Statutul de actriţă - interviu cu Oana IOACHIM, actriţă -</i>

Mama Soniei, soţia lui Răzvan (Săvescu), actriţă free-lancer. Am avut premieră, pe 2 iunie, cu Desculţ în parc, de Neil Simon, în regia lui Ştefan Bănică jr., un proiect independent. Am jucat incredibil de mulţi ani, aproape 20, la Teatrul Mic, încă din facultate (în Don Juan al lui Galgoţiu). Acesta reprezintă o mare parte din viaţa mea, cu unele roluri foarte iubite... S-a terminat cu un divorţ nu pot să-i zic trist, pentru că de fapt sînt fericită: cel mai trist e să stagnezi. Decît să ies la pensie de la Teatrul Mic, şi asta să fie o chestie extraordinară... Atunci cînd lucrurile nu au mai avut pentru mine nici o valoare, am ieşit din joc. Cînd părăseam teatrul, mi s-a deschis un drum legat de film. Radu Jude, un tînăr regizor, m-a chemat la un casting pentru un scurtmetraj, Dimineaţa, după care am făcut Alexandra, tot în regia lui, care a luat şi nişte premii pe la festivaluri. Aţi mai jucat în filme pînă atunci? Nu, pentru că în anii ’90, cînd am terminat eu facultatea, filmul nu era ce-i în prezent. Acum a apărut o generaţie care chiar face lucruri incredibile. Faptul că deja de şapte ani sîntem prezenţi la Cannes şi dominăm tot mi se pare fantastic. Urma să joc într-un lungmetraj, dar după un scandal la CNC, în vară, nu s-a mai făcut. Atunci m-am hotărît să scriu şi eu (mai făcusem asta, demult, pentru televiziune). Am scris un scenariu, se numeşte Icre negre. Drumul scurtmetrajelor este să parcurgă nişte festivaluri: să sperăm că va fi bine văzut cumva, că va atrage atenţia. Doar aşa pot eu, după aceea, să depun un proiect pentru un lungmetraj. Altminteri e greu să intri în sistem. Am fost foarte fericită cînd am cîştigat cu el la CNC: una la mînă, sînt femeie, şi trăim totuşi într-o lume misogină. Mă şi gîndeam: ce-o să zică ăştia? Ia uite, actriţa s-a apucat să scrie... Dar am luat o notă bună, am ieşit a doua la scurtmetraj... Îmi doresc foarte mult să scriu lungmetrajul şi să se facă. E adevărat că, Bănică sunîndu-mă, pentru Desculţ în parc, nu i-am închis telefonul în nas. E o altă satisfacţie la actorie, în teatru: faptul că se întîmplă atunci, acel tip de energie, ce simţi din sală în alea două ore nu se compară cu nimic. Filmul e interesant pentru că rămîne, teatrul " fiindcă e efemer: ai jucat, şi ce ai jucat în seara aceea nu se mai repetă. Aţi deschis, relativ recent, şi un salon de cosmetică... Da. E în Pipera şi e un salon preluat. Coafează, aranjează, slăbeşte, face tratamente faciale, corporale, masaj. Mate-fizică şi comedie Eraţi o elevă foarte bună în liceu, premiantă. Şi totuşi, aţi ales o meserie mai puţin... academică. Cum v-aţi hotărît să deveniţi actriţă? Tata fiind actor (Paul Ioachim), am văzut teatru de la trei ani. La liceu am fost la Sava, la mate-fizică: chiar mi-au plăcut matematica şi fizica. Mult timp m-am întrebat la ce mi-au folosit. După o vreme, am ajuns la concluzia că mi-au fost utile: eu cred în actorul inteligent, nu instinctiv. Cred că pînă şi la salonul de cosmetică mi-a folosit. Visam, dintotdeauna, să fiu actriţă la Teatrul Mic. Mă duceam să văd spectacolele Cătălinei Buzoianu, ale lui Purcărete: era pe departe cel mai tare teatru din Bucureşti, atunci. Erau, pe vremea lui Ceauşescu, patru locuri la fete şi patru la băieţi la ATF (IATC pe atunci), la actorie. Examenul era cumva o loterie, trebuia să poţi spune pe loc ce ţi se cerea. Ţin minte şi acum că, după examen, am stat trei zile cu ochii pe pereţi, de nu ştiau ai mei ce să creadă... Am avut noroc că a luat Ion Cojar clasă, şi m-a plăcut, în mod real. A fost, de departe, cea mai importantă întîlnire a mea. Ce am învăţat în cei patru ani de la Cojar îmi foloseşte şi acum. V-aţi specializat într-un anume tip de rol? (Cu toţii avem tendinţa să ne autoetichetăm...) Eram blondă, ingenuă. Am jucat mai mult comedie. E drept că mi-a şi plăcut: e mai greu să joci comedie, în ciuda aparenţelor. Reacţia la comedie e pe loc: dacă în momentul ăla nimeni nu a rîs, eşti într-o situaţie foarte grea pe scenă. Pe cînd la o dramă " îţi vezi de rolul tău, e linişte în sală, şi cu asta basta. Rolurile mele preferate, începînd din facultate, au fost Miţa Baston, apoi, la Teatrul Mic, cele din Mătrăguna, pusă în scenă de Dan Micu, Şcoala femeilor, în regia lui Alexandru Dabija, Cercul, de Arthur Schnitzler, regizor Dragoş Galgoţiu. Cel mai mult cred că mi-a plăcut cel din Trei jobene, pus în scenă de Răzvan Săvescu. Au mai fost Popcorn (tot cu Răzvan Săvescu regizor) şi Cum iubeşte cealaltă jumătate, în regia Sandei Manu. Mitul Teatrului Mic Aţi intrat în Teatrul Mic în 1990, exact la începutul schimbărilor de acolo. Cum era atmosfera? Îşi mai păstra din aura de pe timpul lui Ceauşescu? Deja nu mai era ce fusese înainte, începuse să se strice. A urmat o avalanşă de directori, se schimbau foarte repede. Pentru mine, singura perioadă bună a fost cea cînd era doamna Poldi (Leopoldina Bălănuţă) directoare: a fost însă foarte scurtă, de un an. Dar în acel an a pus în scenă patru spectacole superbe, în special pentru tinerii din teatru. Pe vremea aceea chiar eram o echipă. Încă erau aici, printre alţii, Cristian Iacob, Florin Piersic jr., Irina Movilă, Cătălina Mustaţă... După ce a murit doamna Poldi şi a venit Florin Călinescu, nu a mai existat nici un proiect pentru nimic. Cred că asta a fost prin 1999. Totul era haotic. Irina Movilă şi Cătălina Mustaţă au plecat primele. A urmat Florin Piersic jr., Iacob şi cu mine am mai rămas, am greşit... Uşor, uşor, lucrurile s-au degradat, pînă am plecat şi noi. Celebritate şi repere Meseria de actriţă îşi are locurile ei comune (trebuie să fie frumoasă şi uşor frivolă, suceşte minţile bărbaţilor...). Mai sînt valabile şi astăzi? Cred că aşa se întîmpla pe vremuri, şi nu era un lucru rău. Pe atunci, actriţele aveau strălucire, făceau parte dintr-o altă lume. Era ceva pozitiv. Acum, lucrurile sînt foarte amestecate. Să fii actriţă de teatru cred că e o mare umilinţă şi o mare sărăcie. De aceea toată lumea fuge către televiziuni: acolo, ai bani şi te recunoaşte lumea pe stradă... Că şi asta e o problemă. În cazul ăsta, ce se mai întîmplă cu teatrele? Eu cred în teatrul de proiecte. Acolo, spre deosebire de celelalte teatre, există şi concurenţă reală. Dacă ar fi să mă reîntorc în teatru, m-aş duce la Teatrul Act sau la Metropolis. Cred că teatrele ar trebui privatizate. V-aţi mai alege meseria asta dacă ar fi să daţi acum la facultate? Dacă aş avea 18 ani, acum, nu aş mai da la teatru. Pentru că nu mai există repere. Atunci aveam: o văzusem cum joacă pe Valeria Seciu, voiam să joc la Toca (Alexandru Tocilescu)... Aveam nişte idealuri şi modele foarte clare. Acum n-aş mai şti cine aş vrea să fiu. Nu mai ai repere, nu mai ştii unde e valoarea... E un amestec şi o disperare colectivă. Şi touşi, mai sînt destui tineri care dau la teatru... Poate îşi doresc să apară la buletinul meteo, la televizor. Ştii ce m-a întrebat un student în anul III la Actorie, la o repetiţie: "Doamnă, unde-i Teatrul Bulandra?". Sînt şi mulţi tineri care lucrează pe proiecte. Cred că cei care au ceva de spus or să spună în continuare. Despre film aveţi însă o altă părere. De unde povestea dvs. cu Icrele negre? Icre negre e un scurtmetraj de ficţiune după o poveste adevărată. E un tip care îmi aduce mie icre. Nu negre, ci de Manciuria, de la Galaţi. Pe acest om, în vîrstă cam de 30 de ani, l-am văzut îmbrăcat în negru, la un moment dat: îi murise soţia. Vrînd să plece în Spania, aceasta a avut un accident. A rămas cu o fetiţă de 8 ani. Pe mine m-a impresionat. Am încercat să-l mai ajut: e greu să rămînă un tată tînăr cu un copil... Într-o zi mă sună, să se sfătuiască cu mine. Zice: s-a deschis aici, la Brăila, o şcoală de manechine; s-o dau şi eu acolo pe fiica mea? Că m-am gîndit aşa: tot e ea emotivă, introvertită, mai scapă de toate astea şi mai cîştigă şi ea nişte bani. Fetiţa avea 8 ani... Atunci mi-am dat sema că acest om chiar îi dorea binele copilului, şi pentru el, binele era ăsta... Moni (Columbeanu) a devenit, pare-se, pentru unii, reper: sînt copii care îşi doresc să fie Moni... Eu pe fetiţa mea nici la reclame nu o duc, nu sînt de acord. Cum s-a terminat povestea? Fetiţa a făcut şcoala de manechine şi aşteaptă să fie solicitată. Am chemat-o şi pe ea la probe, cînd am făcut filmul, dar nu a fost cazul. Oricum, la mine în film copilul nu vrea să facă şcoala. Alte (posibile) profesii În prezentarea iniţială, cel mai puţin aţi vorbit despre salonul de cosmetică. Mie mi se pare un gest curajos, să începi ceva fără nici o legătură cu meseria ta... De patru ani locuiesc în Pipera, şi acolo e şi salonul. Noi ne-am făcut acolo un colţ de rai, dar împrejurimile mi se par foarte urîte, făcute fără cap: case de lux cu gropi şi noroaie... Salonul exista acolo, într-o zonă unde recesiunea nu a ajuns. Eu îi eram clientă. Anul trecut, în august, am auzit că patroana vrea să-l vîndă pentru că pleacă în străinătate. Am decis să-l iau, ca să-mi ofere o siguranţă materială, pentru că, totuşi, meseriile noastre sînt nesigure. Am adus şi o grămadă de aparate noi, pentru slăbit, de pildă Ultralipo, care topeşte grăsimile cu ultrasunete. Tratamente de lifting facial, ce să-ţi mai spun... Patru luni m-am chinuit să înţeleg cum merge business-ul ăsta: şi a mers. Acum m-am mai relaxat, dar am fost destul de stresată. La început m-am dus zilnic acolo şi am ascultat problemele tuturor. Dacă ar fi să vă alegeţi o altă meserie, care ar fi aceea? Cercetare în medicină. Din păcate, mi-e frică de spitale, şi atunci nu a fost o opţiune reală. Dar mi se pare o chestie cu adevărat importantă... Că un rol îţi iese sau nu, şi toate fiţele astea legate de televiziune, să apari în reviste etc. mi se par derizorii faţă de un om care salvează o viaţă. Să descopăr leacul cancerului mi s-ar părea ceva esenţial. Sigur, e bine să faci şi nişte oameni să rîdă două ore, e şi asta o formă de terapie... a consemnat Iaromira POPOVICI