Cu Tony Judt prin secolul XX (IX). Afaceri cu naziștii
Europa era în ruine la sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Distrugerile se întindeau peste tot, de la Moscova pînă în insulele britanice și din Norvegia pînă în Sicilia. După cum arăta Tony Judt (Postwar. A History of Europe since 1945, Penguin Books, 2006), 40 la sută din casele germanilor fuseseră distruse, 30 la sută din cele ale britanicilor, 20 la sută din locuințele din Franța. Ravagiile războiului erau și mai vizibile în unele orașe mari. 90% din Varșovia era la pămînt, și la fel aproape trei sferturi din Budapesta. În zona metropolitană londoneză, 3,5 milioane de locuințe fuseseră distruse de bombardamente.
Pe lîngă locuințe, au fost afectate și transporturile. De la Paris și pînă la coasta maritimă nu mai era nici un pod întreg peste Sena. Peste Rin rezistase doar unul. Personajul principal dintr-un roman al scriitorului contemporan Ralf Rothmann traversează imediat după război orașul Essen din nord-vestul Germaniei. Călătorii mergeau cu tramvaiul pînă la craterul căscat în urma bombei care aruncase linia în aer. Apoi se urcau în alt tramvai, dincolo de crater, ca să își continue drumul.
Nu e de mirare, continuă Judt, că economiile țărilor europene au avut mult de suferit în timpul războiului. Majoritatea au stagnat și chiar au regresat față de media anilor interbelici. Dar au fost și excepții notabile.
Nu e vorba doar de SUA, care în anii războiului înregistrau creșteri economice procentuale de două cifre. Istoricul britanic menționează cîteva țări europene sau măcar cîteva domenii industriale care au avut de cîștigat de pe urma războiului. Echipamentul industrial din state precum Marea Britanie, URSS, Franța, Italia și Germania s-a îmbunătățit în urma cererilor generate de economia de război. Iar unele zone nici nu au fost atinse de bombe. În Germania însăși, doar una din cinci întreprinderi a fost distrusă. Ca să nu mai spun că în țările care s-au declarat neutre, precum Spania, Portugalia, Irlanda, Elveția și Suedia, nu a fost nimic afectat direct de bombardamente sau explozii, iar afacerile cu naziștii au prosperat. Există chiar și state beligerante cărora le-a mers bine în timpul războiului. Tony Judt menționează trei dintre ele. În Cehia, industria și agricultura „au înflorit în timpul ocupației germane”, iar în Slovacia și unele zone din Ungaria „s-a înregistrat un ritm al industrializării mai accelerat în timpul anilor de război”, ani din care acestea au ieșit „de fapt mai bine decît înainte de conflagrația mondială”. Ca și Slovacia și Ungaria, în timpul războiului România a fost unul dintre partenerii economici ai Germaniei naziste. Cum i-a mers economic în această perioadă?
Tony Judt nu menționează cazul României, dar pot încerca o estimare în acest sens, pe baza unor comparații probabil limitate, dar cel puțin aparent pertinente. Este vorba mai întîi de evoluția produsului intern brut din zece ani de referință, 1938 - 1947. Se spune - pe bună dreptate - că în 1938 - 1939 România a înregistrat cea mai mare valoare a producției economice anuale din perioada interbelică. Și într-adevăr, conform unei lucrări din octombrie 2017 (Gross Domestic Product – National Income of Romania 1862 – 2010. Secular statistical series and methodological foundations, de Victor Axenciuc și George Georgescu), PIB-ul României în 1939 a fost de 23.197 de milioane de dolari americani - față de 22.654 milioane în anul precedent sau de doar 15.038 în anul următor. De altfel, pe tot parcursul războiului, PIB-ul României s-a menținut în această marjă: 15.533 milioane dolari în 1941, 14.512 în 1942, 16.631 în 1943, 12.649 în 1944, pentru ca apoi, în primii ani postbelici, să scadă vertiginos, la 9.863 în 1945, 9.647 în 1946 și 12.352 în 1947.
La prima vedere, se poate spune că economia României a înregistrat o prăbușire în timpul războiului. Dar există aici un factor esențial, care răstoarnă perspectiva. Și anume, pierderile teritoriale din anul 1940. În anul de referință 1939, România avea o suprafață de 295.641 kilometri pătrați. După aplicarea pactului Ribbentrop - Molotov, a arbitrajului de la Viena și a înțelegerii cu Bulgaria privind Cadrilaterul, România a pierdut 95.892 de kilometri pătrați, aproximativ o treime din teritoriu, reprezentînd regiuni subdezvoltate din punct de vedere economic, dar și orașe mari, mai semnificative economic, precum Chișinău, Cluj-Napoca sau Cernăuți. Făcînd calculul, reiese că în mare, și în anii de război 1941, 1942 și 1943, România a fost avut un PIB comparabil cu cel din 1939 dacă e scăzut, proporțional, impactul ipotetic de o treime al pierderilor economice generate de pierderile teritoriale. Mai mult, în 1943, PIB-ul României a fost de peste 71% din cel din 1939, ceea ce sugerează ideea că fără pierderile teritoriale, în 1943 Bucureștiul ar fi putut înregistra un PIB mai mare chiar și față de cel din 1939. Pe baza acestui argument, se poate spune că parteneriatul economic și militar cu Germania nazistă nu a afectat PIB-ul României.
Cea de-a doua comparație ia în considerație cazul concret al unei „întreprinderi” românești din anii de război. Radioul public era o societate pe acțiuni, cu rol vital în propaganda de război. Pierderile teritoriale ale României s-au reflectat în numărul de abonați ai radioului, care la sfîrșitul lui 1940 a fost cu aproximativ 15% mai mic decît la sfîrșitul lui 1939 (de la 319.408 abonați în 1939, el ajunsese la 276.825 în decembrie 1940). Dar conform arhivelor radioului la care am avut acces, prin majorarea prețului abonamentului, această scădere nu s-a reflectat asupra veniturilor din abonamente ale Societății Române de Radiodifuziune. Veniturile din abonamente au crescut constant în valoare brută, în toată perioada existenței radioului, de la înființare din 1928 și pînă în 1943. De fapt, cel mai mare profit brut din istoria radioului a fost înregistrat în 1943, cînd acesta a fost de aproape 50 de milioane de lei. După 1944, pînă la naționalizarea din 1948, au urmat cîțiva ani de prăbușire. Însă și de pe urma acestui caz particular, pe baza observațiilor de mai sus, se poate spune că războiul nu a adus pagube economiei românești.
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.
_____________________
Alte articole din această serie: Colaboraționiștii, Primii pași (laterali) ai „Brentry”-ului, Polarizare etnică în epoca postbelică, Alegerile din Estonia și „soluția austriacă”, Ungaria post-56 și China post-89, Cum au intrat britanicii în UE abia la a treia încercare, Cînd a început războiul rece?, Imigranții Europei.
