De la Lego la grădiniţă - interviu cu Florentina COSTACHE, directoarea grădiniţei LEGO -
Nu cred că există grădiniţă "obişnuită", fiecare are specificul ei. Noi am fost printre cei dîntîi pe piaţa grădiniţelor particulare, prima promoţie de copii a început în 1995; de asemenea, printre primii care aveau transport propriu. În ce mă priveşte, a început de fapt ca o combinaţie între faptul că eram părinte " aveam doi băieţi mici " şi, în acelaşi timp, importator de jocuri Lego. Importator înseamnă că eraţi reprezentant de vînzări Lego? Pe vremea aceea, pentru Lego comercial, cel care se vinde în magazine, erau mai mulţi reprezentanţi: se importau jocuri şi fiecare le împărţea în zona de care era responsabil. Le plăteam înainte să fie livrate, venea marfa, apoi mergeam cu ele în magazine sau în expoziţii şi le vindeam. Pe parcurs, avînd şi grădiniţa şi fiind interesată şi de educaţia copiilor mei, am deschis cu firma daneză o colaborare pentru Lego educaţional " Lego Dacta. Acest tip de Lego, spre deosebire de cel comercial, nu este creat pentru un singur copil, ci pentru grupe de zece, şi este organizat pe teme didactice: ferma de animale, grădina zoologică, casa, populaţiile lumii etc. Iar această combinaţie între educaţie şi Lego a dus la specificul grădiniţei noastre. Dar, dincolo de acest aspect, întîlnim aceeaşi afecţiune şi dăruire ca la toate grădiniţele. De-asta nu cred că există vreuna "obişnuită". Un joc valabil de la preşcolari la studenţi De ce v-aţi gîndit să deschideţi o grădiniţă particulară? Înainte de 1995, mulţi dintre prietenii mei plecaseră din ţară, în special în Canada, mai ales după mineriade. Şi mă gîndeam ce să fac, să plec sau să stau? Ei au plecat pentru copiii lor; m-am gîndit să rămîn tot pentru copiii mei. De curînd, chiar anul acesta, am vizitat prietenii care s-au stabilit atunci în Canada şi m-am întrebat dacă am făcut alegerea potrivită. Asta e marea mea dilemă. Dar aţi reuşit să deschideţi o grădiniţă, care rezistă de atîta vreme. O grădiniţă particulară înseamnă mai multă bucurie sufletească, decît financiară. Poate doar dacă reuşeşti să te extinzi şi ai sute de copii. Acum zece ani eram, printre celelalte grădiniţe particulare, destul de sus, din punct de vedere al spaţiului, al poziţionării. Am preferat să rămînă o grădiniţă mai mică, dar de calitate. N-am vrut să mă întind mai mult decît îmi este plapuma. Cîţi copii aveţi la grădiniţa Lego? 20, în acest moment. Anul trecut am avut un pic mai mulţi. Sînt două grupe, în momentul de faţă, de cîte zece copii. Ca şi în alte grădiniţe, avem o mulţime de alte activităţi: dans sportiv, aikido, teatru. Luni vine o doamnă de la Muzeul Satului cu care facem lucru manual: tablouri, obiecte mici, cu materiale cum ar fi pănuşile de porumb. Ies nişte lucruri foarte frumoase. Există Lego educaţional şi pentru grupe de vîrstă mai mare? Da, pentru şcolari şi liceeni, chiar şi pentru studenţi. Am adus persoane din Danemarca să pregătească aici cîţiva oameni, la un moment dat am chemat şi inspectori şcolari, pentru o demonstraţie. Nici eu nu sînt prea abilă în relaţia cu autorităţile, stau cît mai departe de ele, dar cred că pentru a intra Lego-ul în grădiniţe sau şcoli trebuie să dai şpagă. Nici danezii nu sînt obişnuiţi cu asta. În plus, Lego educaţional în şcoală ar presupune un efort suplimentar: trebuie supravegheat fiindcă altfel se fură " şi aici se mai întîmplă să plece copiii acasă, din nebăgare de seamă, cu cîte o piesă în buzunar " e nevoie să lucrezi cot la cot cu elevii, să dezvolţi un proiect educaţional împreună cu ei. Am dus Lego chiar şi la Universitatea din Cluj şi la cea din Braşov, la facultăţile de mecanică, de automatică de acolo. Foarte multe se pot face. E adevărat că e scump, dar eu am jocuri în grădiniţă de zece ani şi se prezintă foarte bine. Cred că e o investiţie foarte bună. Sînteţi şi educatoare? Nu, sînt economist, am terminat ASE-ul în 1989 şi acum, în 2007, am terminat Psihologia. În ultima vreme, pentru că mi-au crescut copiii şi am avut mai mult timp să mă ocup de acest subiect, am studiat psihanaliza copilului şi a adolescentului. Avem şi doi psihologi " două colege care vin pe rînd la grădiniţă, vorbesc cu copiii, îi observă şi, cînd este cazul, discută şi cu părinţii. Băiatul meu cel mic are acum 18 ani şi face parte din prima generaţie a grădiniţei mele. Le recomand celorlalţi copii doar ceea ce am considerat că este bun pentru ai mei. S-a schimbat ceva în educaţia de grădiniţă, de atunci pînă acum? La vremea aceea aveam multe calculatoare, toţi părinţii doreau pentru copiii lor să se obişnuiască de mici cu calculatorul. Această modă s-a schimbat, pe plan internaţional. De fapt, în străinătate, mai mult decît la noi, copiii de vîrstă preşcolară nu prea au acces la calculator şi televizor, unii chiar deloc. Aici, noi îi lăsăm să se uite la televizor, la programe destinate lor, doar foarte puţin, după-masă, înainte să plece acasă. Acum se pune accent pe jocul între copii, pentru că prin intermediul lui, ei socializează foarte bine. Trist este faptul că tot ce învaţă copiii la grădiniţă se pierde în primii doi ani de şcoală. Practic, învăţămîntul şcolar nu se ridică la nivelul celui preşcolar, mai ales comparativ cu grădiniţele particulare. Aici avem grupe de zece copii şi lucrăm cu fiecare în parte, la şcoală se vor duce în clase unde sînt mai mulţi. Iar părinţii nu au timp să se ocupe de ei. Sistemul şcolar: jucăria de-a gata De unde a fost împrumutat acest concept " al implicării mai mari a jocului de Lego în educaţie? Există grădiniţe de acest tip în străinătate. De fapt, nu pot să spun că sînt grădiniţe specifice: tot programul se bazează acolo foarte mult pe a construi, a reconstrui, a modifica, a lua de la capăt totul, cu răbdare, fără să te superi. E clar că acest tip de joc " aşa cum existau cîndva la noi cele cu piese de lemn " dezvoltă imaginaţia, creativitatea, gîndirea. Unii dintre copii sînt aici de patru ani, se joacă cu aceleaşi piese şi nu se mai satură, tot timpul creează ceva nou: construiesc cîte o jucărie, o motocicletă, o casă şi sînt încîntaţi de rezultat. Lego-ul dezvoltă partea creativă şi inovatoare a firii umane. Unii renunţă la jucăriile de-a gata sau la o parte dintre ele. În preajma Crăciunului, organizăm o colectă de jucării cu care mergem la centrele de plasament. Am observat că de obicei copiii de la noi le donează pe cele care nu se pot transforma, nu se pot modifica, cele de pluş, făcute de-a gata. Acest tip de jucărie nu le mai satisface curiozitatea. Au văzut o păpuşă, au înţeles despre ce este vorba, în primele cinci minute, şi cu asta, basta. Multă lume condamnă jocurile pe calculator " dar eu cred că şi acelea, cu moderaţie, dacă sînt create pentru vîrsta lor, sînt bune fiindcă îi învaţă cum să accepte că au pierdut, cum s-o ia de la capăt în cazul unui eşec, cum să treacă de la un nivel la altul. Acest tip de competiţie, în sensul bun al cuvîntului, pe care îl deprind la grădiniţă îl pierd în primii ani de şcoală. Cred că aşa se şi explică de ce devin pasionaţi de jocurile pe calculator. Nu reuşim, ca societate, să facem ceva cu creativitatea lor, cu posibilităţile lor de afirmare. Sistemul şcolar seamănă cu jucăria de-a gata faţă de care copiii îşi pierd interesul în primele cinci minute: avem o clasă în care profesorul predă " acelaşi lucru, fie că sînt cinci copii sau 30, nu există interacţiune, nu le ceri ceva în schimb. Pe cînd jocul le cere ceva în schimb. Aţi observat că mai toţi copiii, cînd se duc la culcare, înainte să adoarmă, imită cu mîinile un avion, un animal. Acestor copii li se adresează jocul de tip Lego. Cînd spun că mai tîrziu ei sînt deformaţi de învăţămînt, mă refer la faptul că aşa este făcut sistemul educaţional din România, învăţătorii sau profesorii nu au nici o vină. Lupta cu sistemul Cît de greu este să susţii o grădiniţă particulară în România " mă refer la partea birocratică şi financiară? E foarte dificil. Sistemul este aberant. În loc să fie un singur centru care să-ţi dea toate autorizaţiile de care ai nevoie, trebuie să mergi în nu ştiu cîte locuri. Nu vreau să vorbesc de rău bugetarii, dar am impresia că tot păienjenişul birocratic este special creat să ofere cît mai multe slujbe care altminteri nu se justifică. Săptămîna trecută a trebuit să alerg după autorizaţie de la pompieri, la protecţia muncii, apoi după avizul sanitar. Ar trebui să stau numai pe drumuri ca să le rezolv pe toate, de parcă ăsta ar fi scopul unei grădiniţe. La fel, cu inspectoratele şcolare: există unul general, unul de sector, pentru învăţămîntul preuniversitar particular etc. Toată lumea asta, care e bugetară, trebuie să vină în controale, iar eu să le dau materiale de controlat. Scopul meu este să le creez copiilor condiţii să înveţe, nu să fac hîrtii. O prietenă din Canada mi-a zis, cînd am vizitat-o anul acesta: "Ai grădiniţă particulară cu 20 de copii, trebuie să fii superbogată". Anii trecuţi am avut mai mulţi salariaţi, chiar pînă la 16. Acum am cinci. Am optat pentru o grădinţă mai mică fiindcă nu mai pot să lupt cu sistemul. Mă întreb: statul cum îşi permite atîţia salariaţi? La 45 de ani, încă mă gîndesc dacă am făcut bine să rămîn în ţară. Vreau în continuare să fac un lucru bun, deşi condiţiile sînt dificile. Iar legea este atît de stufoasă şi complicată, că pare anume făcută să nu poţi s-o respecţi niciodată în totalitate. De exemplu, vin cei de la pompieri şi spun: trebuie să daţi rafturile cu încălţăminte la o parte de lîngă uşă, ca să se poată fugi în caz de incendiu. Pe urmă vine Sanepidul şi zice că încălţămintea copiilor trebuie să fie exact în locul de unde o luasem. Dacă nu reuşesc să cadă de acord, de ce nu înfiinţează un singur departament care să se ocupe de toate lucrurile astea? Avem exact sistemul dinainte, în care şi ei se fac că muncesc, alţii se fac că-i plătesc, şi mută nişte hîrtii de colo-colo ca să mai treacă opt ore. Aveţi copii din promoţiile trecute care vă vizitează, vor să-şi revadă grădiniţa? Rar. Copiii cînd cresc au alte preocupări, se depărtează, amintirile de la grădiniţă se estompează, au alţi colegi, alt anturaj. Partea care mă bucură este că mulţi dintre cei care au trecut pe la noi i-au atras şi pe alţi copii din familie, fraţii, verişorii lor. În schimb, părinţii sînt cei care ţin legătura cu noi, ne mai trimit fotografii, mesaje pe mail, să vedem cît de mare s-a făcut copilul lor, ce frumos a crescut. Ştiţi cum se zice: copiilor mici să le dai rădăcini, celor mai mari să le dai aripi. Ei trebuie să-şi ia zborul. Noi sîntem mulţumiţi că au crescut şi sînt bine. Dar e un domeniu care îţi aduce satisfacţii foarte mari. Pe lîngă copii, se formează o echipă. Am oameni " instructorul de aikido, profesoara de dans " cu care colaborez şi lucrez de mai mult de zece ani. Sînt foarte devotaţi profesiei lor. Există foarte mulţi oameni buni în România. Eu nu-i văd cînd deschid un ziar sau televizorul. Am impresia că în ţara asta ca să devii vizibil trebuie să faci ceva rău. Am avut de-a lungul anilor, în fiecare generaţie, şi unu-doi copii care n-au putut să-şi plătească integral taxa. Şi i-am ajutat. Am fost ajutată la rîndul meu şi de părinţii copiilor " repararea unei uşi, de pildă, care pentru noi contează. Senseiul de la aikido, de exemplu, predă în multe locuri şi unor copii care nu pot să plătească taxa pentru cursuri. Vrea să-i atragă spre un sport, în loc să fie atraşi de viaţa de pe stradă. Eu continui şi pentru că mă simt bine în preajma copiilor, ei mă fac să mă simt tînără. Cînd am deschis grădiniţa, aveam copii de o seamă cu băieţii mei şi eu eram de aceeaşi vîrstă cu părinţii lor. Acum am angajaţi de seama copiilor mei " băiatul meu cel mare are 23 de ani. Sper să ajung să am copii la grădiniţă de vîrsta nepoţilor mei. a consemnat Mădălina ŞCHIOPU
