Alain Minc: „Sufletul naţiunilor“

(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 77, octombrie 2012)

Anglia: viziune mercantilă a relaţiilor internaţionale; Rusia: prizonieră a complexului de încercuire; Germania: cultul statului raţional şi al poporului-naţiune; SUA: mesianism şi izolare; Franţa: obsesia frontierelor şi voinţa de putere; Italia: prima soft power din istorie. În ultima sa carte, Sufletul naţiunilor (Grasset, 2012), Alain Minc disecă istoria pentru a extrage ADN-ul fiecărei ţări, o invariantă care traversează timpul, perioadele lor faste şi nefaste.

Culturile sînt echivalente

Eseul lui Alain Minc se înscrie oarecum în - sau cel puţin se inspiră din - tradiţia studiilor de morfologie culturală. Metoda a fost elaborată de Goethe pentru ştiinţele naturale şi constă în derivarea fenomenelor dintr-un "fenomen primitiv unic". Ea a fost preluată, adaptată la domeniul cultural - altfel spus, deturnată, dezvoltată şi ilustrată -, în primele decenii ale secolului trecut, de Oswald Spengler şi Leo Frobenius. Conform acestei orientări, singurele entităţi istorice reale sînt culturile. Asemenea unor organisme vii, ele posedă un suflet şi o fizionomie proprii. Oswald Spengler, în Declinul Occidentului (1918), descrie destinul unei culturi ca un proces între un punct de naştere şi extincţie, trecînd printr-o perioadă de înflorire: "O cultură se naşte în momentul în care un suflet mare se trezeşte, se detaşează din starea psihică primară de eternă copilărie, formă ieşită din inform, limită şi caducitate ieşite din infinit şi din durată. Ea creşte pe solul unui peisaj delimitat cu precizie, de care rămîne ataşată asemenea unei plante. O cultură moare cînd sufletul ei şi-a realizat suma tuturor posiblităţilor, sub formă de popoare, de limbi, de doctrine religioase, de arte, de state, de ştiinţe, şi ea se întoarce astfel la starea psihică primară." La Frobenius, "fenomenul primitiv unic" primeşte numele de Paideuma (în cartea cu acelaşi titlu din 1922), definită ca entitate independentă ce scapă controlului voinţei umane şi care se manifestă ca un organism viu. Opera lui Spengler, locul de întîlnire dintre o informaţie ştiinţifică impresionantă şi formula unei viziuni imobiliste a istoriei, a dezvoltat o mare putere de seducţie asupra contemporanilor. La un examen critic atent, chiar partea cea mai seducătoare a operei se dovedeşte a fi şi cea mai contestabilă, respectiv grandilocvenţa stilului şi pretenţia de predictibilitate a istoriei prin juxtapunerea de analogii.
Cei doi gînditori germani au inspirat autori dintre cei mai diverşi, precum Thomas Mann, Ernst Jünger, Emil Cioran, Martin Heidegger sau Arnold Toynbee. Şi, bineînţeles, Lucian Blaga din Trilogia culturii, cu al său "spaţiu mioritic" ca matrice stilistică a culturii române. În anii '70, poetul senegalez Léopold Sédar Senghor, aprofundînd conceptul de "negritudine" (négritude, introdus de Aimé Césaire), se plasează pe terenul consideraţiilor lui Frobenius, găsind în metoda non-raţionalistă a acestuia aliatul ideal în demersul explicativ al societăţii negro-africane. În viziunea lui, cultura africană, chiar dacă nu e complet separată de raţiune, are drept soclu sensibilitatea, văzută ca mijloc primordial de acces la cunoaşterea fiinţei: "Emoţia este a omului negru, după cum raţiunea este de sorginte grecească." Problema unei asemenea viziuni, ca şi a aserţiunilor de tipul celei citate, dincolo de caracterul inevitabil restrictiv, e că ele introduc ideea de ierarhie şi de competiţie între culturi. Oricît de îndepărtate geografic şi de deosebite, culturile sînt echivalente.
Să mai notăm două eseuri strălucite apărute la începutul anilor '30 - Analiza spectrală a Europei de Hermann von Keyserling şi Englez, francez, spaniol de Salvador de Madariaga. Primul, într-un stil remarcabil, reuşeşte o serie de "portrete" spirituale ale diferitelor naţiuni şi culturi europene, dar lasă un sentiment de insatisfacţie prin verbiaj şi anecdotic. Mult mai solid, studiul lui Madariaga, prezentat drept un "eseu de psihologie internaţională", îşi propune să extragă esenţialul despre tipurile enunţate, pornind de la o trăsătură dominantă şi de la un cuvînt intraductibil: englez - voinţă - fair play; francez - inteligenţă - droit sacro-saint; spaniol - pasiune - el honor.
Pe urmele lui Spengler, după cum se poate constata încă din titlu, Alain Minc se aventurează în cercetarea acelei invariabile care ar putea lumina brusc şi integral, în felul unei revelaţii, particularităţile unei comunităţi istoric-constituite, punînd în transparenţă motivaţiile profunde şi lăsînd să se întrevadă coordonatele unui destin individual: "Tot mai profund s-a instalat în mine sentimentul că ţările, la fel ca indivizii, posedă un ADN şi că, dacă şi în cazul lor o balanţă s-a stabilit între particularităţile înnăscute şi cele dobîndite, natura lor profundă le-a determinat într-o măsură importantă comportamentul pe scena internaţională." Autorul nu face operă de cercetare teoretică, demersul lui are un sens imediat şi pragmatic, respectiv aproximarea - pornind de la datele "genetice" - poziţionării fiecărei ţări în contextul internaţional şi european: "Nu cred într-un determinism genetic al Statelor şi popoarelor, dar acţiunile, atitudinile şi ripostele lor ar rămîne inexplicabile dacă nu am înţelege în profunzime resorturile identităţii şi ponderea ei în relaţiile acestora cu restul lumii. De aici şi această căutare incompletă, superficială, contestabilă, provocatoare chiar a sufletului actorilor care ocupă, de o jumătate de mileniu, teatrul european."
Actorii evocaţi sînt: Anglia, Germania, Spania, Rusia, Franţa, Imperiul Austro-Ungar şi Statele Unite ale Americii. Prezenţa ultimelor două ridică o dublă problemă - de cronologie şi de spaţiu. Înţelegem că referinţa la fostul Imperiu este justificată de perspectiva istorică adoptată de autor şi, mai ales, de faptul că ADN-ul acestuia, supranaţionalismul, constituie un precedent şi un posibil model pentru construcţia europeană. Cît despre Statele Unite, avînd în vedere rolul lor (încă) dominant economic, militar, financiar, ele sînt un partener şi un actor inconturnabil pe scena europeană, punînd în joc, cînd separat, cînd împreună, cele două componente ale ADN-ului lor, "mesianism versus izolaţionism".

ADN-ul principalilor actori europeni

Anglia: dominaţia mărilor şi banii. Predomină viziunea mercantilă în relaţiile internaţionale. Economia şi interesul ca motoare de acţiune pentru Anglia sînt echivalentul universalismului francez în materie de colonizare. Ascensiunea Angliei după 1600 pînă în prezent s-ar putea rezuma prin această cvadruplă mişcare: a-i fura pe spanioli (pirateria), a-i copia pe olandezi (în organizarea coloniilor), a-i bate pe francezi, a-i spolia pe indieni. Strategia politică a Angliei (inclusiv în interiorul Uniunii Europene) este: divide, divide, divide. Pe de altă parte - scrie cu justeţe autorul -, "abilităţile dobîndite pe parcursul mai multor decenii de indirect rule, adică a influenţa în absenţa puterii de a comanda, le permit şi astăzi britanicilor să exercite în toate instituţiile internaţionale un rol disproporţionat în raport cu potenţialul lor real."
Germania. Specificitatea ei rezultă din conjugarea a două forţe: poporul-naţiune forjat de identitatea lingvistică, culturală, mistică, indiferent de geografie; şi cultul Statului raţional (Hegel). Germania dezvoltă o viziune proprie agregîndu-se ca naţiune-forţă vitală, în comparaţie cu concepţia franceză de naţiune-contract. Prima organizaţie statală germană pretinzîndu-se moştenitoarea Imperiului Roman, Reich-ul se consideră încarnarea chintesenţei civilizaţiei. În secolul al XV-lea, Reich-ul se transformă în Sfîntul Imperiu Roman al naţiunii germane, despre care Voltaire spunea, cu fină maliţie, că nu e "nici sfînt, nici imperiu, nici roman". În 1913, "dreptul solului" (e german orice individ născut pe sol german), adoptat în 1871, este modificat şi înlocuit cu "dreptul sîngelui" (este german orice individ născut din părinţi germani, fie pe teritoriul Reich-ului, fie în altă parte). Consecinţa: "frontierele Statului raţional nu mai corespund spaţiului în care trăieşte poporul-naţiune." Acest spaţiu se poate adeveri a fi peste tot - o viziune pusă în practică într-un moment al istoriei, cu urmările cunoscute. Filozoful Habermas introduce o modificare esenţială în sistemul democraţiei germane, înlocuind cultul şefului cu devotamentul faţă de Statul de drept, iar autoritatea verticală - cu preferinţa pentru consens şi compromis. Consecinţa neaşteptată a tuturor modificărilor operate după 1990: vocaţia europeană a Republicii Federale ce se vede "ca un imens Land în inima unei "supra-Republici Federale" care este Uniunea Europeană."
Spania: "profeţia autorealizată a declinului." Spania, care "a fost mare din întîmplare şi prea devreme", acumulează un pasiv impresionant, din care perioada franchistă a făcut un comprimat: reacţionarism, bigotism, pesimism sumbru, izolaţionism, mentalitate inchizitorială fără inchiziţie, situare în afara circulaţiei ideilor modernităţii. Şi totuşi, miracolul se produce în 1975, odată cu venirea pe tron a regelui Juan Carlos. Spiritul Luminilor penetrează în Peninsula Iberică cu două secole de întîrziere. Spania - crede Alain Minc - este singura excepţie de la regula europeană conform căreia toate ţările rămîn fidele ADN-ului lor: "ea a operat o schimbare radicală în propria natură, ca şi cum ar şterge în douăzeci de ani patru secole devorate de obsesia declinului." De un optimism robust, autorul crede că actualele dificultăţi cunoscute de Spania sînt un fenomen "fugitiv".
Italia: "prima soft power din istorie." La începutul secolului al XIX-lea, Metternich putea spune, reductor şi suficient: "Italia, o expresie geografică." Observaţie bazată pe fragmentarea teritorială - şi deci economică - a peninsulei. Dar tocmai această fragmentare a constituit, în mod paradoxal, secretul extraordinarei înfloriri culturale (şi chiar economice) cunoscute de oraşele-state italiene. Secole de-a rîndul, ele au constituit centre de iradiere artistică incomparabile. Însă Italia deţine, în opinia autorului, şi o altă performanţă - inexistentă ca entitate politică, era prezentă în toate spiritele ca o adevărată ţară: "Italia a rămas, timp de secole, o realitate desenată cu cerneală simpatică, căreia celelalte state îi acordau o importanţă disproporţionată."
Rusia: "un paradox complex al încercuirii." Şi Rusia ţaristă, şi Uniunea Sovietică, şi Rusia "plutocratică" de azi suferă de acelaşi complex, "ca şi cum spaţiul n-ar constitui o protecţie suficientă." Acest complex a fost motorul cuceririlor succesive spre est, spre sud, spre vest. Atrasă în egală măsură de Europa şi de Asia, prezentă - datorită corpolenţei debordante - pe ambele continente, Rusia refuză să fie pe deplin şi europeană, şi asiatică. Reciproca e şi ea valabilă: europenii nu văd în ea un actor european, după cum asiaticii, chinezii sau japonezii nu consideră Rusia ca fiind de-a lor. Acest "imperiu baroc" trăieşte cu sentimentul (sincer sau intrumentalizat de putere) de a fi supus unui asediu permanent. Una dintre numeroasele contradicţii ce traversează istoria acestei ţări este tensiunea neîncetată între modernizatori şi slavofili, occidentalişti şi etno-centrişti. Paradoxul fiind că toţi, de ambele părţi ale baricadei, au în comun, aproape fără excepţie, acceptarea necritică a supremaţiei Bisericii Ortodoxe.
Franţa: "geografie şi putere." Capitolul cel mai neconvingător al cărţii este cel consacrat propriei ţări. Preocupată de "mitul frontierelor naturale", Franţa a întors spatele mării, optînd pentru un destin continental. În mod vizibil dezamăgit de cursul istoriei franceze, autorul îşi oferă drept compensaţie "plăcerile ucroniei." Iată, în rezumat, acest vis de grandoare: dacă Richelieu, Ludovic al XIV-lea şi Revoluţia ar fi lăsat deoparte obsesia permanentă a frontierelor naturale şi deci fantasma Rinului şi dacă ar fi pus superioritatea economică a Franţei în serviciul constituirii celei mai importante flote comerciale şi militare a lumii şi ar fi prins gustul campaniilor către Orient, atunci Canada şi Luisiana ar fi rămas franceze; noi spaţii ar fi fost cucerite în America de Sud sau în subcontinentul indian; Gibraltarul şi Singapore ar fi fost franceze etc. Pe un alt plan, puterea maritimă ar fi dezvoltat gustul pentru capitalism şi spiritul întreprinzător. Şi, consecinţa consecinţelor, Anglia ar fi fost redusă la condiţia ei insulară.
Un exerciţiu de ucronie pentru a da Franţei un destin englezesc? Autorul ne dezvăluie aici un complex care, ce-i drept, nu e rar printre francezi. Cel reciproc este şi el valabil într-o oarecare măsură. Celălalt exerciţiu de ficţionalizare a istoriei se referă la menţinerea Imperiului Austro-Ungar la sfîrşitul Primului Război Mondial: o pace cu habsburgii ar fi contribuit poate la menţinerea unui capac pe cazanul Europei Centrale şi al Balcanilor. "Cumplită orbire!", exclamă cu regret autorul. Considerînd că doar "marii actori" de pe scena istoriei sînt frecventabili şi demni de interes, Alain Minc vede în jumătatea de est a continentului o entitate neglijabilă. Pentru Alain Minc, ca pentru o bună parte a intelectualilor şi ziariştilor occidentali, Europa de dincolo de Viena (privind dinspre Vest) e o nebuloasă, o aglutinare de ţări şi oraşe cu nume interşanjabile. Ceea ce-l face să scrie cu toată inocenţa - la pagina 259 a studiului său - despre "aspiraţiile liberale ale polonezilor în 1956 sau ale cehilor în 1968." S-a înţeles că polonezii despre care e vorba sînt, de fapt, unguri.
O menţiune specială merită capitolul dedicat Europei sub titlul "Miracolul". Pe care l-aş rezuma astfel: "Europa este pîrghia lui Arhimede a fiecărei naţiuni din Uniunea Europeană." Propoziţia generalului Charles de Gaulle din care am derivat parafraza de mai sus făcea referinţă doar la Franţa în concertul European: "Europa este pîrghia lui Arhimede a Franţei." "Miracolul" Europei ca federaţie de state-naţiuni este tocmai acesta: un ansamblu care permite fiecărei ţări accesul la o condiţie superioară, fără a renunţa la ceea ce sînt.

* * *

Alain Minc precizează, încă din primele rînduri, că intenţia sa nu a fost să scrie nici un tratat despre relaţiile internaţionale, nici un eseu etnografic. El adoptă postura (nu lipsită de falsă modestie) a unui diletant "luminat", construindu-şi eseul în ritmul "nenumăratelor lecturi, toate făcute cu libertatea călătorului fără ţintă şi cu nonşalanţa amatorului." Minime precauţii, ce ţin mai ales de o retorică a condescendenţei. Alain Minc este - s-ar putea spune -una dintre cele zece persoane cele mai influente din Franţa. Patron, membru în tot felul de consilii ale unor grupuri importante (Pinault-Printemps-Redoute, cotidianul Le Monde), administrator la altele (Valeo, Yves Saint-Laurent SA, Fnac, Moulinex etc.), consilier neoficial al fostului preşedinte Nicolas Sarkozy, este de asemenea autorul a peste 30 de cărţi. Scrise, conform unei practici curente la acest nivel, cu concursul "negrilor", deci şi cu asumarea unor incidente neplăcute: în 2001, Alain Minc a fost condamnat la plata a 100.000 de franci (15.000 de euro) pentru plagiat dovedit. Pentru acest autor, cărţile sînt o oportunitate mediatică, un fel de cărţi de vizită difuzate în mii de exemplare. Amestec de inteligenţă şi cinism, ca un Machiavelli modern, Alain Minc scrie pentru toată lumea, ţinînd concluziile doar pentru urechea Prinţului.