"În radio am învăţat un lucru foarte important: să tac” - interviu cu Teodor BRUCĂR, om de radio " </i>
Înainte de ’89 ascultam cu obstinaţie radioul, la televizor nu aveai ce să vezi, poate doar rarele emisiuni culturale, şi acelea maculate de propaganda comunistă. Aşa că eram fan Radio Europa Liberă, mai ascultam uneori şi Radio 3 Tineret, cei care mai transmiteau şi ceva muzică. Atunci cînd a murit Cornel Chiriac (4 martie 1975), super-DJ-ul de la Europa Liberă, am purtat doliu. Ascultam şi emisiunile politice: Actualitatea românească sau altele. Sufeream îngrozitor că nu ştiam ce se petrece, din punct de vedere cultural, dincolo de "Cortina de fier". În acei ani, am achiziţionat foarte multe viniluri şi benzi magnetice imprimate (o mică avere). De acum sînt caduce. Cine erau atunci "radio heroes"? Cornel Chiriac, N.C. Munteanu, Radu Teodoru, Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, Emil Georgescu sau Emil Hurezeanu, oameni de radio care au ştiut şi au putut să deschidă o fereastră spre lumea liberă. Ei au fost profesorii mei de radio, ei m-au făcut să înţeleg greutatea cuvîntului rostit şi responsabilitatea pe care o ai atunci cînd vorbeşti în public, indiferent dacă publicul e format dintr-un singur om sau din mai multe mii. Cum aţi ajuns dvs. înşivă la radio? În 1990, în "democraţie", la Rm.Vîlcea a luat fiinţă un post de radio pe care l-am botezat Metronom, în amintirea emisiunii lui Cornel Chiriac. Acel post funcţiona în baza unei aprobări date de Petre Roman. Era perioada pionieratului şi a romantismului în fm-ul românesc. Pe atunci mai lucram şi la Biblioteca Judeţeană, unde înfiinţasem o secţie audio-video. Erau colecţii impresionante de discuri pe vinil, cărţi de artă, filme şi diafilme. În fine, la Radio Metronom era un grup de oameni pasionaţi care se străduiau ca lucrurile să iasă bine. Desigur, tehnica avea de suferit: benzi magnetice, magnetofoane ruseşti, discuri de vinil, emiţător manufacturat căruia i se ardeau "finalii" cînd îţi era lumea mai dragă... Apoi, în 1993, a apărut Radio Etalon, primul post de radio cu licenţă de la CNA: are şi acum licenţa R001. Atunci m-am hotărît să renunţ la munca de bibliotecar şi m-am transferat la radio. Era şi este vorba de o mare iubire. În 1996, Radio Etalon a devenit staţie afiliată reţelei Radio Contact. De acum lucrurile aveau să se profesionalizeze, iar din 2005 lucrez la Kiss Fm. Aici e vorba de o staţie regională care retransmite emisia de la Bucureşti, dar are şi inserturi locale. Este o echipă de adevăraţi profesionişti, oameni dedicaţi, eficienţi, lipsiţi de vedetisme, competenţi şi pasionaţi 100% de munca lor. Îmi amintesc o emisiune de la Radio Etalon în care difuzaţi numai chitarişti de blues, făceaţi top-uri rock sau portrete de mari muzicieni, deloc comerciali; am crescut cu acea emisiune... A, da! Era o rubrică dintr-o emisiune, se numea Injecţia de blues şi ca orice injecţie trebuia făcută zilnic, la oră fixă. Am încercat atunci să-i fac pe ascultători să înţeleagă care-s originile muzicii secolului XX, fiind convins că radioul are cel puţin un dublu rol: informativ, dar şi formativ. Important însă este să nu-i îndepărtezi pe ascultatori, să te gîndeşti tot timpul la ei, să nu-i ofensezi şi să nu devii preţios. Altfel intervine, din partea lor, un fel de cecitate auditivă: te ascultă, dar nu te aud. În radio am învăţat un lucru foarte important: să tac. "Radioul s-a schimbat. Ca viaţa." Cum s-a schimbat radioul în toţi aceşti ani? Cum se resimt constrîngerile comerciale? Radioul, fiind o formă vie, s-a schimbat şi s-a transformat mult în ultimii cincisprezece ani, ca viaţa. De la mijloacele tehnice, pînă la modul de a face radio. A apărut digitalizarea, emisia asistată de calculator, au apărut marile reţele, au fost aduse de "afară" reţete, formate şi mode d’emploi. Acum radioul a devenit comercial, nu mai poţi sări din schemă. Exista un playlist care trebuie respectat, un format anume, un public ţintă. Aproape nimic nu mai este la "inspiraţia" animatorului sau, mă rog, a DJ-ului. De ce nu mai e nevoie de personalitatea animatorului? "Afară" există şi radiouri de autor... Într-un fel asta se întîmpla în "copilăria" fm-ului românesc, în anii ’90. Acum totul e standardizat, nimic nu e lăsat la întîmplare sau la inspiraţia animatorului care are doar libertatea de a alege cuvintele potrivite, vorba poetului de la Mărţişor. Totuşi, el dă viaţă unui post de radio, el visează în limba română şi tot el ştie şi cînd să tacă, tot în româneşte. Nu ştiu dacă mai e vremea unui post de radio unde animatorul este catalizator, un fel de guru, poate că se vor cristaliza şi la noi astfel de staţii. În orice caz, un astfel de radio nu poate aduna în jurul lui milioane de ascultători, aşa cum face Kiss Fm acum. Foarte mulţi realizatori TV au migrat de la radio, au fost oameni de microfon şi lucrul acesta se vede, ştiu să vorbească româneşte, ştiu să articuleze, să frazeze, ştiu să-şi folosească vocea, să o moduleze, pronunţă toate vocalele şi consoanele, vorbesc cu subiect şi predicat. Radio de autor? Da, poate cînd voi ieşi la pensie şi cineva va dori să facem un astfel de radio, de ce nu, aşa, pour la bonne bouche... Ascultaţi şi posturi de radio pe net? Din cînd în cînd mai ascult, dar am rămas cu un vechi obicei: fac anatomia şi fiziologia unei ore de emisie, cîtă şi ce fel de muzică este pusă în undă, cît durează buletinul de ştiri sau alte informaţii, cum e distribuită publicitatea, cîte intervenţii are DJ-ul. Altfel, de pe net mă informez, citesc presă sau ajung pe site-urile unor muzicieni mai puţin cunoscuţi. O să zîmbeşti, se face muzică foarte bună şi-n secolul XXI. Nu zîmbesc deloc, şi eu descopăr constant noi muzicieni formidabili... Cultura mondială e în criză şi asta de ceva ani buni (artiştii fiind cu trei paşi înaintea celorlalţi). Se vede, se simte, rar mai găseşti opere adevărate, lucrări care să poarte pecetea perenităţii, mă rog, cultură vie, cu substanţă. Avem parte de o bulversare a adevăratelor valori, iar ascultătorul nu mai înţelege nimic. Cui prodest? Probabil celor ce ştiu să facă bani, pentru că, din păcate, şi-n acest început de secol totul se reduce la bani. Inclusiv în muzică. Poate că Beavis & Butt-Head au fost ultimii critici muzicali adevăraţi... Noroc însă că mai apar şi diamante " cu atît mai valoroase " după ce ai săpat şi ai dislocat aşa de mult steril. Uite, aşa am descoperit artişti precum Norah Jones, Joe Bonamassa, Derek Tracks, Susan Tedeschi sau Shemekia Copeland. Toţi cîntă blues la superlativul absolut (cred că-n altă viaţă am fost negru!). Asta aşa, ca să mă opresc doar la cinci nume. Important e să ai răbdare, să cauţi. Dar în secolul XXI cine mai are răbdare, cine mai e interesat să asculte şi să înţeleagă?! Acum totul e pe repede înainte: fast food, fast love, fast culture. Pînă la urmă asta e fast life. "Muzica trebuie ascultată pe îndelete" Cum e viaţa culturală în provincie? Odată, Rm. Vîlcea era cunoscut măcar pentru Festivalul Constelaţii Rock... Viaţa culturală de provincie? Hmm, nu ştiu cît spaţiu vei acorda acestui dialog... Pe scurt: avem două teatre cu stagiune permanentă, o filarmonică ce adună în fiecare seară de luni un public numeros, muzee, o galerie de artă, o bibliotecă judeţeană cu activităţi culturale susţinute, un cinematograf. Locul e plin de cultură, musteşte, dar uneori acţiunile culturale sînt destul de... provinciale, cam prăfuite şi lipsite de profunzime. Una peste alta, totuşi, Rîmnicul cred că face parte din elita oraşelor culturale. Constelaţii Rock era un festival de nivel naţional ajuns la ediţia XX, după care, din cauze diverse, a "decedat". Acum încerc alături de Bobiţă Cătuşanu, leader-ul trupei Antract (va aniversa în curînd 25 de ani de activitate), să reanimăm acest festival. Nu ştim ce o să iasă, mai ales că traversăm şi această perioadă de criză. Îmi amintesc că, la mijlocul anilor ’90, în Rm. Vîlcea era un singur anticariat, care nici n-a rezistat, librăriile erau mici de tot, iar muzică (piratată, pe casete audio) puteai cumpăra doar de la vreo două-trei chioşcuri din piaţă... Acum găseşti după placul inimii cărţi, CD-uri şi DVD-uri, bani să ai. Marile reţele de librării sau edituri prestigioase au deschis locuri în care începi să te simţi frustrat că nu eşti un pic mai bogat. Dacă te arde buza după nu ştiu ce noutate sau "vechitură", poţi comanda pe Internet, acum nu mai e o problemă să ai ce-ţi doreşti. Îmi amintesc cum alergam disperat, înainte de ’90, după cîte un album, aşteptam luni de zile, ani să pot face rost de muzica preferată, acum le avem pe toate, în schimb, nu mai avem timp. Muzica trebuie ascultată cu sufletul, aşa, pe îndelete, notă cu notă, nu o poţi "vărsa" în creier în format mp3... Cum vă explicaţi inflaţia de mass-media într-un oraş mic cum e Rm. Vîlcea? E-adevărat, sînt peste treizeci şi cinci de ziare şi reviste care apar cu diverse periodicităţi, trei posturi locale de radio, plus alte zece radiouri care fac parte din reţele naţionale, trei posturi de televiziune locale... Multe, puţine, nu ştiu. Cert este că substanţa jurnalistică s-a diluat, unele ziare au tiraje confidenţiale, altele apar şi dispar în funcţie de comanda politică, sînt jurnalişti care scriu la patru-cinci publicaţii. Din păcate, de prea multe ori limba română suferă îngrozitor, au dispărut specii jurnalistice esenţiale precum reportajul sau ancheta, apar articole gen "proces verbal", comunicate de presă gîndite de funcţionari microcefali, puse în pagină fără nici un discernămînt, emisiuni radio-tv în care nu există legătură între subiect şi predicat, redactori-prezentatori pentru care anacolutul e cel mai bun prieten. Cred că două ziare, un post de radio local şi altul de televiziune ar fi suficiente pentru oraşul ăsta. Atunci s-ar aduna în aceste redacţii jurnalişti de mare talent. Per total, important e că oamenii au de unde să aleagă. Fiind o piaţă concurenţială şi unde se aplică legea cererii şi ofertei, înseamnă că vîlceanul este mare devorator de presă, nu? Faceţi radio de două decenii, nu vă lipsesc cărţile bibliotecii publice; relaţia cu oamenii care vin atraşi de cărţi şi de autori? Cum să nu! Era o adevărată desfătare să primesc noutăţile editoriale, nu pot uita parfumul inefabil al tipăriturii proaspete, bucuria de a citi o carte nouă, un autor necunoscut sau un altul pe care-l ştiam şi-mi era tare drag. Îmi mai ostoiesc dorul atunci cînd ajung în librării. Nu pot uita lumina, cu totul şi cu totul specială, ce apărea pe chipul oamenilor atunci cînd citeau (atenţie: nu e o metaforă!). Meseria de bibliotecar m-a marcat pentru toată viaţa, eşti un fel de călăuză cu maceta în mînă, încercînd să croieşti drumuri prin jungla de informaţii, fie că e vorba de cărţi sau de discuri. Ce satisfacţii v-a adus radioul? Multe! Oameni care sună să-ţi mulţumească pentru ceea ce faci, pentru o melodie difuzată sau pentru că ai spus ceva inteligent. Vezi tu, la radio ai avantajul că lumea nu te recunoaşte pe stradă, doar uneori se întîmplă ca un om să-ţi remarce vocea... Acesta-i radioul: mister şi imaginaţie, îl lasă pe om să viseze, precum literatura sau muzica. Există însă şi un revers al monedei, meseria asta e cronofagă şi uneori prost plătită. a consemnat Marius CHIVU
