Clădirea corpului bărbătesc - interviu cu dr. Virgil IGNAT -</i>

Probabil că marele public nu e bine informat. Eu fac parte din prima generaţie de medicină sportivă ştiinţifică din ţara noastră şi mi-am însuşit această materie din dragoste pentru sport şi din dragoste pentru dezvoltarea cît mai armonioasă şi mai solidă a corpului omenesc. Vă pot spune că în sarcina medicului sportiv sînt cinci lucruri. Unul este păstrarea sănătăţii sportivilor prin diagnosticare promptă şi tratament adecvat. Al doilea " dezvoltarea fizică a jucătorilor, care trebuie să corespundă cu sarcinile sportului şi postului respectiv. În al treilea rînd " alimentaţia pe care medicul trebuie s-o supravegheze aşa încît să corespundă nevoilor jucătorului din punct de vedere caloric şi energetic, în diverse etape de pregătire. Lumea nu ştie că una e alimentaţia unui sportiv în perioada competiţională şi alta în perioada de pregătire. Care este diferenţa dintre cele două feluri de alimentaţie? În perioada de antrenament, cînd predomină volumul de lucru, alimentaţia trebuie să fie mai bogată în calorii şi proteine. Jucătorul trebuie să acumuleze proteine în muşchi, să-şi dezvolte musculatura şi deci forţa. În perioada competiţională, numărul de calorii necesar este mai mic şi nu mai predomină proteinele. Acum apare rolul glucidelor, dar nu oricare şi oricînd. De exemplu, dacă am un meci poimîine, nu voi introduce în organism glucide cu ardere rapidă, ci voi apela la unele cu ardere lentă, care să asigure necesarul de energie pe termen mai lung. În preziua şi în ziua jocului e o altă poveste şi iar se modifică alimentaţia. M-am ocupat în ultima perioadă a carierei şi de echipe de copii. La un moment dat, l-am întrebat pe un băiat mai rotofei, care se pregătea să intre în terenul de rugby, ce a mîncat înainte. "Mi-a făcut mama un biftec cu cartofi prăjiţi..." Biata mamă nu ştia că îl alimentează complet criminal. Penultima masă dinaintea unei competiţii este esenţială, ca valoare fiziologică. Dacă mănînci biftec cu trei ore înainte de meci, organismul îl primeşte bucuros, dar tot sîngele se duce în tractul digestiv (care este imens pentru circulaţie) iar pentru muşchi, inimă şi creier rămîne mai puţin şi evident, performanţa scade. Dar să revin la îndatoririle medicului sportiv. În afară de cele trei de care v-am spus, mai este şi tratarea şi refacerea cît mai rapidă a traumatismelor şi a îmbolnăvirilor. Un rol deosebit îl are şi cel de-al cincilea element " refacerea după efort. Mai ales la competiţiile în sistem campionat, apare rolul echipei de refacere: maseuri, băieşi etc. Refractari la ştiinţă Înţeleg că în spatele jucătorilor stau echipe întregi de asemenea specialişti. Hm... Nu totdeauna. Eu, de exemplu, am fost timp de 12 ani medic al echipei de hochei a României. În 1977, ne-am calificat în grupa mondială A, adică între primele opt din lume, la campionatul mondial din Elveţia. Eram singurii care nu aveam maseur. Eu eram şi dădacă, şi moaşă, şi de toate. Medicul Canadei îmi spunea că el conduce o echipă medicală formată din cinci doctori (internist, ORL-ist, nutriţionist, ortoped) şi el, care-i coordona, plus un număr de maseuri pe care nici nu-l mai ştia bine. Iar noi, o nenorocită de ţară, trebuia să ne batem cu un monstru la hochei, precum Canada (şi am ieşit din competiţie fără să ne fie ruşine). Pentru rezultate bune, e însă nevoie şi de o foarte bună coordonare între sportiv, antrenor şi medic. Dacă antrenorul încearcă să se întindă peste competenţa medicului sau invers, atunci iese un fiasco. Şi asta se întîmplă, din păcate, de multe ori. Lumea nu e în stare să recepţioneze ştiinţa. Federaţia de Rugby pe care eu am slujit-o ani de-a rîndul şi ca jucător, şi ca medic, este inimaginabil de refractară la ştiinţă. Preşedintele ei, care a fost un bun jucător, ar trebui să-i oblige pe antrenorii lui să treacă pe la şcoala de antrenori. E o academie de sport, dar ştiinţa (cea rugbystică) nu e nicăieri acolo. Există o ştiinţă a antrenamentului (şi asta nu e o catalogare umflată), tot aşa cum există şi ştiinţa medicinei sportive. Cum vă explicaţi că un sportiv de talia tenisman-ului Federer n-a suferit niciodată vreo accidentare, după cum se spune. Acolo ţine în primul rînd de natura lui biologică, structura lui extraordinară, moştenirea genetică, pe care a primit-o de la mama şi tatăl lui. Apoi, sigur, e vorba probabil de faptul că el e foarte grijuliu cu sănătatea sa şi ştie că între efort şi refacere există o legătură foarte strînsă. Cine nu ţine seama de asta pierde. Chiar o definiţie fundamentală în antrenament spune că performanţă = efort + refacere. Efortul trebuie şi el făcut la nivelul optim. Probabil că Federer ţine seama foarte mult de asta, şi aici trebuie să fie şi rodul colaborării cu medicul său. În refacere intră, pe lîngă alimentaţie, şi elementele fizice, masajul sau alte procedee cum ar fi utilizarea oxigenului în încăperi speciale sau chiar cu mască. Noi am aplicat aşa ceva, refacere cu oxigen, în timpul Universiadei din 1981. Eu am organizat şi am condus atunci sectorul de refacere şi am avut rezultate foarte bune. Înainte de 1990 erau probleme cu alimentaţia sportivilor, lipseau anumite lucruri? Nu. Pot să vă spun că în anii ’50, cînd tot Bucureştiul nu vedea carne cu săptămînile, noi aveam. Era de fapt o perfidie la mijloc, pentru că sportul era folosit ca un fel de vitrină a societăţii socialiste multilateral dezvoltate. De aceea sportul a fost foarte impulsionat în comunism. Rugby-ul îţi dă rezistenţă la lovituri fizice şi morale Dvs. aţi jucat rugby timp de 13 ani. Da, am fost la Sportul Studenţesc şi la C.C.A., fosta denumire a Stelei. Dar n-am avut loc în prima echipă, aşa că am jucat la o echipă satelit care se numea Armata Ploieşti. Ce le puteţi spune celor care văd în rugby doar o îngrămădeală de bărbaţi care caută un balon ciudat de formă ovală? Le spun că, din punct de vedere fizic, acest sport joacă un rol determinant în clădirea unui corp bărbătesc, cu toate calităţile de viteză, forţă şi îndemînare necesare omului în cursul unei vieţi întregi. În al doilea rînd, îi dă o rezistenţă deosebită la lovituri fizice şi morale. În al treilea rînd, îl înarmează cu o tărie de caracter care-l face să strîngă mîna adversarului care l-a lovit, atunci cînd meciul se încheie. Şi cînd spun lovit, mă gîndesc la placajele cu regulile lor stricte. Fiindcă n-ai voie şi nici nu se întîmplă, ca la fotbal, să loveşti aşa, pur şi simplu. Din punct de vedere sufletesc, rugby-ul îţi conferă generozitate. De exemplu, ce înseamnă cînd dai o pasă, după ce ai încercat să atragi mai mulţi adversari asupra ta, pentru a crea spaţii coechipierilor? Tu vei încasa probabil un placaj dur din partea adversarilor, dar coechipierul tău are mai multe şanse să ducă atacul mai departe. E ca un sacrificiu pentru colegi şi pentru echipă. L-am placat pe Gică Petrescu Se creează deci acel spirit de echipă despre care s-a constatat că, în viaţa de toate zilele, lipseşte de multe ori românilor. Cei mai buni prieteni ai mei sînt foştii colegi de rugby. Şi astăzi ne întîlnim săptămînal la casa universitarilor, ne-am organizat într-un club al seniorilor (în afară de club, avem şi Asociaţia Internaţionalilor de Rugby din România), toţi sîntem foşti rugbişti, cu vîrste de peste 70 de ani. Avem şi legitimaţii şi ne adunăm săptămînă de săptămînă, ne povestim diverse, ne întrebăm de sănătate şi e o atmosferă foarte plăcută. Ne amintim şi momente din joc: "ţii tu minte cînd mi-ai tras una de m-ai zburat în tuşe?". De exemplu, Griviţa Roşie avea o aripă formidabilă, Gică Petrescu. Eu jucam fundaş la Ştiinţa. Şi am mers la Giurgiu, în 1949, să facem un meci de popularizare a rugby-ului (se luase această hotărîre de popularizare a rugby-ului în toată ţara). Acolo am început să jucăm şi Gică Petrescu s-a lansat. Eu l-am placat de l-am scos din teren. I-am sărit la picioare, acolo de unde nimeni nu are scăpare, oricît de mic ar fi cel care-l plachează. Imediat tot stadionul a început să huiduie: "Huo, criminalule! Bestie ce eşti! Ai vrut să-i rupi picioarele". Erau reacţii de fotbal. În acel moment a intrat pe poarta stadionului poetul Tudor George, poreclit Ahoe, care fusese adus de radiodifuziune să le explice spectatorilor jocul. Le-a spus despre ce e vorba şi aşa am scăpat şi eu de bătaie. Cine mai participă la întîlniri dintre fostele glorii ale rugby-ului? Pârcălăbescu mai trăieşte? Penciu? Pârcălăbescu nu mai trăieşte. El era şi mai mare decît noi. Penciu este în Italia şi de cîte ori vine în România se înfiinţează şi la întîlnirile noastre. Viorel Morariu nu vine, el e o figură mai aparte. Tot aşa mai venea şi Wusek, care era stabilit în Franţa, dar care a murit într-un accident de muncă, acum cîteva luni. Era centru împreună cu Irimescu şi acesta continuă să vină la întîlniri. Mai e şi Paul Ciobănel, pensionar acum, un om deosebit, care a ajuns secretar de stat pentru handicapaţi şi director al institutului care face proteze. Dar cei mai tineri, pe care i-am apucat şi eu jucînd, ca Paraschiv sau Constantin, de pildă, vin la întîlnirile dvs.? Nu. Noi sîntem clubul seniorilor, de la 70 de ani în sus. Poate că şi cei mici se întîlnesc, dar eu nu ştiu. Pe vremuri, rugby-ul era mai popular decît astăzi. Pînă la sfîrşitul războiului, fiecare liceu din Bucureşti avea echipă de rugby. Profesorii trimiteau băieţii să joace rugby. La acest sport se primea şi o educaţie civică, cum să te porţi, să nu minţi, să nu furi. Cei care aveau asemenea apucături se eliminau singuri, nu stăteau prea mult la rugby. Am dat înapoi Erau deci şi terenuri multe şi bine întreţinute, pentru că rugby nu se poate juca decît pe iarbă. Erau destule terenuri. Putem să spunem că trebuie să ne fie ruşine că am dat înapoi şi din acest punct de vedere. Am fost recent la nişte antrenamente ale copiilor la terenul Metrorex. Aş fi vrut să opresc jocul, dar n-aveam calitate oficială. Asta pentru că terenul era plin de pietre şi praf. Copiii aşa joacă acum. În condiţiile astea, eu n-aş îndrăzni astăzi să sfătuiesc o mamă de băiat să-l înscrie la rugby, deşi altfel, cu dragă inimă aş recomanda acest sport. Nu mai există nici rezultatele pe care românii le aveau la acest sport pînă prin anii ’80. Da, pentru că nu mai sînt condiţiile, totul s-a schimbat. La noi, oricum acest sport este unul de laborator. Nu ne putem compara cu Noua Zeelandă, Anglia sau alte ţări anglo-saxone. Acolo nu există băiat care să nu fi intrat măcar o dată pe terenul de rugby. Iar la noi acum, presa, cu rolul ei educativ şi formativ e de-a dreptul mută, în privinţa rugby-ului. Înainte rugby-ul era un sport de amatori. Şi în toate sporturile, pe plan internaţional, banii nu erau aşa de mulţi ca astăzi. E mai bine sau mai rău cu banii mai mulţi de acum? Chestiunea are două aspecte. Din punct de vedere al dezvoltării materiale, s-ar putea să fie mai bine, dacă această cupiditate a celor care investesc bani în sport nu ar depăşi nişte limite. Din punct de vedere moral însă, nu-i mai bine. Pentru că sportivii au devenit profesionişti şi atîta vreme cît între ei există relaţii de adversitate sportivă (doar în teren), e foarte bine. Afară, pot fi cei mai buni prieteni. Noi mergeam după meciuri (ambele echipe), la bufet, la o bere. Odată cu profesionalizarea, acest lucru a mai dispărut. Şi nu cred că asta e în favoarea competiţiei sportive, ca să nu mai vorbesc de profitul moral. Nu ştiu dacă băieţii care fac performanţă în rugby, la ora actuală, se vor mai întîlni peste 50 de ani, aşa cum ne întîlnim noi. a consemnat Andrei Manolescu