Aveţi nostalgii?

(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 65, octombrie 2011)

"În clipa în care Adam a nesocotit porunca dumnezeiască, în chiar clipa aceea, melancolia s-a închegat în sîngele lui, aşa precum limpezimea se stinge cînd lumina scapătă, în timp ce fitilul cald mai scoate încă un fum urît mirositor. Tot astfel s-a întîmplat şi cu Adam, căci în timp ce lumina în el scăpăta, melancolia a prins cheag în sîngele lui, din care cheag crescură tristeţea şi deznădejdea; într-adevăr, după ce-a căzut Adam în păcat, diavolul i-a insuflat melancolia ce-l lipseşte pe om de vlagă şi-l face necredincios..." (Hildegarde de Bingen, 1903)

Mircea CĂRTĂRESCU Un prieten mai în vîrstă m-a vizitat de curînd. Era pe seară. I-am arătat straturile de flori din curte: "Simţi cum miroase? E regina-nopţii!". Domnul masiv, cu lavalieră, nu s-a arătat impresionat. "Regina-nopţii?", m-a întrebat. "Mai există regina-nopţii?", a clătinat din cap sceptic, cu tot riscul, pe care nu şi-l lua de fapt niciodată, de a fi nepoliticos. Şi deodată, pe cînd îl conduceam în casă, mi-am dat seama că avea dreptate: reginele-nopţii ale mele, un pîlc stingher balansîndu-se în mijlocul curţii, nu mai miroseau ca florile de altădată. Nu păstraseră din floarea mea preferată decît forma modestă: tulpina păroasă, frunzele mereu moleşite de căldură şi floarea ca o steluţă de hîrtie, roz pe o parte, albă pe cealaltă. Prea puţin însă din mirosul celor care se legănau cîndva, cu patruzeci şi cinci de ani în urmă, în lădiţele de lemn putred, mereu profanate de cîte-un pui de pisică, de pe balconul părinţilor mei. Atunci se profilau ca nişte buruieni de rînd, ziua întreagă, pe fundalul Morii Dîmboviţa. Dar în nopţile de august, cînd se aprindea în zare steaua roşie din vîrful Casei Scînteii şi începea să pîlpîie uriaşul ecran de pînză de la cinema-ul în aer liber de pe Stadionul Dinamo, florile de regina-nopţii prindeau să miroasă neînchipuit de puternic, amar, mai intens decît crinii pe care-i scoţi afară din cameră, de fapt mai intens decît orice altă floare. Pentru mine, acea mireasmă amară şi cu ceva înspăimîntător de trist în ea a rămas una dintre cele mai sfîşietoare senzaţii pe care le-am avut vreodată. Astăzi, fără îndoială, cum fructele nu mai au gust, nici muzica - melancolia celei din anii '60, nici florile de regina-nopţii nu mai au acelaşi miros. Dar e, fireşte, doar o jumătate de adevăr. Cealaltă jumătate e ce se petrece cu noi. Mai avem noi simţul mirosului de-atunci, din lumea aceea simplă şi brutală? Ne mai bucurăm de ceea ce făcea farmecul vieţii noastre amărîte de-atunci? Mă tem că, dacă florile mele din curte ar începe într-o seară să miroasă la fel de puternic ca reginele-nopţii de atunci, m-aş întoarce acolo, în balconul alor mei, şi n-aş mai reveni niciodată.

Radu Pavel GHEO Cine nu are nostalgii? Nici o fiinţă umană nu este completă fără nostalgie, fără dorul de o revenire imposibilă. Scriitorii încearcă să prelungească senzaţia asta ciudată de fericire nefericită (care seamănă, ca mecanism, cu rîsu'-plînsu' bebeluşilor) scriind despre momentul declanşator, căutîndu-şi nostalgiile, storcîndu-le şi ultima picătură de emoţie retrospectivă. Şi eu am făcut-o, nu o dată - şi în proiectul colectiv Cartea roz a comunismului, coordonat de Horaţiu G. Decuble, şi în romanul meu de anul trecut, Noapte bună, copii!. De altfel, cred că nu doar scriitorii, ci toţi nostalgicii sînt ficţionari. În acel dor fără speranţă după un moment de fericire trecut sau după o apusă epocă aurită se combină conştiinţa dureroasă a imposibilităţii reîntoarcerii cu conştiinţa la fel de dureroasă a inexistenţei momentului. Fiindcă, de fapt, ţinta nostalgiei n-a fost niciodată aşa cum o rememorăm, înfrumuseţînd-o, sau n-a fost decît o sclipire de fericire într-un noian de insatisfacţii sau suferinţe. De exemplu, dorul de trecut, copilărie, fericire şi lipsă de griji mă cuprinde, printre altele, cînd îmi amintesc de o noapte de iarnă în care stăteam lipit de o sobă de teracotă într-o haltă veche CFR, halta de la mine din sat, şi aşteptam un tren spre Timişoara. Afară vîjîia crivăţul iernii, iar eu eram la adăpost şi simţeam cum căldura dulce a plăcilor de teracotă se prelinge în mine. O lampă cu petrol lumina slab jumătate din încăperea ce mirosea a petrosin, podelele de scînduri scîrţîiau sub paşi şi un ceas cu pendulă mare cît un stat de om ticăia agale. Uite un moment de fericire rememorat, un motiv de nostalgie la patruzeci şi ceva de ani. Doar că - îmi spune raţiunea - clipa aceea de răgaz venea după un drum de jumătate de oră pe o cărare pierdută în zăpadă, în pustietatea dintre sat şi haltă, şi după ea urma un somn sincopat de trei ore pe nişte bănci reci dintr-un tren îngheţat sau (dacă reuşeam să mă strecor la clasa întîi) pe nişte canapele călduţe şi pline de ploşniţe. Iar la capătul drumului mă aştepta Internatul de beton rece şi cu regim semimilitarizat al liceului şi sălile de clasă reci, unde urma să stau încă trei ani. Acel moment izolat şi luminos, motiv de nostalgie, e la fel de înşelător ca toate celelalte: nu rememorăm, ci inventăm, ficţionalizăm. Nu ne e dor de ceva ce a fost, ci de ceva ce am vrea să fie.

Marin MĂLAICU-HONDRARI Să fiu "too old to rock'n'roll, too young to nostalgia"? Chiar aşa fiind, ceva nostalgii tot am. Două îmi vin în minte şi amîndouă ţin de anumite stări despre care cred acum că le trăiam atunci. Prima dintre nostalgii ţine de o perioadă, destul de lungă, poate cîţiva ani, din adolescenţă pînă pe la 21-22 de ani, cînd eram destul de sălbatic şi îmi stătea capul numai şi numai la literatură. Umblam pe munţi, uneori singur, alteori însoţit, dormeam prin păduri, nu mai învăţam aproape deloc pentru şcoală. Eram total absorbit de poezie. Scriam la fel de greu ca acum, dar citeam de-mi ieşeau ochii din cap, şi mai era ceva, o anume stare poetică, o încredere absolută în poezie. Era fabulos şi pentru că nu mă interesa în nici un fel viaţa literară, "această consecventă masturbare", cum o numeşte Juan Carlos Onetti. Acum mai reuşesc arareori să citesc cinci, şase, şapte, opt ore fără să mă preocupe altceva, sau să ascult cîteva ore numai muzică, scufundat total în închipuirile mele. Forţa mea, cîtă o fi, vine din cărţi şi din singurătate. A doua e legată de Spania. Uneori îmi lipseşte Spania, lumina teribilă a sudului, lumina Andaluciei şi tot mai des îmi amintesc de anii petrecuţi acolo într-o rulotă. Totul se petrecea pe doi metri pătraţi. Acela era spaţiul meu, de nepreţuit, acolo aveam cîteva cărţi (toate de poezie), caietele mele şi nopţile interminabile. În afara acelui perimetru, mă simţeam vulnerabil. Acum s-a terminat, a trecut, evit să mă gîndesc prea mult la rulotă, aşa cum eviţi să priveşti în ochi un om faţă de care ai greşit.

Dan C. MIHĂILESCU Îi spun Taniei că, pentru mine, nostalgia are două sensuri: 1) ce-am avut şi ce-am pierdut şi 2) ce nu am avut niciodată şi mi-aş fi dorit dintotdeauna să am. Nu, zice rezolut dumneaei: numai ăl dintîi e valabil! De ce, domnule?!? Iaca, mie-mi vine bine-acuma să suflu-n bucium de pe ambii versanţi şi să-mi amintesc nu doar de sublimul vîrstei de licean, cînd colindam cu Dan Arsenie prin cimitire, cîntînd înlăcrimat minunea marianică a Marcelei Saftiuc ("Şi nu lăsa, măicuţă, să pierim pe cale, noi, ce sîntem fiii lacrimilor tale...") şi declamînd printre morminte inegalabilul distih rimbaldian "trîndavă juneţe, roabă orişicui, din delicateţe viaţa mi-o pierdui", ci şi crunta nostalgie de-a nu fi avut un tată. Nostalgia fiului risipit se acceptă? Dorul nebun de-a te atîrna, cu genunchii tremurînzi, de-o mînă de bărbat şi de a-ţi fixa privirea în ochii lui, în căutarea Marilor Răspunsuri, nu vi se pare o nostalgie cît se poate de firească? Nostos-ul. Întoarcerea, utopică, la ceva deţinut cîndva. Dar, oare, nu te poţi întoarce, pieziş, într-un tîrziu, şi către ceea ce nu ţi-a fost dat să traversezi vreodată? Mi-aş fi dorit să fiu doctor. Pediatru. Sau preot. Să vindec oameni, să salvez copii, să le fiu duhovnic. Fervoarea dăruirii, cultul slujirii. Am fost un altruist efervescent. Am ajuns un mizantrop sarcastic, un suflet încercănat, în care activismul şi resemnarea se luptă, din zori în noapte, ca sihastrul cu dracii din Pateric. Noroc cu fibra hedonist-histrionică a scepticului care sînt... Nostalgii? Crestele Făgăraşilor, Piatra Craiului, Retezatul, dar şi dorul de-a colinda Toscana, Scoţia, Irlanda şi Ţara Galilor. Serile de taină de la douăzeci de ani cu Ioan Alexandru vorbindu-ne despre Rembrandt, Vermeer şi Cimabue, dar şi (încă) visul de a păşi prin Hagia Sophia şi Alhambra. Nostalgia mai presus de toate? Ei bine, primăvara lui 1977, cînd îi puneam Taniei, cu galeşă sfială, palmele pe pîntec, să simt zbaterile Anei, cea încă nenăscută. Aveam amîndoi 24 de ani, stăteam în tăcere, cu orele-n amurg, în pridvorul Mănăstirii Antim, sub melcul sorbit întru înalt, şi eram de-o ameţitoare feciorie sufletească... Asemenea trăiri te luminează pînă dincolo de mormînt.

O. NIMIGEAN Dacă întrebarea bate cumva într-acolo, anii de comunism (vreo douăzeci şi şapte) care s-au suprapus peste timpul vieţii mele nu-mi trezesc nici o nostalgie. Doar repulsie. Tot ce a atins ceauşismul am resimţit ca pe un atac al stupidităţii. Ca pe o agresiune care încerca să mă dreseze şi, astfel, să mă desfiinţeze. Presimţisem instinctiv, pentru a conştientiza relativ destul de repede, că mi se cere să devin complice la minciună, să spun că albul e negru. Contrastul dintre realitate şi propagandă nu lăsa loc pentru confuzii. Doar pentru abdicare. Pe de o parte, penuria: cozi la pîine, la ulei, la zahăr, la carne, la făină, la ouă, la lapte, la orice, rafturile goale, "adidaşii", întreruperile de curent, frigul, cele două ore de televiziune insipide, dedicate cultului personalităţii. Pe de altă parte: portretele tovarăşului peste tot, pe panouri în localităţi, pe prima pagină a presei, inclusiv a revistelor literare (şi nu numai în numerele omagiale), în sălile de clasă sau de festivităţi (am văzut, cu o strîngere de inimă, cum a fost înlocuit, pe peretele din faţă al aulei Liceului "George Coşbuc" din Năsăud, portretul poetului cu tabloul "celui mai iubit fiu"), lozinci pe frontoane, pe culoare, în biblioteci; Academia în care trona cuplul prezidenţial, tovarăşul "al douăsprezecelea congres" şi tovarăşa "codoi". Şi aşa mai departe. Pînă-n pînzele negre. Da, dar eram copil, apoi adolescent, apoi tînăr, aveam cercul meu de prieteni, viaţa mea intimă, cărţile, un anumit simţ al umorului... Eram, încă, plasat la o distanţă securizantă, nu intrasem într-un contact direct cu "aparatul". Aşadar, existau locuri pînă la care nu ajungea bătaia armei ideologice. Deocamdată nu ajungea. Simţeam însă, cu cît obligaţiile sociale deveneau mai presante, că distanţa scade, că pînă la urmă voi fi forţat fie la un compromis cu vremurile (abdicarea de care aminteam mai sus), fie la altceva... Altceva, ce? Primele înmuguriri ale gîndului de a fugi dincolo... Nimic clar, un fel de ultimă soluţie de avarie, dacă nu va mai fi loc de întors. Distanţa s-a micşorat periculos cînd cu tentativa locotenentului Melinte, a căpitanului Pavel (sau Paul?) şi a maiorului Hău de a mă racola ca informator al Securităţii. Am povestit altădată mai pe larg. Iar "locul de întors" s-a îngustat pînă la sufocare după ce aceiaşi şi tovarăşa Moraru, ratînd racolarea, m-au ţinut sub supraveghere, hărţuindu-mi prietenii şi familia. Care nostalgie? Şi totuşi, încă de atunci, din anii "Stejarului", o nostalgie adeseori sfîşietoare, o nostalgie în sensul ei tare de "Heimweh", de patrie pierdută, de nostos irecuperabil a germinat în mine şi o resimt şi mai puternic acum, după douăzeci de ani de triumf al ţoapelor.

Lucian Dan TEODOROVICI Întrebarea mă prinde la scurt timp după ce am recunoscut, pe Facebook, că pentru prima oară în viaţă, după o călătorie, am devenit nostalgic la nici două ore de la coborîrea din avion. De obicei, după o perioadă frumoasă, las să treacă săptămîni, uneori chiar luni, pînă cînd le permit nostalgiilor să devină o stare prelungită. Acum însă, după întoarcerea de la Festivalul de Literatură de la Mantova, la care am participat la începutul lui septembrie, n-am reuşit să evit nostalgia. Şi nu o s-o evit nici în textul de faţă. Însă în nostalgia mea îşi face loc, de astă dată, în primul rînd atmosfera, creată de nişte turişti care, în România, ţin încă de ireal: turiştii "literari". Mantova, de-a lungul zilelor de festival, a fost plină de oameni veniţi să se simtă bine, să întîlnească scriitori, să stea la o bere, la un şpriţ local sau la un limoncello cu scriitorii, să cumpere cărţi şi să vorbească despre cărţi. Numărul lor, al turiştilor "literari"? Cîteva mii. De prin toate zările Italiei, şi nu numai. Duminică seara, cînd festivalul se încheiase, prin oraş mai puteau fi văzuţi doar localnicii şi oaspeţii care aveau avion a doua zi. Printre care şi eu. Dacă e să mă gîndesc bine, atunci m-a cuprins nostalgia: strălucirea Mantovei părea să fi dispărut, odată cu turiştii descrişi mai sus. Oraşul (re)devenea doar unul frumos, italian, vechi, dar fără "ceva"-ul pe care cu greu îl poţi descrie, chiar dacă ai fost la faţa locului. Am nostalgii, da. Deseori. Întotdeauna însă e vorba despre un "ceva" mult mai dificil de exprimat decît ar fi frumuseţea clădirilor, exotismul unor locuri sau unele întîmplări. Cred că nostalgiile mele se leagă de exclamaţiile aproape faustice pe care mi le reţin acolo, în clipele pe care mi le doresc interminabile. Şi cărora, abia revenit acasă, după o mai lungă sau, în cazul de faţă, mai scurtă vreme, le dau voie să se transforme din exclamaţii reţinute în amintiri.

anchetă realizată de Marius CHIVU