L-am văzut trăind, l-am auzit vorbind, povestind, recitînd, improvizînd gigantice naraţiuni care alternează cu virtuozitate registrele, imprevizibile, cu permanente schimbări de direcţie şi enorme paranteze, mereu şi mereu prelungite, dar întotdeauna închise corect. Ca o navă încărcată pînă la refuz şi care ia apă din toate părţile, dar pluteşte şi ajunge fără daune în portul de destinaţie. Anecdotica, trasă mereu înspre miraculos, e verosimilă sau chiar riguros adevarată pînă în cele mai mici detalii. Personaje numeroase şi diverse, în general reale, scanate rapid cu o prodigioasă intuiţie şi expresivitate scăpărătoare. Genial în genul „aerian“. La fel ca prietenul lui din tinereţe Tudor George Ahoe, care a inventat dealtfel termenul şi „conceptul“: sonete aeriene. Spontaneitatea se organiza de la sine în poezii cu formă fixă. Un procedeu care nu e decît în aparenţă mecanic, rezultînd din exerciţiul repetat al maximei concentrări şi interiorizări a limbajului ca materie fluidă. Practică asemănătoare cu a budiştilor zen care ajung să atingă ţinta fără să ţintească. Ultimii boemi erau rebeli virtuozi, insolenţi şi protocolari. Rentier al hazardului miraculos, Astaloş a cultivat cu nonşalanţă opera aeriană pe care opera scrisă a captat-o incomplet.

L-am văzut purtîndu-şi mama pe braţe, hrănind-o cu linguriţa şi acoperind-o cu şoapte şi mîngîieri. I-am simţit prietenia tandră şi meticuloasă în dimineţile petrecute în bucătărie, pregătind sandwichuri de luat la pachet în rătăcirile de o zi prin Paris.

Ultima vizită la el acasă, în apartamentul de lîngă Cişmigiu. Ochi mari, exoftalmici, scrutători şi uneori de o insuportabilă luciditate de sine. În general bravează cu o admirabilă demnitate. S-ar zice că singura sursă de energie e mentalul, într-atît de slăbit şi de fragil e fizicul. Vorbeşte mai încet şi cu un debit mai potolit, dar tot numai el. Umorul lui persiflant şi simţul formulei sînt intacte. Povesteşte că i s-au făcut numeroase analize şi că a fost cercetat amănunţit. Ca să scoată această concluzie: Nici nu ştiţi cît sîntem de bolnavi. Sîntem aproape morţi. Mai povesteşte cu paranteze, pe care nu mai ajunge să le închidă, o întîmplare mai veche, cum l-a recunoscut pe un tip cu care avea întîlnire, cu toate că nu se văzuseră niciodată. Într-o mulţime compactă şi pestriţă, s-a dus direct la el: îşi ţinea mîinile retrase sub mînecile hainei. În armată, soldaţii făceau aşa cînd le era frig. Mai ales cei veniţi de la ţară. Celor de la ţară le era mai frig decît celor de la oraş. Îi spun că i-ar face bine să iasă în parc, natura e frumoasă acum, timpul e plăcut. Inutile bune intenţii, momentul le transformă în gesticulaţie afectivă. Tu ştii că eu nu am avut niciodată chestia asta cu natura. Şi apoi, ca militar, am stat atît în natură. Expresivitatea lui, din cauza scurtării respiraţiei, a devenit sacadată, pregnantă.

În anume momente, cum stă cu spatele la fereastră şi eu îl văd în contre-jour, am impresia că seamănă cu portretul lui Bacovia, slab, slab, cu o umbră de barbă pe obraz. Cred că e un moment în care corpul descărnat face ca toţi oamenii să semene între ei pînă la confuzie în sensul de identificare. Ca şi cum finalul de parcurs ar revela un tipar unic originar.

Uniforma cu vipuşcă neagră şi trese de colonel, pusă pe umeraş şi agăţată în locul cel mai vizibil al camerei, e spiritul tutelar al locului. Marele Judecător. Armata rămîne marea lui iluzie. Sau marea certitudine. Ca şi cum tot ce a făcut a fost ca să-şi merite galoanele. Este ca o întoarcere radicală, un fel de stînga-mprejur executată fulgerător în momentul în care literatura sau lumea literelor îl lasă.

Uniforma aceea agăţată la vedere mă întristează cel mai mult. Este ultimul miracol, de data asta aşteptat, conjurat, care întîrzie să se producă: metamorfozarea ei, vipuşca roşie şi epoleţi cu fir de aur, ar fi ultima farsă, grandioasă, aruncată lumii, cu ultimele lui puteri, de jucătorul Astaloş.

A murit Astaloş. Vestea a venit într-o dimineaţă. Înainte şi după alte morţi. Sîntem înconjuraţi de morţi. Ca şi cum viaţa ar fi o subversiune.

Oricît am fi de „preveniţi“, nu există consolare pentru dispariţia cuiva pe care l-ai cunoscut de aproape şi l-ai iubit. Îi ţinem în viaţă în memoria noastră. Un teritoriu miraculos fără existenţă materială, dar locuit de viaţă, de oameni în carne şi sînge, de parfumuri şi stări, de bucurii, de tristeţi, de extaze.