Nu ştiu ce mare lucru este să devii artist <p>- interviu cu Călin TORSAN -

N-am găsit nici pînă în ziua de astăzi răspunsuri clare la ceea ce s-a întîmplat cu Domnişoara Pogany, grupul pe care l-am pus pe picioare acum vreo paisprezece ani. Aveam toate datele, toate motivele să continuăm împreună: multe concerte, mici turnee pe-afară, trei albume editate, dintre care unul la Humanitas Multimedia. N-a fost veşnicul motiv, al orgoliilor nestăpînite, atunci cînd unul dintre muzicanţi nu se mai poate înţelege cu ceilalţi. Nu. Am fost mai mereu prieteni buni, cu tot ceea ce presupune acest tip de legătură. Un anume fel de ignoranţă ne-a despărţit: frica de foame, frica de a crede în ceea ce faci, în ceea ce poţi face, lipsa de atitudine, de isteţime faţă de un efort coerent, desfăşurat pe durata mai multor ani. Nu ne-am respectat munca. Şi ne-am plictisit de ea prea devreme. Vorbesc numai din punctul meu de vedere. De cînd şi de ce Einuiea? Einuiea a apărut, tot în ceea ce mă priveşte, firesc. Mi-a plăcut să cînt şi am continuat ceea ce făceam cu Domnişoara Pogany: repetiţii, piese, după care apariţii, înregistrări, deplasări. Am început, din nou, de pe trotuarul de lîngă biserica Kretzulescu. Am ajuns, după patru ani, la al doilea disc. Nu ştiu ce înseamnă asta. Este acest album rodul concertelor din Japonia? Noa - albumul pe care tocmai l-am lansat - este, într-adevăr, rezultatul a ceea ce am acumulat în timpul şederii noastre în Japonia cu ocazia Expoziţiei Mondiale din 2005: de la instrumente, pînă la partiturile pe care le-am primit, cadou, din mîinile unei spectatoare. Poate merită să-i pomenim, măcar aici, numele: Tamayo. Cum ai învăţat să cînţi? Primul instrument pe care l-am ţinut în mînă a fost o mandolină. În 1976. Eram elev în clasa întîi. Undeva prin Drumul Taberei. Am cîntat în orchestra şcolii timp de opt ani. Am rămas cu sensibilitatea asta, de a face ceva cu instrumentele muzicale. Atunci cînd am abandonat facultatea, după răfuiala din decembrie, muzica m-a redefinit, atît cît putea să o facă la un colţ de stradă. M-a redat agriculturii. Şi aveam nevoie de asta. Am cîntat pe trotuare, cîştigînd bani şi avînd impresia că fac ceva important. Asta m-a smuls din fobiile sociale, care ajunseseră să mă împresureze. Ştiu că exersezi mult ca muzician, la ce instrumente cînţi? Sînt suflător. În mod corect şi clar cînt la fluier. Este o denumire categorială. Care include familii de instrumente, maniere de interpretare. Fluierele m-au complexat ani la rînd. Pînă am înţeles contextul, contextele în care mă pot manifesta cu ele. Aş fi vrut ceva mai înalt, un flaut, ceva. Dar, nu a fost să fie. Nu am fost în stare să fac lucrurile să fie aşa cum mi-aş fi dorit. Mă mai zbengui, din cînd în cînd, la clarinet şi la trompeta electronică pe care mi-am cumpărat-o din Japonia. Modest, însă. Dar scrisul, scrisul cum l-ai învăţat? Scrisul l-am învăţat citind. Nu mare lucru. Am avut mereu complexul ăsta, al celui care nu a stat prea mult cu nasul în cărţi. Am citit tot ceea ce mi-a căzut în mînă. Mi-a plăcut solitudinea pe care o presupune activitatea asta. Şi am tot scris. Tîmpenii. Poezii, poeme, edulcoraţii de adolescent timid. N-am timp acuma să le arunc. Să le fac mototoale de hîrtie. După care, încet, încet, cu un soi de încredere care m-a urmărit în tot ceea ce am făcut, am ajuns la acea voce interioară. Cu care îmi scriu textele. Ce genuri literare te-ar mai tenta? Îmi place foarte mult să scriu proză. Mă simt foarte bine atunci cînd o fac. Împlinit. Nu mi-am propus niciodată un anume gen literar. Din cînd în cînd, m-au bîntuit gînduri de scenarii - pentru a cîştiga ceva marafeţi -, de dramaturgie - pentru nebunia de a-mi vedea, într-un anume fel, materializate ideile -, de eseu. Pentru ăsta nu am fost pregătit niciodată. De fapt, pentru nici un astfel de tip de scriitură. Există vreo legătură între muzică şi proza pe care o scrii? Nu prea. De multe ori, atunci cînd sînt mult mai atent la ceea ce am de cîntat, scrisul nu îmi iese. Ba chiar mă oboseşte nefiresc. Se întîmplă şi contrariul. Singura legătură dintre muzica pe care o cînt şi literatura pe care o scriu este experienţa pe care mi-a furnizat-o îndeletnicirea de muzicant: drumuri, oameni. Mai mult, singurătatea orelor de studiu. Muzicantul şi scriitorul sînt oameni predispuşi solitudinii. Un anume soi de atmosferă - pe care o alimentez aproape manierist - îmi însoţeşte muzica şi frazele. Tot un soi de voce interioară. Ce este Festivalul sBrot? Se mai ţine? Festivalul sBrot a fost un prilej de manifestare a prieteniei. Eram tînăr, tineri, aveam o garsonieră veşnic ticsită cu prieteni. Curgeau paharele şi fierbea zilnic, într-o oală de cinci litri, ciorba de burtă la plic. Knorr. Am fiert sute de astfel de plicuri. Ce însemna în plus un fanzin, editat pe şase pagini, cu hîrtia şterpelită din biroul nevestei mele - pe atunci, secretară la BRD -, profitînd de tonerul aceleiaşi instituţii? O publicaţie în zece exemplare, pe care o răspîndeam, aleator, în cutiile poştale ale blocurilor bucureştene. Cu gîndul că vom mai găsi oameni care scriu, care ar vrea să scrie. Şi să fie publicaţi. Aveam acolo o adresă la care ne puteau contacta. Şi i-am fi publicat. În cinci ani nu am primit decît două scrisori: una de la un prieten, aflat cu o bursă în străinătate, cealaltă de la un agramat din Zimnicea. Pe care l-am publicat. În timp, manifestarea asta a atras alţi şi alţi prieteni: plasticieni, muzicanţi. Aşa încît, doi ani la rînd, totul s-a transformat într-un soi de festival de apartament. O săptămînă pe an. Spre sfîrşitul acestuia. Seara de muzică, găzduită de Teatrul Nottara, a rămas cu litere roşii în calendarul sBrotist. Un maraton de cîteva ore. Între timp, ideea a murit. De fapt, şi-a dus la bun sfîrşit menirea. Ce presupune job-ul tău de la MŢR: arhivar şi bibliotecar? La MŢR, funcţionez pe o carte de muncă pe care scrie "trezorier II". Nu prea îmi dau seama cu ce ar trebui să mă ocup. Am fost, într-adevăr, ani buni de zile arhivar, după care am funcţionat vreo doi ca bibliotecar. În toţi anii ăştia, pe cartea mea de muncă a stat scris trezorier. Cînd I, cînd II. Ai dat sute de concerte, ai făcut muzică de film şi de teatru, ai publicat proză... Ce urmează? Te simţi împlinit/frustrat ca artist? Simt un anume soi de împlinire. Am făcut ceea ce m-a dus capul să fac. Eram proiectat să devin inginer, dar am ajuns artist. Artist? Nu ştiu. Şi nu ştiu ce mare lucru este să devii artist. Dar tot ceea ce am făcut, am realizat exact aşa cum am vrut să o fac. Iar asta m-a construit cumva. Frustrările sînt inerente. Ele se leagă de mojicia pe care o practică mulţi artişti: aceea de a cerşi, de a pretinde atenţia. Statutul. Care să nu fie unul de combătut. Durerile vin din alte zone, meschine şi ele, pentru că se leagă cumva de materialitate: decepţiile în ceea ce priveşte editorii. Care ar smulge, cu zîmbetul acela civilizat pe care îl au, european, orice s-ar putea face de pe urma unui artist. Aici clachez, din cînd în cînd. Am 38 de ani şi nici o leţcaie în cont. De fapt, nici cont nu am. Privind în ochii Petrei, fiica mea, acest lucru mă sperie cîteodată. Pentru că şi eu, ca alţii, am impresia că am făcut cîte ceva în viaţă. Deşi n-aş fi foarte sigur de asta. Peste toate, iau arta ca drum în viaţă. Cale. Care nu trebuie să aibă finalităţi propuse. Sfîrşit. a consemnat Marius CHIVU