... tare mi-ar fi plăcut să fac!

Liviu Ioan STOICIU Defectul defectelor e că m-am născut cum, cînd şi unde m-am născut. Rămîne discutabil dacă ar fi fost de dorit să mă nasc mai deştept, mai pragmatic, într-o altă epocă şi într-o altă ţară, civilizată (neapărat occidentală, cu o limbă "internaţională", pe o genealogie nobilă), la munte sau la mare, cu o gîndire pozitivă - sau să mă nasc şi mai prost decît sînt, şi mai rupt de realitate, în Evul Mediu sau într-o ţară din Africa (subdezvoltată) şi cu o gîndire de pescar amator; sau să mă nasc un gîndac sau un rinocer sau un porumbel. Deunăzi am aflat că într-o viaţă anterioară eu am fost... femeie (prin anii 1400, pe teritorii ale Americii de Nord). Altfel, "pe bune" sînt Tigru şi Vărsător şi m-am născut într-o duminică, în zori. Am numai defecte organice naturale - dacă m-a bîntuit din prima tinereţe pînă azi gîndul sinuciderii? Am crescut pînă la cer sentimentul zădărniciei şi al ratării, în tot ce fac - nu e un defect? Gîndesc negativ, sînt sceptic, atrag răul şi antipatia, iraţional. Prima tinereţe mi-am pierdut-o într-o boemă, descoperind binefacerile viciilor - după ce mi s-a născut fiul (aveam 25 de ani, în 1975), m-am lăsat cu totul de fumat (fumam zilnic trei pachete de ţigări fără filtru, Carpaţi) şi de băut alcool - am făcut economii? E adevărat, fumez şi azi în vis şi beau alcool şi mă mir în vis, "eu ştiind că nu mai fumez şi nu mai beau alcool"... Apoi, faptul că am ales literatura, cititul şi scrisul în limba română nu e un viciu? Lasă că e o afacere păguboasă literatura şi un defect, în general, sau nu?

anchetă realizată de Marius CHIVU