"Festivalul de la Gărâna e făcut cu prieteni” - interviu cu Marius GIURA -

Sînt timişorean, născut în Timişoara, şcolit şi educat în acest oraş. Am terminat Liceul "C.D. Loga", una dintre cele mai bune şcoli din oraş, unde au absolvit şi Petru Creţia, Iurie Darie, Florin Călinescu, Ştefan Iordănescu şi mulţi alţii. Din 36 cîţi am fost în acea clasă, am rămas în ţară doar 8. Restul sînt risipiţi prin lume. Am terminat apoi Politehnica şi pînă în ’96 am fost project manager la o uzină de fiare, care în ’89 avea zece mii de angajaţi, iar acum e închisă. A urmat o perioadă în care am fost directorul Editurii Sedona, după care s-a întîmplat să am şansa de a lucra ca manager de radio, un domeniu care se mula perfect pe pasiunea mea din copilărie " muzica. Am condus staţiile Radio Analog, Radio Europa Nova şi Radio Guerrilla din Timişoara. Din ’98, începînd cu ediţia a treia, organizez Festivalul de la Gărâna, iar din 2006 Festivalul de la Timişoara (27-29 noiembrie). Cum s-a născut Festivalul de la Gărâna? După plecarea poemilor (nemţii şi slovacii care au populat aceste locuri începînd de prin 1700) în Germania în ’90-’91, casele din Gărâna şi din Brebu Nou au fost cumpărate de timişoreni, iar aceste sate au devenit enclave timişorene. În 1996, Gigi Taus, proprietarul singurei pensiuni din Gărâna, şi Liviu Butoi au pus la cale, împreună cu Paul Weiner şi cu Puba Hromadka, renumiţi muzicieni români stabiliţi în Germania, organizarea unor concerte în curtea Hanului La Răscruce. Aşa s-a născut prima ediţie a Festivalului de la Gărâna. Ediţia a doua nu a adus mari schimbări. Banii erau puţini sau nu erau deloc, se cînta mai mult din prietenie, iar spectatorii erau timişorenii veniţi în week-end în aceste sate. Cu două luni înaintea ediţiei a treia, Liviu Butoi m-a căutat, rugîndu-mă să-l ajut cu promovarea şi cu găsirea unor sponsori. Aţi vrut de la început ca festivalul să crească? Da, am crezut în posibilitatea de a dezvolta acest proiect, dar nu mă gîndeam să ajungă la această dimensiune şi la o asemenea notorietate. Un aport important în evoluţia acestui festival l-a avut (şi îl are şi acum) Monica Tatoiu, care a făcut posibilă participarea primei vedete de mare clasă: Eberhard Weber. Publicul a fost atît de numeros, încît la următoarea ediţie festivalul s-a mutat în Poiana Lupului. Cui îi aparţine Poiana Lupului? Lui Rudi Koertvelessy, s-a născut în zonă, a copilărit în Gărâna. Are o carieră profesională de succes în Germania, iar după ’90 a investit mult în Gărâna. Mulţumită lui, în sat există acum Internet, cablu TV şi o televiziune. Cine sînt oamenii din spatele Fundaţiei Jazz Banat şi cu ce se mai ocupă fundaţia? În spatele acestei fundaţii se află familia mea, soţia Gabi şi cei trei copii: Caius, Cristina şi Simona, mulţi prieteni şi cîţiva colaboratori permanenţi în perioadele celor două festivaluri. Pe lîngă Gărâna, acum există " cum spuneam " şi Timişoara Jazz Festival, un eveniment la fel de valoros, dar şi alte acţiuni organizate tot de noi, cum ar fi, de exemplu, cele două concerte cu Trilok Gurtu, la Timişoara şi la Bucureşti. Cum alegeţi line-up-ul festivalului? Artiştii care vin la Gărâna sînt muzicienii care mie îmi plac foarte mult. Am recunoscut întotdeauna că sînt subiectiv în ce priveşte selecţia. Cît de dificil e să-i aduceţi pe cei mai în vogă dintre ei? La început era foarte greu, eram priviţi cu suspiciune, România nu era aproape de traseele marilor turnee. Acum e mult mai simplu, există notorietate, există tradiţie şi, ce este foarte important, există încredere. Aveţi suficienţi bani pentru artişti? Nu au existat niciodată suficienţi bani să pot aduce pe scenă toţi artiştii pe care i-am dorit la o ediţie. Mai totdeauna am riscat, bazîndu-mă pe bilete. Fiind open-air, ploile pot compromite festivalul, dar pot să spun că pînă acum am avut noroc. Artiştii americani sînt mai scumpi decît cei europeni, cei din nord sînt mai accesibili şi mai prietenoşi. Oricum, faţă de artiştii pop sau rock, cei din jazz sînt mult mai ieftini. Din păcate şi sponsorizările sînt mult mai mici. Care sînt dificultăţile din spatele festivalului? Dificultăţile majore sînt cele de ordin financiar. Aportul statului este mai mult simbolic, ministerul şi consiliile judeţene fiind într-o competiţie a argumentelor referitoare la neputinţa lor de a sprijini un asemenea eveniment. Caraşul dă puţin ca judeţ defavorizat, Timişul dă puţin că e în alt judeţ, Timişoara nu mai dă, fiindcă după 10 ani un fost fotbalist a descoperit că Gărâna nu e în perimetrul oraşului. De Ministerul Culturii, anul acesta nici nu se poate vorbi. Cît despre AFCN, nasul subţire nu a însemnat niciodată bun-simţ, valoarea şi notorietatea evenimentului nu au fost niciodată apreciate. Apropo, cum a ajuns Elena Udrea în postura de a fi huiduită la festival? Cînd am început ediţia a treia, Pensiunea La Răscruce era singura din Gărâna. Acum sînt 38. În satele apropiate nu s-a întîmplat nimic. Pe Semenic, din şase hoteluri, au rămas două. Se poate spune deci că festivalul a fost motorul dezvoltării turistice în Gărâna. În anii trecuţi, Ministerul Culturii a finanţat festivalul, dar în acest an nu au avut buget. Sperînd că Ministerul Turismului are bani, am trimis o solicitare care nu a putut fi soluţionată. Elena Udrea a venit însă la Reşiţa la invitaţia Consiliului Judeţean Caraş şi a Consiliului Local Reşiţa pentru a rezolva situaţia staţiunilor Semenic şi Herculane, preluate (cumpărate pe doi lei, de fapt) în timpul guvernării Năstase de către doi pesedişti care le-au falimentat. A fost primul oficial care s-a interesat de aceste două staţiuni. Cei din Caraş i-au propus să treacă şi prin Gărâna să vadă ce amploare are acest festival. Am fost sunat şi întrebat dacă am ceva împotrivă. Am spus nu, am spus chiar că sînt încîntat că un ministru poate vedea ce se întîmplă acolo. Vizita urma să aibă loc după-amiaza, dar programul lor s-a prelungit pînă tîrziu. Ideea nefericită de a trece prin faţa scenei îmi aparţine. Nu am crezut însă că publicul va fluiera în timpul concertului lui John Abercrombie. Consider şi acum că a fost o atitudine de prost gust, taxată pe măsură de Abercrombie. Elena Udrea a venit, aşadar, cu gîndul de a sprijini în viitor acest eveniment, şi nu pentru o baie de mulţime. Cei 40 de fotografi şi blitzurile lor au creat contextul acelor huiduieli. Cred că oricine sprijină acest eveniment o face pentru valoarea lui şi mai cred că Ministerul Turismului nu politizează mai mult decît Ministerul Culturii acest festival. Cei care mă cunosc ştiu că nu am nici o afinitate faţă de politic. Pur şi simplu nu mă interesează. Rămîn însă la părerea că a fost un incident minor, umflat exagerat de presă. Revenind, ce nu se (mai) vede din acest festival? Ce nu se vede e faptul că se munceşte infernal un an de zile, se caută sponsori zi de zi, devii agasant şi enervant pentru prieteni, pe care rişti să-i pierzi. E necesar să spun că, pînă la urmă, acestora trebuie să le mulţumesc, pentru că lor li se datorează prezenţa marilor artişti. Festivalul de la Gărâna şi Timişoara Jazz Festival sînt făcute cu prieteni. Deşi avem cîteva festivaluri de jazz în ţară, spuneaţi undeva că jazzul este la noi pe o pantă descendentă; de ce credeţi asta? Foarte mulţi muzicieni sînt plecaţi din ţară. Marile noastre vedete sînt spre apusul carierei şi oricum cîntă destul de puţin. Cei care se manifestă mai frecvent au cam 50 de ani, iar cei foarte tineri nu prea apar sau pleacă şi ei. Singura facultate de profil s-a desfiinţat după trei ani. Un artist de jazz tînăr nu poate trăi din muzică în România. Majoritatea pleacă sau aleg alt gen muzical, mai facil, mai bănos, mai promovat. Cum ar putea fi oprit declinul cînd emisiunile de jazz sînt difuzate atît la radio, cît şi la TV mult după miezul nopţii?! Planificaţi shimbări pentru ediţia de anul viitor? E greu de spus ce va aduce 2010. Schimbări majore nu cred că vor interveni. Doresc să-i pot aduce pe Bella Fleck, Bradford Marsalis, Paolo Fresu, Anouar Brahem şi pe mulţi alţii. Dar de la dorinţă pînă la putirinţă e cale lungă, iar la noi şi trenurile merg prost. Sper să scăpăm de criză, de crize, de prostie şi de indolenţă. Sper ca aprecierile să vină şi din ţară, nu doar din străinătate. Fundaţia Jazz Banat a fost primită în Europe Jazz Network, cea mai importantă organizaţie de gen din lume, semn evident de apreciere a evenimentelor realizate de noi. Aţi primit, în general vorbind, şi critici? Primesc frecvent critici, unele îndreptăţite, altele mai puţin. Celor care contestă criteriile de selecţie, le pot spune că voi proceda la fel, după gustul meu. Nu vreau să împart nici măcar un eventual eşec cu nimeni. Celor nemulţumiţi de condiţiile locului de desfăşurare, le pot spune că se fac eforturi an de an de primenire a locului, costurile sînt însă foarte mari şi nu am să fac niciodată transferul bugetului pentru artişti către costuri de amenajare. Am încredere că proprietarii locului vor face acest lucru. Celor deranjaţi de abundenţa comercială sau culinară le împărtăşesc nemulţumirea. E bine de ştiut că fundaţia noastră nu e implicată deloc în activităţile comerciale din perimetrul festivalului, neavînd nici un venit din acestea. Sperăm de mulţi ani să reglementăm această problemă cu cei în măsură să o rezolve. Dar sînt şi nemulţumiri de alt gen: "orgoliul foarte puternic şi deranjant pe care îl au bănăţenii, de care te loveşti la fiecare pas". E greu să răspunzi unor asemenea critici. Soluţia e să alegi litoralul, bariera de la Mamaia, farfuria cu Mazăre. Care sînt satisfacţiile personale legate de acest festival? Încă din anii ’90, îmi doream să pot vedea şi la noi în ţară concerte cu marii artişti ai lumii. Pentru mine e o mare satisfacţie că pot vedea pe scenă muzicieni ca Jan Garbarek, Miroslav Vitous, Charles Lloyd, Mike Stern şi toţi ceilalţi. Mă bucură foarte mult şi satisfacţia publicului. E măgulitor pentru mine să ştiu că sînt oameni care, an după an, îşi programează concediul în funcţie de perioada festivalului. Dar e dificil să vorbesc de satisfacţii personale, ele trec repede, sînt doar patru luni între cele două festivaluri, stresul e permanent. Ce faceţi totuşi în timpul liber? Ascult muzică, citesc, mă ocup de casă şi de familie. Seara o dedic filmelor, fiind un mare fan al cinematografiei europene. Dar sînt vreo 15 ani de cînd nu am fost în concediu. a consemnat Marius CHIVU