Sînt oameni care consideră că adevărurile sînt numai de o parte - interviu cu Monica MOCANU, preşedinte executiv al ARDOR -</i>

În primul rînd sînt femeie. Glumesc. Îmi plac amîndouă posturile în care mă situez, atît cea de profesor, cît şi aceea de ong-ist. Exersez meseria de profesor de aproape 15 ani şi în ultimul timp parcă e mai greu decît înainte. Cu ARDOR m-am intersectat în 1996, cînd am participat la un curs al Fundaţiei pentru o Societate Deschisă în care am jucat primul meu meci de debate (ratat de altfel, pentru că nu sînt dintre cei mai buni vorbitori în public) şi am învăţat cum e cu rolurile speaker-ilor într-o dezbatere educaţională, cum e cu argumentarea şi care sînt diferenţele între un discurs bun şi unul slab, într-un debate. Între timp, am lucrat vreo zece ani cu clubul de dezbateri din oraş, în decurs de cîteva promoţii, aşadar. O parte dintre foştii elevi sînt şi prieteni buni ai mei şi sînt încîntată că s-a întîmplat aşa. Am intrat practic în asociaţie cam tot de atîta timp de cînd sînt profesoară, alături de mine sînt zeci de profesori din ţară, studenţi sau absolvenţi pe care ne-a prins acest "virus" al dezbaterilor educaţionale. Formularea poate să sune cam pretenţios şi rigid, dar este aşa pentru că noţiunea de dezbatere a fost capturată şi bruiată de tot felul de formule-surogat. Dezbaterile chiar au un rost esenţial într-o societate democratică şi abia în ultimul timp ele sînt privite şi în România ca un instrument de identificare a unor soluţii valide şi funcţionale pentru chestiuni de interes public. De aproape patru ani conduc asociaţia, la nivel administrativ, de reprezentare şi de parteneriate. Uneori am răgaz să coordonez diverse proiecte: cel de conferinţe civice îmi este cel mai apropiat în această perioadă. Practic, activitatea este centrată în jurul profesorilor/studenţilor care se întîlnesc în week-end-uri cu elevii lor, pregătind cazurile "afirmator" şi "negator" în diverse moţiuni. Un "exerciţiu destabilizator"? Definiţi puţin termenii aceştia: ce înseamnă afirmator, negator, moţiune? Ce înseamnă debate, de fapt? Debate-ul este un exerciţiu educaţional simplu, la prima vedere, dar care pune în mişcare mecanisme intelectuale şi de relaţionare umană extrem de fine. Este o expresie formalizată şi competiţională a unei controverse. Pe scurt, e vorba de felul în care două echipe se întîlnesc timp de aproape o oră, avînd fiecare pledoarii pro, respectiv contra, pe o temă dată. După discursurile care se succed în pereche, un arbitru dă un verdict la final, în funcţie de nişte criterii bine stabilite. E vorba despre felul în care se (poate) produce o stare de emoţie şi de concentrare care provoacă pledoarii spectaculos de bine argumentate, într-un interval de timp foarte strict. Lucrul ăsta se exersează şi are efecte pe termen mediu şi lung, pentru că pune laolaltă gîndirea critică, organizarea ideilor şi persuasiunea, pe lîngă multe alte lucruri. Dezbaterea surprinde de la început cu provocarea de a susţine, ca un avocat, ambele părţi ale unei poziţii. La prima vedere, mecanismul este ipocrit. La o privire mai atentă, se exersează găsirea de motive de "viaţă" pentru fiecare dintre părţile valide ale fiecăreia dintre echipe, pregătit fiind să contracarezi argumentele opozante, reuşind să scoţi la lumină punctele slabe ale unei viziuni sau ale alteia. "Probarea" acestora se face în timp real, prin forţa argumentelor aceluia care este în tabăra adversă. În acelaşi timp, viteza de reacţie pe care acest exerciţiu o propune este una care îl apropie mai degrabă de un sport, în care muşchii unui jucător de tenis trebuie să fie încordaţi, pentru a respinge lovitura dată în colţul neaşteptat. Moţiunile sînt extrem de diverse: de la pedeapsa capitală, la legalizarea eutanasiei, de la federalizarea Uniunii Europene, pînă la discriminarea pozitivă. Practica dezbaterii nu prea rămîne neobservată: ori stîrneşte simpatie necondiţionată, ori antipatie atroce. Eu încă sper ca părinţilor elevilor cu care lucrăm să le stîrnească reacţia din prima categorie. Sînt sigură că nu e simplu să fii părinte al unui tînăr care are o viteză spectaculoasă de reacţie şi care găseşte brusc argumente convingătoare. Spuneaţi despre antipatie atroce. Cum se manifestă ea? Aveţi nişte exemple? Antipatiile de genul acesta sînt de regulă manifestate de persoane care consideră că acest exerciţiu este unul "destabilizator" şi periculos pentru tineri. Sînt oameni care consideră că adevărurile sînt numai de o parte şi, în plus, că au o responsabilitate de a proteja tinerii, de influenţe "americane". Cred însă că rezervele pe care le au sînt mai degrabă împotriva abordării anumitor teme şi abia apoi asupra practicii propriu-zise. Şi nici nu au răbdare să afle. Ştiu destulă lume care consideră că e nepotrivit să discuţi cu adolescenţi de 17 ani despre " de exemplu " legalizarea prostituţiei, ca şi cum brusc, cînd ar avea 18 ani, ar trebui să deschidem cutia cu lucruri accesibile oamenilor mari. Sau despre prezenţa icoanelor în şcoli. De regulă, sînt găsite pretexte legate de maturitatea elevilor şi de chestiunile prea complicate care se pun în discuţie. În compensaţie, sînt mai mulţi cei care, mai ales practicînd, ştiu ce înseamnă atuurile pe care ţi le dau rigoarea unui raţionament, cercetarea făcută în linişte asupra unei chestiuni controversate, negocierea cu partenerii de echipă şi, deloc în ultimul rînd, participarea pur şi simplu la spectacolul unui meci de debate reuşit. Există opinia că prin formalizarea dezbaterii şi prin posibilitatea ca o persoană să susţină fie opinia x, fie opinia opusă, încurajăm oamenii să nu mai creadă în nimic. Recunosc că eu însumi pot susţine cu greu în public idei în care nu cred de fapt şi de aceea, cînd m-aţi invitat să particip, am spus că îmi aleg poziţia în dezbatere, astfel încît să cred în ea. Vă propun să facem un debate despre debate. Ne încurajează să nu credem în nimic? Nu cred. Dezbaterea e într-adevăr o armă ascuţită care trebuie utilizată cu discernămînt. În primul rînd, vă reamintesc că, referitor la "chestiunile treburilor omeneşti", rareori bunul lor mers presupune o singură parte a monedei. De fapt, aşa se şi defineşte o chestiune controversată, cînd există (măcar) două puncte de vedere diferite asupra ei. În plus, regulamentul de debate nu presupune tratarea "frontală" a anumitor poziţii contrare, ci le aduce în poziţia în care una dintre ele prevalează, dintr-un anumit punct de vedere (numit criteriu), bine conturat de către fiecare dintre echipe. Putem discuta, de exemplu, despre nesupunerea civică, dacă e justificată într-un sistem democratic. Ei bine, chiar dacă personal m-aş situa împotriva acestor practici, aş putea, printr-o cercetare serioasă, să găsesc situaţii în care, într-un sistem democratic în care toate pîrghiile sînt epuizate, ar putea exista motive întemeiate pentru care o persoană sau un grup de persoane să apeleze la acest gest extrem, de nerespectare a legii, chiar şi în mod simbolic. Depinde de felul în care propui definiţiile, criteriul. Apoi, sînt destule situaţii în care prin cercetare afli punctele slabe ale propriilor aprecieri şi îţi conturezi mai clar o opinie în cunoştinţă de cauză. Sînt şi standarde etice pe care o dezbatere trebuie să le respecte şi mă refer nu doar la nefalsificarea dovezilor sau atitudinea de fair-play faţă de adversarul de idei. Argumentarea nu e un scop în sine, ci un mijloc de a ajunge la un consens sau de a lua o hotărîre. Nu în ultimul rînd, dezbaterile nu pun în discuţie orice. Nu pun în discuţie teorii precum negarea Holocaustului sau chestiuni de ordin confesional. Un "sport" cu campioni europeni şi mondiali Din cîte ştiu, vă ocupaţi de asociaţie, dar mergeţi şi la Buzău, unde predaţi matematica. Vreţi neapărat să rămîneţi profesoară? Sînteţi o profă cool? La fel de bine aţi putea să mă întrebaţi dacă am de gînd să rămîn ong-istă. Cu profesoratul e poate o chestiune de familie, apoi de relaţie bună cu colegii mei de la liceu. Dincolo de asta, elevii mei îmi dau uneori senzaţia că agreează teoremele pe care le explic şi într-o vreme credeam că e singurul lucru pe care îl fac bine. Nu prea cred că sînt cool, am impresia că sînt destul de conservatoare la catedră, asta neînsemnînd că mă leg de elevii care poartă cercei. Nu ştiu ce voi face, dacă mă veţi întreba peste vreo cinci ani probabil voi avea un răspuns mai clar. Asta ar putea însemna că practicarea debate-ului m-a făcut mai nehotărîtă sau că nu m-a transformat într-o persoană radicală. Depinde de unde priveşti. Am văzut că încercaţi să deschideţi cluburi de dezbateri în licee unde nu există. Cum se distribuie ele în teritoriu, unde apar? Ce anume face diferenţa? Calitatea elevilor, profesorii, directorul? Sînt diverse soluţii de dezvoltare care s-au încercat. Unele au funcţionat mai bine, altele mai puţin. Proiectul de conferinţe civice prin care invităm persoane publice să dezbată în echipe mixte cu elevii este o variantă de a promova această practică. Dar sînt şi altele, de la evenimente publice mediatizate şi cursuri pentru profesori, pînă la proiecte în parteneriate cu asociaţii non-guvernamentale importante, care preţuiesc libertatea de expresie a tinerilor. Relaţia cluburilor ARDOR cu şcolile lor este una care ar merita să fie mai mult decît aceea de program extraşcolar. Spun asta pentru că un club de dezbateri într-o şcoală este un semn foarte bun al încurajării unor opinii argumentate şi curajoase, care ar trebui să fie dintre cele mai de dorit atitudini la tinerii cu care lucrăm. Asta în condiţiile în care eşti pregătit, ca adult, să îţi argumentezi, la rîndul tău, poziţiile şi opiniile. În plus, şi asociaţia noastră a parcurs multe secvenţe în toţi anii ăştia. S-a întîmplat aşa şi pentru că practica principală a membrilor săi este contraargumentarea. Multe decizii administrative au fost contestate, destule au fost dezbătute la nesfîrşit şi a durat destul pînă am ajuns la un echilibru şi o formulă eficientă şi transparentă de funcţionare. Adică dezbaterea a dăunat eficienţei? Pe ce v-aţi "certat"? Erau nişte chestiuni legate de transparenţa unor decizii referitoare la nişte campionate internaţionale, din cîte îmi amintesc. Asta a arătat că nivelul de luare a deciziilor trebuia reglementat. A fost o dezbatere destul de aprinsă, pînă la urmă punctele de vedere raţionale au avut cîştig de cauză, pe termen mediu, plus reglementările de organizare. Soluţia descentralizării a fost una fericită, acum există practic şase asociaţii independente juridic, suprapuse cumva cu regiunile istorice ale ţării. Nu ştiu dacă din motive geografic-culturale, dar am remarcat că sîntem foarte diferiţi între noi şi concurenţa care există între diversele cluburi din regiuni diferite este una interesantă şi suculentă. Sînt regiuni în care există o pasiune pentru un anumit stil de dezbatere şi se participă la campionate internaţionale, sînt alte regiuni care "deţin" în palmares campioni mondiali şi europeni, în campionate de studenţi. E cazul colegilor mei de la Cluj " Nicoleta Lupea şi Dan Cristea " care au reuşit anul trecut să cîştige trei campionate internaţionale de top, în limba engleză. În alte ţări, dezbaterea este începută în colegiile preuniversitare, apoi preluată şi "ingerată" de zona universitară, transferînd în sălile de conferinţe academice dezbaterile din societate. Sportul acesta place foarte mult tinerilor. Vine în întîmpinarea nevoii de viteză, de spectacol şi de consistenţă de care are nevoie generaţia asta. a consemnat Cristian GHINEA