"Consensul în judecăţi e tot mai greu de obţinut” - interviu cu Sanda GOLOPENŢIA - </i>
Am pentru cultura americană sentimentele alternative, de acceptare şi de respingere, pe care le am în raport cu fiecare dintre culturile pe care mi-a fost dat să le cunosc mai bine. Cred că am preluat din cultura de aici tendinţa spre claritate şi simplitate. Scrisul meu este, în continuare, fie relativ îndepărtat de modelul unei singure culturi, fie orientat spre subsumare la o anume cultură: cea română sau cea franceză, în majoritatea cazurilor. Alta cred însă că a fost influenţa. În România, trăind între prieteni, simţindu-mă acceptată şi incorporată deplin în instituţiile pe care le respectam, nevoia de a scrie cu toată fiinţa mea şi nu numai profesional nu era atît de mare. Mă puteam concentra pe studii de semiotică sau de pragmatică (lingvistică, antropologică, literară), care să transmită voalat cîte ceva din "nemilosul taifas" interior. Aici, singurătatea emigrantului şi înţelegerea treptată a diferenţei culturale au dus la o foame de auto-exprimare nesatisfăcută prin scrisul strict profesionalizat. Aşa am ajuns să scriu Mitul pagubei, Cartea plecării, America America, Vămile grave sau Chemarea mîinilor negative. Este descîntecul specific culturii populare româneşti? Mă interesează descîntecul din cîteva mari serii de motive. În primul rînd, sînt cîştigată de caracterul cosmic al descîntului de dragoste în cultura populară românească. Cu soluţiile lui amintind de psihanaliză şi de marea lirică de dragoste a culturilor monumentale, dar şi a Cîntării cîntărilor, descîntecul de dragoste românesc, pentru care am construit, cu sprijinul informaticienilor de la Universitatea Brown, o bază de date (Romanian Love Charms), i-a impresionat, de altfel, pe toţi tinerii americani cu care am lucrat. Descîntecul mă interesează apoi ca text complex, oscilînd între indicaţii scenice de ritual magic şi formule asumate de descîntătoare sau recitate în numele persoanei descîntate. În sfîrşit, descîntecul mă interesează lingvistic, prin conservarea " aş putea spune cvasi-mumificarea " în cadrul lui a unor cuvinte vechi, care au dispărut din uz, dar şi, poate mai ales, prin actele de instituire semiotică a unor acţiuni noi, în care unui gest sau unei rostiri li se atribuie o funcţie pe care nu o au în limba de toate zilele. Am scris despre aceste aspecte, cu bucurie, în volumul recent publicat Limba descîntecelor româneşti. Ce mai înseamnă parodia literară în secolul în care trăim? În lumea postmodernă, parodia a cedat locul pastişei, în care elementul de imitaţie şi recombinare, după fărîmiţare şi malaxare, aparent lipsit de insolenţa orientată anti-ierarhic şi totodată ierarhic a parodiei, este în fapt un mod de ingurgitare oarbă a trecutului, fără a-l mai recunoaşte decît vag, în bloc, ca pe un material de construcţie incluzînd prefabricate reutilizabile, iar nu ca pe o tradiţie a cărei istorie e formativă şi apreciabilă în sine. Parodia presupune un adresant capabil să recunoască ţinta ei, opera pe care o are în vedere parodistul. Secolul XXI, deschis spre toate şi orice, cumulativ mai degrabă decît selectiv, nu mai numără mulţi asemenea consumatori de cultură. Întîi de toate pentru că, deschizînd porţi spre toate zările, cultura fiecărui individ tinde să se singularizeze în proporţii mai importante decît înainte. Miezul comun al formaţiilor şcolare şi universitare într-o ţară îndepărtată cum sînt Statele Unite s-a redus cu mult sub ce a cunoscut generaţia noastră în România şi sub ce cunosc încă, chiar şi acum, generaţiile tinere în Franţa. Îmi amintesc că, acum mulţi ani, vorbeam fără să glosez despre Adam şi Eva într-o clasă de literatură şi am fost întrebată de nişte studenţi japonezi cine sînt cei doi. Studenţii aceştia erau pe deplin îndreptăţiţi, noi înşine ignorăm regeşte cu mult mai mult despre cultura lor. Asistăm la fenomen şi în România. Elevii nu mai citesc aceleaşi opere, studenţii nu mai întîlnesc în sinteze responsabil enciclopedice ansamblul zonei de cultură căreia intenţionează să i se dedice. Consensul în judecăţi e tot mai greu de obţinut, aluzia parodică nu mai poate fi percepută unanim, parodia moare aşa cum a murit mitologia, epopeea, care erau în fapt cu mult mai importante. Nu este vorba şi de o alterare a realităţii înseşi? Literatura stilizează realul uneori pentru a-l face mai uşor inteligibil, alteori pentru a-i acorda autorului şi mai apoi cititorului revanşa asupra ei. În primul caz ea e mijlocul prin care evoluţia umană continuă, determinînd adîncirea capacităţilor noastre de viaţă interioară autonomă în dialog precis cu ce ne înconjoară. În al doilea caz, ea creează doar iluzia unor depăşiri. Don Quijote ajunge să înţeleagă faptul şi moare înţelept. Alţii, mulţi, se pierd în meandrele protectoare ale unor universuri mentale echivalente cu drogurile. Pe acest plan mă impresionează mai cu seamă de-psihologizarea multor cărţi şi filme, transformarea lecturii sau a vizionării lor în prilej de satisfacţii "tehnice" fără acoperire intersubiectivă. Ce se mai cere în ziua de azi de la cel care scrie literatură? Cred că e esenţial ca cele sau cei care scriu să ştie pentru ce o fac. Redefinirea funcţiilor pe care le îndeplineşte literatura îmi apare ca fiind de departe problema cea mai urgentă astăzi. În rest, sîntem departe şi de cultul clasic al imitaţiei, şi de originalitatea cu orice preţ a avangardelor. Ne îndepărtăm clar de literatura restrînsă la naţionalul strict, necomunicînd cu preocupările altor culturi, dar şi de plutitoarea, prea de tot călătoarea şi pufoasa literatură globală. "Limbă română globală..." Nu de mult a apărut, la Purple Martin Press, volumul The Merry Cemetery of Săpînţa al artistului fotograf Peter Kayafas, însoţit de un eseu al dvs. Cum este receptat acest tip de epitaf ludic în cultura americană? Moartea este eludată în cultura americană mult mai mult decît în culturile europene moderne. În Europa, la noi, supravieţuiesc încă ritualuri pre-creştine şi credinţe religioase larg împărtăşite care acordă cel puţin iluzia unui sprijin. Aici, în SUA, oamenii nu ştiu cum să pună mai repede o distanţă securizantă între ei şi întîmplarea cea rea. În jurul gropilor se pune postav verde, oamenii sînt duşi la case funerare, mor de altfel departe de locuinţă, la spital. Au apărut recenzii la cartea lui Kayafas, dar grăbite, vorbind de fotografii şi calitatea lor, mai degrabă decît de epitafuri. Pe de altă parte, nu calitatea estetică a epitafului săpînţean e cea care primează, interesantă îmi apare capacitatea lui de a incorpora firesc doze mari de viaţă autentică, pe care apoi cimitirul prietenos de la Săpînţa să le treacă spre despovărare celor care intră în el. Iar latura fascinantă a Săpînţei, care e după mine darul lui Pătraş de a absorbi creator, redîndu-le o funcţie credibilă în contemporaneitate, versurile şi istorisirile locale, coloritul de pe îmbrăcăminte şi ceramică, sculptura în lemn a porţilor, nu le poate fi transmisă dintr-odată americanilor. Deşi faptul că, întors din război, Pătraş a rămas credincios planului iniţial de a le face viaţa mai plăcută consătenilor lui, Cimitirul vesel fiind calea pe care a ales-o spre înseninare colectivă, cred că ar putea întîlni în mod fericit o anume cerbicie americană, care-i face pe mulţi aici să descopere filonul de acţiune utilă viitoare al nenorocirilor prin care trec. Ce reprezintă distincţia Meritul Academic pentru dvs.? Acordarea diplomei m-a bucurat şi onorat. Venea după o vară în care, mai mult ca oricînd, reflectasem la modul în care ar fi să abordăm limba română în acest secol al globalizării, cînd e vorbită de emigranţi de origine română care trăiesc în ţări numeroase din Europa, America, Asia, în Australia sau Noua Zeelandă. Am scris cu prilejul conferinţei de la Bucureşti, "Diaspora în cercetarea ştiinţifică românească", o comunicare în care vorbeam tocmai de această limbă română globală, în care se întîlnesc filoane străvechi (ale aromânei, meglenoromânei, istroromânei, ale românei vorbite pe teritoriul Republicii Moldova) cu cele mai noi (ale românei vorbite de emigranţii români din America, Canada, Israel, Germania, Franţa etc.) şi cu cele recente (ale românei vorbite de migranţii români în Spania, Italia, Danemarca, Suedia etc.). Pentru mine, pentru cei aflaţi departe de ţară în general, distincţiile acordate confirmă realitatea bună a eforturilor, legătura indisolubilă dintre noi şi cultura românească instituţionalizată, dîndu-ne astfel curaj să întreprindem singuri cercetări care nu odată îi minunează pe cei din jur. a consemnat Andra ROTARU
