''Obiectele sînt cultură vizuală''
Nu sînt un artist, sînt un designer. Designerul are cu totul altă disciplină, unde pragmatismul este fundamental. Designerul produce şi este produsul progresului industrial. Cînd oamenii mă întreabă cum creez obiectele, le răspund simplu: după logică. Un obiect, din punctul meu de vedere, se naşte în funcţie de raţiunea lui de a fi, nu este o expresie sentimentală, ci este un produs care se naşte pentru a vorbi, pentru a spune ceva, pentru a funcţiona şi pentru a crea o experienţă senzorială. Despre ce vorbesc obiectele dvs.? Povestesc despre idei. Majoritatea produselor mele s-au născut din colaborările cu designerii de modă care m-au solicitat pentru diverse proiecte. Ana-Maria Lungu povestea despre colecţia "Is it day or is it night" că îşi doreşte ca hainele să conţină lumină. Atunci, am ales să-i fac sursele de lumină, lămpi, becuri... Accesoriile pentru colecţia Anei Alexe, "Pioniâieri, pioniâazi", au fost reinterpretarea mărcilor comunismului, în acest du-te vino între ieri şi azi. Şi vreau să spun că insigna de pionier, din punct de vedere al designului, este impecabilă. Cînd am încercat să o deconstruiesc, au apărut problemele. Era o formă perfectă? Da! Ştii că are două mănunchiuri de grîne, are flacăra aceea roşie care porneşte dintr-o carte deschisă - flacăra cunoaşterii -, iar în partea de jos, roata zimţată a industriei. Ce am făcut eu a fost să înlocuiesc valorile pionierilor de ieri cu valorile "pionierilor" de azi: am pus în locul grînelor nişte frunze de marijuana, în locul cărţii, o ţigară aprinsă, iar roţile industriei sînt acum cele ale unui skateboard. Vă înscrieţi într-un trend de exploatare cool a comunismului? Fac lucrurile independent de trenduri. Nu vreau să mă raportez în acest fel la ce fac doar pentru că, de exemplu, steaua rusească era la modă sau pentru că tricourile cu URSS se vindeau bine. Cred că astăzi, pentru mulţi, a fuma o ţigară de marijuana poate fi mai plăcut decît a citi o carte. "ORDINEA E BAZA CREAŢIILOR" Ce vise aveaţi odinioară? Mă gîndesc la celebrul "cînd eram mică voiam să mă fac actriţă"... Da, chiar voiam să mă fac actriţă! (rîde) Culmea, nu cînd eram mică, mică, ci prin clasa a X-a, cînd studiam la un liceu cu profil chimie-biologie şi singurele materii la care nu treceam erau chimia şi biologia. Designul cum "a venit"? Nu pot să spun că a venit din senin, tatăl meu fiind arhitect am avut parte de o educaţie subliminală în familie, dar declicul s-a produs atunci cînd sora mea a plecat la facultate. A trebui să rearanjez camera în care copilărisem. Schimbîndu-i în interior funcţiunea, mi-am dat seama că acesta e un tip de activitate spre care aş putea să mă orientez. Apoi, am ajuns la facultate unde s-au petrecut adevăratele iluminări. Pînă atunci nu trăisem într-un sistem de învăţămînt în care să simt că ce aud pot să şi înţeleg şi să îmi şi placă. E o muncă a detaliilor, pînă la urmă? E o activitate complexă. Atunci cînd faci un obiect e necesar să te gîndeşti că el trebuie să se încadreze într-o limită de cost. În spatele a ce vedeţi pe raft la preţul de 29 de lei se află o întreagă structură care trebuie să fie bine analizată. Altfel, e inutil să treci la treabă. Mintea mea este ca un fractal. Nu e formată din puncte, ci din linii, din structuri. Tot ce fac este creat din linii. Lucrez la site-ul meu şi mi-am dat seama că toate obiectele pe care le-am făcut sînt mai întîi desenate şi vectorizate pe calculator. Există o filozofie a liniei? Dacă ne referim la obiectele pe care le fac eu, aş spune că linia presupune o sintetizare. Un obiect trebuie să aibă impact grafic, iar acest impact vine din simplitatea formei. Nu poţi memora un obiect decît atunci cînd se adresează minţii la un nivel primar. Sînteţi o visătoare? Visez mult. Visarea însă poate fi structurată. Mintea e o ustensilă extrem de primitivă. Dacă nu o aşezi în nişte spaţii precise şi nu vrei să îţi inunde casa şi viaţa, e bine să-i faci nişte ghidaje. Acestea sînt organizări ale zilei, liste to do, lucruri care obligă mintea să meargă spre scop, nu doar să se manifeste pur şi simplu. Aşadar, lumea dvs. creativă e o lume de ghidaje. E o lume ordonată. Ordinea e baza tuturor creaţiilor umane. Dar, iată, folosesc un contraexemplu: trăim într-un oraş dezordonat care totuşi funcţionează în felul lui haotic. Da! Şi unui bolnav de ateroscleroză îi mai funcţionează inima, dar în loc ca vasul să aibă dimensiunea normală, el e cu mult micşorat. Sîngele curge în continuare... Cum o face, asta mi se pare mai important. Nu vă place felul în care funcţionează Bucureştiul, dar aveţi locuri preferate în oraş? Oraşul a fost construit de minţi diferite, iar asta se simte. O clădire dintr-o zonă veche e gîndită la o proporţie ergonomică, îţi transmite o anumită stare. Dacă e duminică şi dacă oraşul e descărcat de prezenţa fizică a oamenilor, dar mai ales de încărcătură energetică negativă, Bucureştiul poate fi foarte frumos în multe zone. În acele zone în care s-a trăit şi s-a simţit altfel. Există însă şi zone moderne care îmi plac, mai puţine, ce-i drept. Pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti e un complex arhitectural construit frumos, Bucharest Business Center, o construcţie modernă cu proporţie şi cromatică ergonomică. "SÎNTEM SIMPLE CELULE ÎNTR-UN ORGANISM" Cum arată cei care poartă accesoriile făcute de dvs.? Foarte variat. Am văzut zilele trecute o doamnă la vreo 50 de ani care purta o broască de-a mea la pălărie. Dar nu orice fel de broască, una care se numea broască-călcată-de-o-maşină-în-timp-ce-făcea-sex. De unde au apărut "morcovii cu aripi"? Totul a pornit de la un personaj pe care l-am creat pentru revista The One şi pe care l-am adus apoi în magazin. Punctul de pornire a fost acela de a-mi prezenta accesoriile în prim-plan. Apoi, s-a născut acest personaj care se joacă şi interacţionează cu ele: un iepure cibernetic, cu ochii de leduri roşii şi care are aripi. Cînd a văzut povestea, prietenul meu, Alexandru Bălăşescu, a spus: "Acesta e un coleopure! Un hibrid între iepure şi coleopter". Fiind... iepure, el mănîncă morcovi, în acest caz, morcovi cu aripi, el însuşi fiind un iepure cu aripi. E logic, nu? Cît de des vă jucaţi? E mult ludic în obiectele dvs. Paradoxal, mi-am dat seama că sînt un om jucăuş abia cînd am început să fac obiecte. Multă lume mă percepe ca fiind serioasă şi distantă. Sigur, face parte din educaţia mea această seriozitate, mama, tatăl meu sînt nişte oameni sobri, asociali aş spune. Între timp, am descoperit că îmi doresc să pun pioneze pe scaunele oamenilor. Şi chiar dacă nu am ajuns să fac asta... Aţi ajuns să le puneţi oamenilor ace în piept. (Rîde) În timp, mi-am dat seama că alegerile pe care le facem în viaţă sînt inevitabile. Dacă eşti cineva datorită educaţiei şi mediului în care ai trăit, vei perpetua lucrul acela. Mi-aş dori să poată fi molipsitor acest fel educat de a fi. E greu. E un lucru care mă preocupă şi pe mine foarte mult. Am identificat problemele, nu am găsit soluţiile. Poate că şi obiectele pot fi o formă de a educa. Da, obiectele fac cultură vizuală şi mă bucur că îmi pot aduce contribuţia. Cred însă că şcolile, sistemul în care eşti învăţat să gîndeşti reprezintă soluţia. Îmi pare rău că nu sînt în măsură să propun un sistem de învăţare a designului. Dar este scopul meu de lungă durată, după ce reuşesc să pun la punct producţia care să funcţioneze şi să aducă pe piaţă nişte obiecte "liniştite" şi liniştitoare. Voi putea cîndva să fac un curs sau să pun bazele unei şcoli. Simţiţi că lipseşte şi altceva de pe piaţă, în afară de oamenii bine pregătiţi? Informaţii, cărţi, poate chiar obiecte în sine? Nu obiectele finite lipsesc, lipseşte structurarea lor. Poţi să treci prin sute de muzee şi librării, va fi degeaba, dacă mintea ta nu "observă" nimic. Chiar dacă există receptori, nu ştii ce să faci cu informaţia. Mintea unui om, pînă în clipa cînd decide să se maturizeze, este ca o cameră de adolescent unde toate obiectele sînt de-a valma. Există un moment în care decizi ce arunci şi ce păstrezi. Îţi rămîne tot un maldăr de obiecte, dar ce contează cel mai mult sînt dulapurile în care le pui. Obiectele la grămadă nu înseamnă nimic: n-ai să găseşti un cui sub o foarfecă şi sub un ciorap. Dimpotrivă, în aceste condiţii, muzeele ori libăriile te pot dezorienta, te pot complexa, neştiind ce să faci cu informaţia care ţi se oferă. Să fie un handicap al tranziţiei? Nu cred. E ca şi cum ai spune că dacă apare o nouă maşină, eu n-o s-o mai pot folosi. Nu e tranziţia de vină, noi sîntem cei care ne plasăm în această tranziţie. Cred că primul lucru pe care ar trebui să-l facă românii e să-şi facă ordine în interiorul lor. Să înceapă cu factorul emoţional, acesta este cel mai grav avariat. De fapt, cei şapte ani de acasă "handicapează". La noi, copiii sînt crescuţi ca să îşi ascundă instinctele, li se ordonă, în loc să li se explice. Astfel, cînd sînt în faţa unei provocări li se transmite că vor da greş. Am devenit excesiv de individualişti? Superficiali, în primul rînd. S-a ajuns ca atunci cînd oamenii spun că ştiu, de fapt să ascundă că nu ştiu. În felul acesta, fiecare dintre noi ar putea să devină un mic tiran: cu modalitatea noastră de a şti tot, necomunicînd, creăm un nucleu. O societate sau o percepţie a vieţii individualiste este ca şi cum o celulă din organismul nostru reinventează roata, începe să-şi creeze propriile celule, propriul sistem vascular. Ştii ce înseamnă asta, nu? Cancer. Mi s-a ridicat şi acum părul pe mine, dar... fiecare dintre noi uită de ansamblul din care face parte, ăsta e adevărul. Fiecare trebuie să înţeleagă că nu e decît o simplă celulă care poate ajuta întregul organism să funcţioneze. a consemnat Ana-Maria ONISEI
