"Folclorul încă trăieşte, dar în alte forme&#8221; - interviu cu Constantin ERETESCU</i>

"Folclorul încă trăieşte, dar în alte forme” - interviu cu Constantin ERETESCU Dramaturg, prozator şi etnograf, Constantin Eretescu (n. 1927, Cetatea Albă, Basarabia) a fost cercetător ştiinţific la Institutul de Etnografie şi Folclor al Academiei Române, între 1964-1980, după care a emigrat în Statele Unite unde a fost visiting professor la Indiana University din Bloomington, apoi a devenit profesor de antropologie culturală şi folclor la Rhode Island School of Design (1986-1996). A publicat numeroase volume de teatru, proză şi eseu, dintre care: În căutarea Alexandrei (1999), Dezvăluirile tîrzii ale unui pretins martor ocular (2000), Pasărea de fier şi fluturii (2001), Feţele lui Ianus (2001), Periscop. Mărturiile unui venetic (2003), Folclorul literar al românilor. O privire contemporană (2004), Fata Pădurii şi Omul Nopţii (2007). Viaţa dvs. este legată de două emigrări, prima din cauza invaziei Basarabiei de către ruşi, iar a doua, în 1980, din România în America... Da, am părăsit Cetatea Albă la vîrsta de şase ani. Amintirile mele despre locurile natale sînt destul de vagi: casa părintească, nou construită, din piatră " a devenit policlinică, am aflat tîrziu ", cu grădină mare, viţă-de-vie şi poame de caise care se usucă pe pervazul ferestrelor, limanul Nistrului cu nenumărate bărci cu vele colorate, cetatea, mormîntul sfîntului Ioan cel Nou la malul apei... Ceea ce reţin după aceea au fost două cufere de dimensiuni diferite de care mă tot izbeam, aflate mereu în drum, şi pachete desfăcute, nedesfăcute. Mi-am petrecut copilăria între pachete înghesuite prin colţuri. Nici pînă în ziua de azi nu ştiu ce a fost într-unul dintre cele două cufere aduse din Basarabia. Atunci cînd am scăpat, în sfîrşit, de ele, am plecat în America şi am luat-o de la capăt. Îmi amintesc prima noapte dormită în Providence. Am venit cu un microbuz care a adus tot ce aveam, le-am dus sus şi cînd a sosit ora de culcare am descoperit că nu aveam pe ce dormi. În lipsă de altă soluţie, am întins pe podele pachetele cu cărţi şi ne-am culcat peste ele. Aţi fost dat afară de la Facultatea de Filozofie cu un semestru înainte de a o absolvi pentru că aţi declarat în primul an de facultate că "Basarabia este un pămînt românesc, ocupat de sovietici". Cum a fost? Asta s-a petrecut în primăvara anului 1959. Ne aflam la trei ani după Revoluţia din Ungaria şi după primul val masiv de arestări care a avut loc atunci. Tocmai luase fiinţă Uniunea Asociaţiilor Studenţilor din România, al cărei preşedinte sau secretar general era Ion Iliescu. Atunci a început cel de-al doilea val de teroare, cu şedinţe de "precizare a poziţiei", care durau cîte o săptămînă întreagă, de dimineaţă pînă seara. În timpul acelor şedinţe au fost chemate la tribună să se explice sute de persoane, de grupuri, unii acuzaţi că au luat parte la demonstraţii, alţii care doar s-au gîndit să se ducă, studenţi ai căror părinţi nu se înscriseseră de bunăvoie în gospodăriile colective, aşa cum se documentaseră serviciile de cadre, alţii pentru că aveau manifestări cosmopolite, o crimă majoră la vremea aceea. Un coleg al meu a fost dat afară din facultate fiindcă îşi vopsise balonzaidele vechi în negru. Degeaba a încercat el să spună că era o zdreanţă, peticită, pătată, care nu se putea curăţa, că nu avea altceva. Nu era o culoare agreată. O fată " fiindcă purta o fustă care-i arăta rotulele genunchilor. Au fost exmatriculaţi atunci sute de studenţi, dar şi profesori, pentru culpe dintre cele mai bizare. Unii au fost arestaţi. La şedinţe luau parte şi reprezentanţi ai comisariatelor militare şi nu puţini dintre cei daţi afară au luat imediat drumul cazărmilor. Eu fusesem dat afară din Uniunea Tineretului Muncitoresc, dacă-mi mai aduc bine aminte numele, asta s-a petrecut în 1956, în anul I, dar am fost lăsat să urmez facultatea. Acum s-a ivit prilejul să fiu eliminat de tot. Se împlinesc de atunci cincizeci de ani şi nu pot uita teroarea trăită atunci. Mă gîndesc că cineva ar trebui să studieze odată perioada aceea din istoria României, să descifreze motivaţiile acelor acte, victimele, pierderile de talent, de vieţi. Pentru mine, tot răul a fost spre bine. În primul rînd, am scăpat fără să fiu arestat. Am pierdut un an, iar în cel următor mi s-a dat voie să continui studiile, nu la Filozofie, facultate cu caracter politic, pentru care se vădise că nu eram bun, ci la Filologie. Sigur că a trebuit să dau vreo patruzeci de examene de diferenţă, dar ce conta. Era o plăcere să vii la cursuri, să auzi lucruri interesante despre scriitori, amănunte despre viaţa lor. Trecerea a avut consecinţe şi pe plan personal. Atunci şi acolo am cunoscut-o pe cea care avea să fie soţia mea. "Nu poţi trăi din onirism" Aţi început să scrieţi din copilărie, iar primul cenaclu literar pe care l-aţi frecventat a fost Cenaclul "D.Th. Neculuţă", care se ţinea în sediul Observatorului Astronomic… La cenaclu am început să vin din anul întîi de facultate. La început împreună cu un coleg, apoi singur. Spaţiul nu era cultural peste măsură, dar a fost o binevenită infuzie de viaţă. Eu trăisem pînă atunci între tineri de vîrsta mea sau între rude şi prieteni ai lor, toţi refugiaţi basarabeni, înfricoşaţi de ceea ce se petrece, trăind în trecut, chinuindu-se să se adapteze, să se facă nevăzuţi. Teama că ar putea fi denunţaţi şi trimişi înapoi în URSS, că vor lua apoi drumul Siberiei era încă vie. Şi, dintr-odată, dau peste oameni cu alte preocupări, de vîrste diferite, unii care se considerau de acum geniali, alţii care doar îşi căutau drumul. Cei mai mulţi dintre ei s-au pierdut, dar, din grupul mereu înnoit, s-au ales scriitori de primă mînă. Cu unii dintre ei am rămas în bune relaţii. Aţi debutat în 1967, în Austria, cu povestirea "Tramvaiul", iar criticii literari din România au încadrat-o onirismului. Aţi reuşit să jucaţi o festă sistemului, de sub această patină onirică? Ar trebui să public cîndva schiţa aceea. "Tramvaiul" şi o a doua, nu mai ştiu care, au fost difuzate la postul de radio Deutsche Welle, iar scurtă vreme după aceea "Tramvaiul" a apărut într-un volum de proză modernă. Erau publicaţi acolo Sorin Titel, Ţepeneag şi eu. Nu mai am volumul, poate că era în fapt o publicaţie periodică. Dar ar trebui să am pe undeva povestirea. Nu era rea deloc, subversivă pentru ideologia timpului, aspiraţia unui vatman de a conduce un camion, fiindcă acela îţi dă libertatea de a merge cum pofteşti, nu obligat să urmezi la nesfîrşit aceleaşi şine. O scriitură oarecum oniristă " o tehnică de eschivare a tiparelor impuse de regim " sigur că nu era pe plac " şi pe drept cuvînt, fiindcă silea autorităţile să-şi bată capul să înţeleagă ce vrea autorul, încotro se uită, e ceva suspect în ce vede el? " tot întrebări care neliniştesc. E, în acelaşi timp, o tehnică de tranzit. Nu te poţi abandona onirismului, să trăieşti din el. O seamă de lucruri trebuie numite, realitatea este cea care te loveşte în cap în fiecare zi, n-ai cum s-o ignori. Dar în timpul acela a fost de ajutor. Iar povestirea a plăcut şi altora. Care au fost întîlnirile literare preferate? Cele mai interesante întîlniri literare ale mele le-am avut cu cărţile. O carte care-ţi place, care-ţi place cu adevărat, ţi-l face prieten pentru totdeauna pe autorul ei. Eşti în comunicare cu el, ajungi să-i cunoşti felul de a fi, anxietăţile, dorinţele, aspiraţiile. Te duci să vezi ce altceva a mai scris, iar asta te apropie încă mai mult. Te bucură cum a rezolvat un conflict care putea să fie şi al tău, cum s-a descurcat într-o altă situaţie. Te necăjeşti dacă nu i-a ieşit bine o carte, dacă nu s-a comportat aşa cum ai fi vrut într-o împrejurare a vieţii. Nu poţi să spui acelaşi lucru despre mulţi oameni cu care împarţi existenţa zi de zi. Eu pot să spun că am parte de prieteni mari: Thomas Mann, Vladimir Nabokov, John Steinbeck, García Márquez. Asta ca să-i amintesc doar pe cei mai buni. "Folclorul nu rezolvă conflicte etnice" Folclorul literar românesc este privit dintr-o perspectivă modernă şi proaspătă în volumul dvs.: folclorul nu s-a sfîrşit odată cu apariţia televizorului, nici a Internetului, iar dinamica sa se adaptează noilor forme de răspîndire a informaţiei. Întrevedeţi vreun sfîrşit pentru folclorul literar? Folclorul urban este forma pe care o ia mai adesea astăzi cultura orală. Nişa ei de supravieţuire. Sigur că folclorul în formele lui tradiţionale, aşa cum a fost cunoscut de generaţiile anterioare, va dispărea treptat. Nu neapărat dintr-odată, nu neapărat toate genurile simultan. La nivelul comunităţii, festivalurile săteşti, judeţene, sărbătorile populare, religioase vor ţine în viaţă multe forme ale expresiei artistice populare. La nivelul familiei şi individului vor supravieţui tot felul de datini şi superstiţii cu ecouri în tradiţie. Şi dincolo de asta, va rămîne nevoia individului de a comunica cu semenii săi, de a spune celui de alături ceva interesant ce i s-a petrecut lui, ceva ce a auzit de la alţii. Asemenea forme de comunicare nu se încadrează în chip necesar în tiparele vechi, dar servesc aceeaşi funcţie. E un tip de folclor pe care îl vei întîlni în gazete, pe Internet, la televizor, dar şi în transmisie orală. E o practică întîlnită de acum " ca o legendă urbană să fie introdusă în film, într-o lucrare literară. Ca să nu mai vorbim de bancuri. Aproape că nu trece o zi fără să auzi sau să spui cuiva un banc. Folclorul trăieşte. Nu în aceleaşi forme, dar e acolo. În spatele fiecărei poveşti care dă naştere unui film, roman sau dialog dintr-o piesă contemporană, se află un sîmbure de folclor, fie că este urban, vaporean etc. Credeţi că ar reuşi folclorul, ca o imaginaţie globalizată, să dizolve conflicte etnice, religioase, sau să schimbe mentalităţi? Folclorul este mai ales local. El este produsul unei epoci, al unei ocupaţii, al unei culturi. Sigur, se pot da exemple elocvente de motive literare care au circulat dintr-o cultură în alta. O seamă de motive epice preluate din Biblie au devenit produse literare în diferite arii din lumea creştină. Dar, esenţialmente, produsele folclorice sînt marcate de acest caracter zonal. În condiţiile de izolare în care au trăit oamenii sute de ani, nici nu e de mirare. Folclorul nu are menirea să rezolve conflicte etnice. N-a avut niciodată o asemenea misiune. El dădea expresie momentelor de beatitudine ale comunităţii, o sărbătoare era dovada că totul funcţionează bine, că oamenii se înţeleg, că împart cu cei din jur bucuria lor şi bucata de pîine. Era şi expresia necazurilor prin care trec. Dar ceea ce bucură sau întristează pe unii într-o cultură nu bucură şi nu întristează în mod necesar pe toţi din toate culturile. Nu împărtăşesc toţi aceleaşi puncte de vedere, nu au toţi acelaşi mod de a reacţiona la întîmplările cu care se confruntă. Nici nu mi-aş dori ca toată omenirea să fie una, să aibă toţi o aceeaşi mentalitate, să se închine la aceiaşi zei, să mănînce toţi aceleaşi bucate. Ar fi o plictiseală fără margini. Volumul dvs. Fata Pădurii şi Omul Nopţii readuce în conştiinţa noastră riturile de iniţiere, spiritele malefice, faptele supranaturale, forţa naturii şi slăbiciunea omului. Mulţi folclorişti, etnologi şi antropologi deţin destul de puţine informaţii despre tînărul cioban care a devenit faimos odată cu Mioriţa, şi despre faptul că acesta a trebuit să înfrunte înainte nişte obstacole, simbolizate de Omul Nopţii şi Fata Pădurii. Ce-l diferenţiază pe acest om al nopţii de alte făpturi supranaturale, în care nu-şi găseşte nici un corespondent? Îmi puneţi o întrebare interesantă, la care nu poţi răspunde scurt fără să simplifici prea tare lucrurile. Pe de altă parte, un răspuns detaliat ar depăşi capacitatea de a răbda a unui cititor obişnuit. Prefer de aceea să spun doar că în spaţiul nostru geografic, ocupaţiile de bază ale oamenilor au fost fie cultivarea pămîntului, fie creşterea animalelor. Cele două ocupaţii au produs în timp două tipuri de folclor. Activitatea unui agricultor este relativ predictibilă, marcată de momente-cheie " aratul pămîntului, semănatul, recoltatul " repetabile. Lucrurile au stat diferit în lumea ciobanilor. Transhumanţa, umblatul pe spaţii mari au fost dintotdeauna însoţite de riscuri. Ei întîlneau în drum bandiţi, animale de pradă. Nu de puţine ori s-au ivit conflicte între ei. Au trebuit să facă faţă unor situaţii-limită. Violenţa a fost o prezenţă constantă în existenţa acestor oameni. Ameninţarea, moartea au fost întotdeauna aproape. În multe privinţe ciobanii au avut comportamente de luptători. Fiinţele mitologice i-au întovărăşit pretutindeni; cele malefice le arată primejdiile care le stau în faţă. Dar nu toate le vor pieirea. Unele le vin în ajutor şi-i scapă. Fata Pădurii e cea care-i vrea răul; Omul Nopţii îl salvează. Operele literare produse de crescătorii de animale sau de cei care le purtau de grijă acasă sînt diferite de ale agricultorilor. De obicei nu se face deosebirea între cele două forme ale culturii populare, dar ele sînt deosebite. La care lucraţi acum? Am, într-un stadiu semifinal, un roman epistolar. Gen extrem de rar practicat. Şi nu numai la noi. În literatura românească eu nu cunosc decît lucrarea lui Radu Stanca şi a lui Ion Negoiţescu, care e, într-adevăr, un produs epistolar, dar nu roman propriu-zis. A trebuit să inventez totul, fiindcă sursele epicului sînt aici diferite, personajele tind să fie doar acelea aflate în dialog… tot soiul de piedici şi de restricţii. Nu ştiu ce păcate am comis de a trebuit să fiu pedepsit cu asemenea canon. Dar şi o experienţă de viaţă unică. Abia acum încerc să văd cum s-au descurcat alţii. N-am vrut să văd dinainte, ca să nu fiu influenţat, nu ştiu dacă am făcut bine. Poate scap cu bine şi din asta. a consemnat Andra ROTARU