(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 89, octombrie 2013)

 

Este profesor de filozofie, eseist, dramaturg, romancier, filozof de consum cu discurs metafizic. Este un salvator de idei şi un demolator de concepte. E un "băiat rău". Ţine lecţii de filozofie unde te-aştepţi mai puţin: prin penitenciare, birturi, aziluri de bătrîni, case de nebuni, parcuri. E slobod la gură şi la minte. Anul trecut a publicat romanul poliţist La Zonzon (Mititica), al cărui personaj principal, "prof de filo", este cooptat într-un program de asistenţă socială şi trimis să-şi ţină lecţiile în faţa deţinuţilor de la închisoarea din Nîmes (situaţie ruptă din biografia autorului). A primit, pentru acest roman, Premiul Georges Brassens. Anul acesta a revenit în librării cu volumul 33 de lecţii de filozofie de şi pentru băieţii răi, pe care îl vom vedea curînd tradus şi în română, la Editura Baroque Books & Arts.

 

Ce este "adevărata" filozofie? Există şi una falsă?
Foarte încurcată, chestiunea asta... Aristotel încerca să pună lucrurile la punct: el spunea că filozofia rămîne singura disciplină care se are pe sine ca obiect... Întrebaţi-l pe un filozof cu ce îşi umple timpul - dacă este onest, vă va spune că şi-l petrece încercînd să răspundă la această nenorocită întrebare. Prin urmare, vă daţi seama că mi-e imposibil să vă răspund. Mai mult decît atît: în ziua în care m-aş crede în măsură să vă spun ce este filozofia, puteţi fiţi sigur că am încetat să mai filozofez şi că tocmai mă pregătesc să vă îndrug o grămadă de tîmpenii.

Şedinţele de stand-up philosophy

Obişnuiţi să vorbiţi despre filozofie în faţa puşcăriaşilor (băieţii răi), a anonimilor de prin cîrciumi, parcuri sau centre sociale (care, cel mai adesea, nu se prea sinchisesc de conceptele filozofice) şi chiar a bolnavilor mintal (aerienii). Care e pentru dumneavoastră auditoriul cel mai dificil, din cele trei categorii? Dar cel mai receptiv?
Nu mi-a fost niciodată greu să fac filozofie cu jarcaleţii, cu de-alde neica nimeni sau cu săriţii de pe fix, pentru simplul motiv că aceşti marginali nu se numără printre cei amăgiţi de comedia socială. Ei nu aderă la modelele dominante, care i-au respins sau pe care ei nu dau doi bani. "Demnitatea recîştigată prin muncă" l-ar face să rîdă cu lacrimi pe orice proxenet; criza "reprezentativităţii politice" l-ar face să se crăcăneze de rîs pe cel din urmă dintre homleşi; "căutarea bunăstării" l-ar face să-şi ude nădragii pe cel dintîi dintre schizofreni... Întrucît filozofia este un proces de demolare prin deziluzionare intensivă (lucru pe care l-ar susţine şi amicul nostru Cioran), e foarte uşor să o practici cu cei care nu cred în nimic. Ea le este menită în mod firesc celor care au cunoscut întunericul, marginea, singularitatea şi care au întors spatele luminii, normei, locului comun. Din acest motiv, în filozofie, publicul cel mai dificil îl constituie acei semi-intelectuali de rahat care frecventează filozofia mondenizată, acei zevzeci ultradiplomaţi pentru care exerciţiul filozofic este o modalitate de integrare simbolică şi cel mai bun mijloc de a accede la recunoaşterea socială. Or, filozofia n-o faci ca să fii recunoscut, ci ca să devii necunoscut, ca să sporeşti în jurul tău şi în tine însuţi bogăţia de quiproquo-uri şi de neînţelegeri, extinzînd zona misterelor şi a ambiguităţilor. Cum spune un proverb ţigănesc: "E loc pentru toată lumea la umbră." În ce mă priveşte, filozofînd în zona mărginală, încerc să extind tot mai mult domeniul umbrei.

Spuneţi undeva că prin "conferinţele" dvs. vreţi să vă faceţi util oamenilor "umili şi modeşti". Dar nu toţi deţinuţii sînt neapărat astfel. Despre ce aţi vorbi în faţa unui tip ca Hannibal Lecter, asasinul canibal din Tăcerea mieilor, pîrnăiaş superior, hipnotizant prin geniul lui pervers?
Mi se întîmplă, din cînd în cînd, să dau peste nişte ţicniţi foarte speciali. Îmi amintesc de o întîlnire, acum cîtăva vreme, cu un deţinut extraordinar de cultivat, care cita din Deleuze şi Louis-Ferdinad Céline, era mare amator de Rahmaninov şi chiar se întreţinuse o dată cu filozoful contemporan neoplatonician şi postmaoist Alain Badiou. Individul era catalogat de psihiatrul închisorii drept un manipulator fără pereche (oricum, ca să ai dialog cu un tip ca Badiou, trebuie să fii un caz psihiatric serios). Ei bine, relaţia cu acest deţinut a fost una foarte bogată, foarte consistentă şi relaxată. Despre ce am vorbit? Despre moartea lui Dumnezeu, la Nietzsche, şi despre dificultăţile pe care le întîmpina în înţelegerea operei lui Adorno şi a Şcolii de la Frankfurt. I-am spus că poate ar fi bine să treacă prin Hannah Arendt. Oamenii de genul ăsta ţi-ar putea scoate ochii din orbite cu o linguriţă, fără a le păsa că eşti o fiinţă înzestrată cu sensibilitate, dar discuţiile cu ei sînt nemaipomenit de agreabile şi te fac să te simţi în deplină siguranţă. De ce? Pentru că perverşii cu o inteligenţă superioară exultă cînd poartă discuţii metafizice: ele sînt un omagiu adus inteligenţei lor perverse şi nu le-ar întrerupe pentru nimic în lume. Cîtă vreme vorbeşti cu ei despre platonism, estetică sau critică socială, ştii că linguriţa va rămîne lîngă ceaşcă, iar ochii, în orbitele lor. Un sfat pentru doamne, aşadar: dacă vă treziţi singure şi goale în camioneta unui serial-killer învelit în pielea unei femei recent jupuite, vorbiţi-i despre Badiou. Vă veţi bucura mai mult timp de viaţă.

Aţi definit închisoarea drept un accelerator de radicalitate existenţială. Cum influenţează aceasta temele pe care le alegeţi pentru şedinţele dvs. de stand-up philosophy?
Şedinţele mele de stand-up philosophy, cum pe bună dreptate le numiţi, nu se petrec între zidurile închisorilor. Sînt anumite subiecte pe care le păstrez, în cea mai mare parte, pentru afară şi pe care le prezint într-un discurs cît mai viu şi mai colorat. În închisori nu prea caut efectele stilistice. De fapt, îmi adaptez discursul la auditoriu: una e abordarea pe care o am la un festival al luxului, alta în faţa unor oameni care trăiesc pe stradă, alta într-un penitenciar unde se expun nişte opere de artă, alta în cazul unor asistenţi sociali traumatizaţi de asasinarea unuia dintre ei sau, noaptea, într-o văgăună (ăstea sînt intervenţiile mele din ultimele două săptămîni).

Credeţi în gherila culturală. Ce înseamnă ea, mai exact?
Trăim într-un regim politico-economic în care mizele majore ale luptei sociale sînt interioare şi subiective: gîndurile, afectele şi dorinţele sînt ultimele resurse ce mai pot fi exploatate, acum, că natura a fost epuizată. Prin urmare, viaţa intelectuală sensibilă, aspirantă, articulată prin limbaj - într-un cuvînt, culturală - nu este un epifenomen al luptei sociale, ci ultimul punct nevralgic al confruntării, locul unde se dă asaltul hotărîtor pentru încheierea războiului. Capitalismul a secătuit şi ultimele resurse naturale. Dacă va cîştiga următoarea rundă, va epuiza şi ultimele resurse de umanitate din om.
Din această perspectivă, eforturile mele de a duce cultura filozofică în locuri unde nimeni nu se aşteaptă la aşa ceva, spre a o pune la dispoziţia unui public care are cu totul alte preocupări, timpul pe care-l dedic scrisului şi, în fond, întreg activismul meu cultural pot fi privite ca o contrabandă cu arme.

Lecţii pentru băieţii răi

Aveţi o slăbiciune pentru Socrate? Din cele 33 de lecţii de filozofie de şi pentru băieţii răi, îi dedicaţi 4... Totodată, Socrate e un subiect dezbătut pe larg, în faţa puşcăriaşilor, de profesorul Lazare Vilain, protagonistul policier-ului Mititica, pe care l-aţi publicat anul trecut. La rîndul dvs., aţi susţinut un one-man-show despre Socrate, Pîrnaia Pacificului...
Da, recunosc că am o slăbiciune pentru Socrate. Mai întîi, pentru că tipul nu predă de la înălţimea unei catedre. El îşi face veacul prin gimnazii, prin vestiarele băieţilor. Îl vedem, de asemenea, defilînd prin prăvălia unuia dintre prietenii săi cei mai buni, Simon croitorul. În fine, se invită pe la petreceri care ţin pînă noaptea tîrziu... Încă nu s-a meditat suficient asupra acestor lucruri: ne place să ni-l imaginăm pe Socrate stînd la taclale în agora, acea piaţă centrală a dezbaterii politice. Eu îl văd mai degrabă ca pe un om de extracţie modestă (toate metaforele folosite de el, pentru a-şi comunica înţelepciunea, provin din mediul micilor meşteşugari), care nu ţine să ocupe spaţiul politic, preferînd spaţiul public, drumurile, răspîntiile... Şi mai e un lucru, pe care încă nu l-am dezvoltat suficient pînă în prezent: întreaga artă a lui Socrate îl apropie foarte strîns de maeştrii hipnozei şi ai seducţiei. El este moştenitorul vechii tradiţii şamanice, dar mai mult decît atît, el exercită o adevărată fascinaţie, vrăjindu-şi, pur şi simplu, auditoriul. Uităm adesea că filozofia trebuie să mobilizeze această dimensiune a fascinaţiei. La urma urmei, ea este singura disciplină predată în care e vorba de philia, de dorinţă, de pasiune şi iubire. Nu poţi filozofa fără să-ţi inciţi publicul.
Şi mai e ceva care m-a impresionat la acest bătrîn satir: faptul că nici nu i-a trecut prin cap să scrie vreun rînd. Asta mă face să fiu în largul meu cînd vorbesc despre opera sa, aşa cum îmi vine mie mai bine. Învăţătura orală a lui Socrate e cel mai bun paravan pentru a-mi proteja "răutatea".

În cele 33 de lecţii... pomeniţi o vorbă memorabilă a lui Cioran. Cum vi se pare el ca personaj? Ar putea face la un moment dat subiectul uneia dintre expunerile dvs.?
Sincer să fiu, chiar m-am gîndit să-i dedic o lecţie specială bătrînului Mimile. Dar n-am mai avut spaţiu... Nu vă ascund că am cea mai mare consideraţie pentru acest maestru al literaturii dezvrăjite, a cărui întreagă operă i-am citit-o, în anii mei de ucenicie. Anul trecut, a trebuit să fac o bucată de drum, cu maşina, în compania unei distribuitoare de medicamente care vindea anxiolitice revoluţionare întregii suflări medicale din sudul Franţei. Îşi plasa marfa în deplină legalitate (deşi pilulele ei miraculoase ar fi făcut să-i explodeze cordul chiar şi celui mai rezistent ciclist din Turul Franţei) şi garanta regăsirea bunei-dispoziţii chiar şi în cazul unui sinucigaş abia coborît din ştreang. Apoi, cît se poate de firesc, în vreme ce ne cam plictiseam pe autostradă, a început să-mi explice cît era ea de deprimată. Un frate la balamuc, o mamă nebună de legat, un tată absent... O ţinea tot într-o tînguială şi începuse să mă cam sîcîie. Aşa că am întrerupt-o, spunîndu-i că mi se părea o groaznică meschinărie din partea ei. Că motivele depresiei sale erau de toată jena - un soţ plecat de-acasă, un adolescent insuportabil, un şomaj iminent... Am sfătuit-o să-l citească pe Cioran, ca să înţeleagă că există motive de depresie cu mult mai serioase, într-o lume în care Dumnezeu a preferat să arunce buretele în ziua a şaptea, în loc să şteargă totul. Am cioranizat ca un apucat, am lăudat viermii din stîrvuri, insomniile, deliciile morţii, absurdul, lacrimile sfinţilor. Am îndemnat-o să privească în faţă urîţenia lumii, infinit mai urîtă decît cea a vieţii ei... După cîteva luni, m-am trezit cu un mail de la ea, în care îmi spunea că a citit Despre neajunsul de a te naşte şi că îmi mulţumeşte. Mulţumirile ei m-au contrariat cel mai tare.

Cele mai multe dintre cele 33 de lecţii... vorbesc despre nume importante din istoria gîndirii. Există însă una care vorbeşte atît despre Socrate cît şi despre un măcelar pe cale să tranşeze o jumătate de carcasă de porc (David, "masiv, hilar, măcelar neoplatonician, de tendinţă mezelar taoist zen"). O altă lecţie vorbeşte despre Mohamed X, un puşcăriaş care, dînd în celula sa peste Florile răului, decupează poemele lui Baudelaire şi le rearanjează în colaje proprii, pe care i le trimite fetei care-l aştepta afară. Pitorescul e de regăsit mai degrabă printre marginali?
Nu eu caut pitorescul. El mă găseşte pe mine. De fapt, nu cred că există normalitate; mai exact, cred că această convingere vine dintr-o lipsă de atenţie faţă de cotidian. Oricine încearcă să observe lucrurile în starea lor reală, să le descrie şi să le scrie, nu poate decît să fie frapat de situaţiile atipice, de grotescul obişnuitului, de patologia camuflată sub norma socială. Aşezaţi-vă la o terasă de cafenea, ascultaţi la cei din jur, priviţi-le feţele, observaţi-le mimica. Nici un destin nu scapă de monstruozitate. Asta e, cred eu, adevărata funcţie a literaturii: să se oprească asupra singularului şi să evite, astfel, grosolănia generalizărilor. Ăsta e, de altminteri, unul dintre motivele pentru care filozofia nu îşi găseşte locul în literatură, ea nefiind decît un subgen al acesteia, rezervat moşmondiţilor nestilaţi şi indiferenţi. Învăţ infinit mai mult despre lume citindu-l pe Proust decît meditînd la Sartre, privind caricaturile lui Steinlen decît citindu-l pe Marx. Prea mulţi se apucă să scrie filozofie dintr-un soi de neputinţă: neatenţie la ce e aparte, dezgust pentru literatură şi lipsă de condei.

Afirmaţi că în spatele zîmbetului său alunecos, de pseudo-pacifist, Gandhi a fost primul skinhead al lumii; că marxiştii au uitat să-l marxizeze şi pe Marx; că Schopenhauer este, în primul rînd, un ejaculator precoce care a dat problemei sale o dimensiune metafizică... Cît din demersul dvs. stă în turnura provocatoare, în scriitura spectaculoasă?    
Cînd eram puşti, am fost marcat de Cugetările lui Pascal - nu dintr-o aplecare mistică, ci din plăcerea pentru formula lapidară. Aceeaşi fascinaţie am simţit-o mai tîrziu pentru cel mai francez dintre eseiştii germani: Nietzsche. Practica nemţească a witz-ului, replica spirituală, iute ca fulgerul şi sfîrîitoare ca o scînteie, am întîlnit-o şi la maeştrii francezi ai secolului al XVII-lea, precum La Bruyère sau Chamfort şi, bineînţeles, la primul dintre discipolii lor, Debord. Dar ea e de găsit şi la Cioran, de cum s-a instalat la Paris, acest Cioran pe care eu îl aşez în Pantheonul scriitoricesc, nu departe de un Cossery şi de scriitura lui minimală, care impunea un soi de lene preocupată. Există, aşadar, o întreagă constelaţie de autori ai formulării condensate, puternică prin concentrarea ei, percutantă prin elipsă. A te preocupa de metafizică înseamnă a avea simţul formulării, căci, dacă vrei să dai seama despre lume, nu ai decît două posibilităţi: fie să o reformulezi, cu infinitatea de cuvinte ale lumii (tautologie imposibilă şi disperată, care l-a obsedat pe Borges), fie să comprimi intuiţia ta asupra ei, într-un fragment exploziv şi aluziv. Îmi cunosc bine inamicul interior, "borgesiază" fără încetare şi vrea să mă piardă într-o scriitură labirintică, halucinatorie, autocentrată. De aceea, witz-ul este sprijinul meu, salvarea mea. Iar scrisul meu este provocator întrucît caută să-mi liniştească sufletul.

Rap, argot, tatuaje şi autenticitate

Discursurile dvs. mizează pe un limbaj de rapper, dar şi pe o cristalizare aforistică şi pe o dicţie ultraîngrijită, pe cît de vivace, pe atît de subtilă şi insidioasă (în genul lui Fabrice Luchini, oarecum). Pe de altă parte, spuneţi în 33 de lecţii... că raportarea la literatură trebuie desacralizată şi că scriitura trebuie lăsată, pur şi simplu, să irumpă, fără vreo preocupare pentru formă. Cum puneţi de acord aceste lucruri? Cum poate fi găsită formula "acroşantă" fără a o căuta?    
Chiar dacă opera lui Blanchot ni se pare astăzi fadă şi anemiată, ea are totuşi meritul de a ne arăta că nu poate exista o literatură valabilă decît în condiţiile în care subiectul se eludează pe sine şi dispare în scriitură. Orice ameţit care ia condeiul în mînă ştie prea bine acest lucru, pentru că e tetanizat de foaia albă şi nu ştie ce să scrie. De îndată ce vrea să scrie, nu iese nimic. Cînd, în cele din urmă, lasă cerneala să curgă, cînd îşi lasă condeiul liber şi scrie fără a şti ce anume, în el, scrie, atunci descoperă, subjugat, că foaia de hîrtie s-a înnegrit şi că el a ajuns la capăt. În cazul scrisului, aşadar, ne aflăm într-o experienţă stupefiantă în care trebuie să vrei să nu mai vrei, pentru a ajunge în cele din urmă la ceva care să aibă legătură cu literatura. Atîta vreme cît scrisul rămîne ceva intenţionat, manierat, aplicat, el rămîne doar scris. De îndată ce-l depăşeşte pe cel care voia să fie autor, el devine literatură. Prin urmare, devenim autori încetînd să mai vrem acest lucru. În ce mă priveşte însă, ca să ating această stare a dispariţiei subiectului, îmi trebuie multă aplicaţie şi perseverenţă. Din acest motiv, în treacăt fie spus, o admir foarte mult pe Anna Gavalda, pentru că în opera ei ghicesc această capacitate de retragere a eului, de absentare, pentru a lăsa să vorbească vocea lumii. Ea pare să aibă o uşurinţă extraordinară în a atinge această blîndă transă; eu, în schimb, trebuie să trec prin afuriseli şi exortaţii incandescente ca s-o obţin. Iar asta mă face şi mai furibund.

Am zis "discurs de rapper", dar el aduce destul de bine şi cu cel al lui François Villon...
Da, aveţi dreptate. Am mărturisit, cu altă ocazie, că îi datorez foarte multe lui François Villon, din momentul în care, la şase ani, a trebuit să învăţ pe dinafară şi să recit în faţa clasei "Balada spînzuraţilor". Mă trezisem într-o limbă deopotrivă familiară (limba mea maternă), dar şi misterioasă şi stranie (una străveche, dispărută de mult). Recitînd din Villon, "poetizam", dar, în acelaşi timp, povesteam o istorie macabră şi abjectă, unde nişte cadavre în descompunere implorau mila trecătorilor. Această alăturare a contrariilor - apropiat şi îndepărtat, graţie şi turpitudine - constituie miezul operei lui Villon şi, radicalizînd, miezul oricărei experienţe scriitoriceşti.
În plus, Villon făcea parte din banda Scoicarilor, o societate secretă tributară unui limbaj criptat, argotic, ce ia fiinţă cam în perioada cînd el scrie Dania şi Testamentul cel mare. E un limbaj alimentat cu elemente ţigăneşti şi evreieşti, menirea lui nefiind aceea de a fi descifrat şi înţeles de toată lumea. Dimpotrivă, el e în primul rînd limba claselor periculoase, îndărătnice, care vor să scape de sub supravegherea poterelor şi de înţelegerea burghezilor. Istoria argoului este istoria disimulării. El indică voalînd, desemnează trecînd sub tăcere - lucru pe care discursurile rap nu-l mai fac, funcţia lor fiind, dimpotrivă, aceea de a accede la o recunoaştere cît mai zgomotoasă şi mai profitabilă.

Susţineţi că nu credeţi în profunzime, că mult mai mult vă place "hăhăiala". Asta nu vă apropie întrucîtva de Frédéric Beigbeder, cu al său elogiu (implicit sau explicit) al frivolităţii - chiar dacă ţineţi să vă distanţaţi de dandysmul lui?
Nu am încredere în lucrurile profunde: de foarte multe ori, sînt găunoase. Prefer, aşadar, o gîndire de suprafaţă, la fel ca Deleuze. Asta nu înseamnă că ea e frivolă. O gîndire de suprafaţă nu e prin nimic similară cu o etică a superficialităţii. A gîndi suprafaţa înseamnă a gîndi tot ceea ce fuge de grandilocvenţă, a evita abisurile şi culmile. Înseamnă, totodată, o gîndire a măruntului, a fragilului, un ataşament pentru lucrurile mici, cum găsim şi în Minima Moralia lui Adorno. Cred că măreţia unui om se măsoară prin atenţia pe care el o acordă lucrurilor mărunte. Contrar tuturor aşteptărilor, asta înseamnă şi să te fereşti de toate acele nietzscheisme care preamăresc entuziasmele supraumanităţii, ale bucuriei solare sau ale voinţei de putere. Etica superficialităţii, a frivolităţii şi dandysmului este etica mocofanului alfabetizat, pentru care nimic nu e serios şi nimic nu e grav. Probabil pentru că portofelul e gros, şi agenda - bine garnisită. Dandy-ul frivol îşi permite luxul de a lua în rîs toate valorile (aici crede el că e suprafaţa lucrurilor): din asta trăieşte şi asta e moneda lui de schimb. Prin urmare, există ceva dezgustător în această postură a dandy-lor cinici: superficialitatea este competenţa profesională pe care sistemul o cere de la ei, pentru a-i recompensa cu un loc sub soare. În schimb, e destul de greu să rămîi fidel suprafeţei lucrurilor fără a fi superficial: să nu te îndepărtezi nici o clipă de cotidian, de comun, de obişnuit, să poţi ridica viaţa celor mărunţi la rangul de revelaţie miraculoasă. Îţi trebuie, pentru asta, un tezaur întreg de sărăcie.

Credeţi în fiziognomie: chipul, mersul cuiva spun totul despre el. Oare tatuajele (dvs. aveţi două - "totul" şi "nimic", pe degetele de la mîini) nu deturnează "adevărul" înfăţişării?    
Aparţin unei generaţii pentru care tatuajele încă mai erau un marcaj minoritar şi stigmatizant. La vremea primelor mele nebunii, în atelierele de tatuaje găseai mai ales curve, bandiţi, satanişti şi legionari. Era o modalitate de a-ţi marca în carne un eveniment unic şi hotărîtor, apartenenţa la un grup minoritar. Astăzi, tatuajul a ajuns o modă în rîndul fandosiţilor şi al micilor burghezi. Iar cel mai nostim şi mai savuros e că, în felul ăsta, poţi deveni un caraghios pe toată viaţa. În anii '90, îţi tatuai brăţări indiene şi sîrme ghimpate; prin 2005, se purtau flăcările negre; după 2010, au apărut, pe umeri, modelele maori, iar pe braţe, numele copiilor. Dacă sînteţi femeie, trebuie să aveţi pe undeva un delfin, o zînă sau un fluturaş, cu cît mai mult albastru şi verde. Aşa că tatuajul a ajuns astăzi o modalitate definitivă de a stabili data exactă cînd ne-a lipsit cu totul imaginaţia. În acest sens, tatuajele spun despre un om la fel de multe lucruri ca şi chipul său. În prezent, cu cît eşti mai tatuat pe dinafară, cu atît eşti mai puţin însemnat pe dinăuntru.

Ultimul capitol din cele 33 de lecţii... îi este dedicat lui Albert Cossery, "cerşetorul faraon", pe care l-aţi adorat instantaneu şi care v-a convertit la filozofie. Şi totuşi, el era zgîrcit cu cuvintele, preţuia lenea, lentoarea zen - dvs. sînteţi zgomotos, căutaţi vitalitatea, revelaţia violentă, urgenţa impactului. Unde este rima?
Nu e nici o rimă. Încerc totuşi să mă apropii şi eu de această limpezime şi de această sobrietate. Numai că adaug tot felul de straturi şi mi-e teamă că n-am să reuşesc. Cum vă spuneam mai devreme, de îndată ce mă aşez la masa de scris, se încinge în mine un scandal monstru între Borges şi Pascal, între o scriitură panicată (care vrea să cuprindă lumea într-o retranscriere totală, iradiantă, luxuriantă) şi una a witz-ului (a formulei percutante). De aici, probabil, oscilaţia mea între cei doi poli stilistici. Şi, implicit, defectul meu. Dar aşa scriu eu. Mi-ar plăcea totuşi să ajung la o anume stabilitate - la fel ca Flaubert, dacă vreţi, care poate prezenta o scenă plină de detalii şi de realism, printr-o scriitură de o nonşalanţă uluitoare. Mă gîndesc, de pildă, la acea scenă din Doamna Bovary cu bătrîna răsplătită în timpul serbării agricole. Flaubert o zugrăveşte pe bătrîna slujnică zbîrcită, cu mîinile ei crăpate şi chircite de muncă. Şi, ce să vezi, el face acest portret monumental ca şi cum ar sta tolănit pe terasa unei cafenele, cu un aperitiv în faţă... Iată, aici aş vrea să ajung. Să pot face tone de lucruri, lăsînd impresia că ridic doar un fulg.

Aţi avea o lecţie specială de filozofie pentru publicul est-european?
Nu ascultaţi ce vi se spune. Spuneţi-vă singuri Istoria. Şi feriţi-vă de jandarmi.

 

interviu şi traducere din limba franceză de Claudiu Constantinescu

fotografii din arhiva personală