Articolul lui Liviu Ornea

Stimate dle Liviu Ornea,

V-am admirat ideile şi v-am împărtăşit opiniile din Dilema veche, în cadrul anchetei „Necazul oamenilor deştepţi“. Sînt motive pentru care îmi permit să adaug cîteva păreri legate de tema „prostiei inteligente“ şi a „schiţei de proiect“ a anului 2010.

Anul 2009 a fost pentru englezi, „annus horribilis“ – declara Regina Angliei la finele lui. Pentru alţii a fost un „an prost“. În schimb, pentru noi, românii, a fost un „an nostim“, dominat de toată gama de alegeri, de crize economice şi mai ales politice, un an presărat cu intoxicări agresive, sofisme perfide, conflicte de mahala şi alte dulcegării de adormit raţiunea naţiunii. Un an de criză în care nu guvernul a fost soluţia la problema noastră, ci lipsa guvernului a fost problema.

De-abia 2010 va fi unul prost, bîntuit de crize financiare şi mişcări sociale în toată splendoarea lor. Şi toate astea pe fondul prostiei omeneşti, în general, şi a celei româneşti, în special. Fapt confirmat şi de primul număr al revistei din acest an care a avut ca temă „Prostia“, însoţită de urarea sau blestemul „Prost să fii, noroc să n-ai!“, care deschide calea devenirii unei previziuni sumbre spre un adevăr trist.

Dar şi aici se pare că ne-au luat-o alţii înainte. Pentru că în prima zi lucrătoare a lui 2010, mass media anunţa „Premiile pentru prostie“ ale anului 2009, în care laureaţii au fost doi spărgători de bănci din Belgia. Care în prostia lor au folosit atît de mult explozibil pentru a sparge seiful cu bani, încît au aruncat în aer întreaga clădire a băncii, în care din fericire se aflau doar ei. Şi care au fost striviţi sub dărîmături. Premiul se numeşte „Charles Darwin“ şi e o distincţie pentru cei care au contribuit la salvarea şi evoluţia speciei umane, părăsind-o.

O săptămînă mai tîrziu, revista Foreign Policy România publica în prima ediţie a anului „Topul celor 100 de gînditori ai planetei pe 2009“. O sută de minţi luminate care ghidează practic mersul lumii şi influenţează viaţa unor comunităţi, ţări sau populaţii.

E bine să spunem că în fruntea listei se află meditativul preşedinte al Rezervei Naţionale a SUA, al cărui nume îmi scapă, şi care, renunţînd la cariera academică, a reuşit să prevină colapsul economiei americane. Şi asta în numai cîteva luni. Listă la care se adaugă iluştri chinezi, indieni şi arabi, mai puţini europeni, iar români, deloc. Mă rog, ei cu gînditorii lor, noi cu zicerea dîmboviţeană „Mănînc, deci exist“ a actorului-bucătar Dan Chişu, care este o ofensă ce ia în derîdere şi trimite în derizoriu filozofical zicerea: „Gîndesc, deci exist“. Denumirea mioritică a emisiunii tvr-iste ne obligă să pendulăm între „prostia genială“ şi „gîndirea normală“, adică între starea de prost, fără judecată şi gîndire, după DEX şi aceea a gîndirii care după Dicţionarul înţelepciunii al lui Theofil Simenschy „constituie măreţia omului“ şi potrivit căruia noi „nu trăim în mod real decît în clipele scurte în care gîndim“, şi nu în cele multe cînd mîncăm sau lenevim.

În opoziţie cu gîndirea, cugetarea şi inteligenţa, prostia este o pornografie ascunsă, o prostituţie intelectuală greu de depistat sau sancţionat. De fapt, pe asta şi mizează toţi semi- sau sfertodocţii care defilează sub hainele erudiţiei în postura de omniscienţi, mai peste tot şi mai tot timpul.

Aşa am crezut şi eu pînă de curînd. Pînă am citit cartea Cum m-am lăsat de gîndit a germanului Hannes Stein şi am recitit M-am hotărît să devin prost a francezului Martin Page şi am început să am oarece îndoieli. Aşa că aici drumurile noastre se despart, dle Liviu Ornea, cel puţin temporar.

 Deşi ştiu că „cititul dăunează grav prostiei“ şi am o vîrstă care le însumează pe ale lor cînd au scris cărţile, m-am hotărît „să-mi las baltă toate interesele“ şi să încerc îndemnul, sfaturile şi exerciţiile practice propuse de ei, pentru intelectualii epuizaţi. De la unul am învăţat că „să devii prost e o idee inteligentă“ şi că e de preferat să-ţi pui toată inteligenţa la bătaie pentru a putea intra în categoria reconfortantă a „imbecililor fericiţi“, am aflat la ce e bună prostia, cum poţi s-o dobîndeşti şi ce necazuri îţi aduce gîndirea. Care e un handicap ca oricare altul, care te face singuratic, plictisit, nefericit şi că e de preferat să constaţi că e o prostie să fii inteligent şi că a deveni prost e o treabă inteligentă. Şi că această călătorie „în lumea prostiei“ în care peste mintea noastră se aşterne giulgiul prostiei se va transforma în timp într-un adevărat „imn al inteligenţei“.

 O călătorie în care trebuie să te supui cutumelor realităţii, să devii din „boier“ un „oier“ al minţii şi să descoperi groaznicul adevăr că nefericirea e propria ta minte. Celălalt ne învaţă cum să ne lăsăm de gîndit (în fond calea spre prostie) şi să împărtăşim plăcerea necugetării ca antonim pentru „cugetare“.

 E vorba de „uitarea gîndirii“ care ne face viaţa mai suportabilă, ne oferă mai multă linişte şi pace, face bine sumbrilor neuroni şi cenuşiei materii. Îndemnul Think! al lui Albert Einstein produce mutaţii care te pot transforma în „nerd“ (persoană stupidă, ineptă, inadaptabilă). Gînditorul strică buna dispoziţie, sparge cheful, distruge distracţia pentru că nu are nimic comun cu „chefliii lipsiţi de griji“. Ne-o confirmă Gînditorul lui Rodin care ne arată un bărbat greoi, ghemuit, care îşi susţine capul cu braţele, convulsiv, încruntat, într-un cuvînt, nefericit, un om de la care nu poţi să te aştepţi la nimic bun.

 Pentru orice om, gîndirea şi inteligenţa formează un dublu blestem. Gîndirea distruge sursele unei cariere, mai ales în politică. Ne convinge poetul chinez Su-Tung-po (1036-1101) care a scris cu prilejul naşterii fiului său versuri nemuritoare traduse de Bertolt Brecht: „Familii, cînd vi se naşte un copil / Vă doriţi să fie inteligent / Eu, cel care prin inteligenţă / Mi-am distrus întreaga viaţă / Nu pot decît să sper ca fiul meu / Să fie neştiutor şi încet la minte / Căci aşa va avea o viaţă liniştită / De ministru în cabinet“. Mult mai vechi şi chiar mai actual decît Caragiale. O ironie şi un adevăr întîlnite în toate epocile, în toate ţările şi în toate domeniile.

 Gîndirea şi nefericirea sînt inseparabile. „You can’t have one without the other“ (Nu poţi să o ai pe una fără cealaltă). Cine se încurcă cu prima are parte şi de o porţie din cealaltă. Aici părerile sînt cam împărţite. Vă las plăcerea să le acceptaţi pe cele dorite şi să le respingeţi pe celelalte.

 Latinii susţineau că „fericirea are uneori o doză de prostie“, dar că „fericirea celor proşti e insuportabilă“, nemţii zic că „fericirea nu se dobîndeşte fără suferinţă“, spaniolii susţin că „totul e supus schimbării, chiar şi gîndirea şi inteligenţa, căci nimeni nu e deştept în orice ceas“, englezii cred că „gîndurile bune sînt mai bune decît visele bune, afară numai dacă nu sînt puse în acţiune“, iar francezii sînt convinşi că „oamenii neputînd ocoli moartea, evita sărăcia şi combate prostia, au găsit cu cale, spre a fi fericiţi, să nu se gîndească la ele“.

Se pare că e varianta cea mai convenabilă, care ne face ca măcar din cînd în cînd să încercăm să renunţăm la gîndit. Repet, e vorba de un tratat care trasează căile de abandonare a gînditului, destinat intelectualilor epuizaţi. Care merită încercat măcar în reprize scurte. Între două încercări, vă propun să citiţi Cartea ignoranţei, un tratat pentru cei care ştiu că… nu ştiu.

E calea simplă de a urma traseul în sens invers, „din lumea prostiei“ spre „lumea normală“ în care trăim.

 Poftă bună… la lectură!

prof. Gicu BUTOI

scoaladesa@yahoo.com