Istoricii de artă au continuat să exploreze această fascinantă legătură dintre ideologie, societate și artă, pînă cînd au constat că ea se aplică tuturor epocilor. Celebru a rămas de asemenea studiul lui Erwin Panofsky, care constata și descria l
Moartea/înviere este singura atitudine curajoasă din punctul de vedere al vieții biologice. Înnoirea începe de îndată ce s-a formulat gîndul morții, iar acesta ține locul actului de credință, căci dacă nu știm, fiindcă n-am văzut cu ochii noștri, c
Secularizarea nu este doar un fenomen artistic, ci ea privește toată viața omului. Prin secularizare s a modificat radical relația omului contemporan cu divinitatea. În întreg secolul XX, fie prin violență și teroare în regimurile totalitare, fie prin bun
Punctul culminant al întregii construcții narative este construit pe un prag. Este poarta de intrare în bazilica Sf. Mormînt. Purtată de curiozitate, văzînd că toată lumea se îndreaptă într-acolo, tînăra egipteancă vrea și ea să intre în biserică și nu poate. Toată lumea, puhoaie de oameni, intră în imensa bazilică cu cinci nave, numai ea nu poate intra. O putere nevăzută o respinge. După nenumărate încercări, epuizată fizic de forțele opuse ale mulțimilor ce presează spre intrare și de ciudata
Îmbrăcat într-un costum impecabil, croit pe măsură încă în anii în care se dansa deasupra vulcanului în erupție (1945-47), după o evocare din Sfidarea memoriei, cu un baston cu mînerul de argint, mergînd agale, dar nu tărăgănat, privi
Ce-i rămîne atunci fiului ascultător, dacă plecarea din ființa Tatălui nu este o opțiune rațională? Să-și trăiască ascultarea ca și cum ar fi fiul risipitor, asumînd vicarial, adică în locul fratelui risipitor, dinamica revenirii la Tatăl, urcarea dinspre poziția cea m
Soloviov nu încearcă să transmită bagajul de simpatie care s-a acumulat pe seama pontifului roman în primul mileniu al papalității medievale. Fără să o scuze cu totul, Soloviov invocă totuși și în Occident un Imperiu nevolnic, incapabil să înțeleagă miza unității creștine, permanent în căutarea unei dominații de care nu era în stare. Papalitatea, căutînd să salveze unitatea creștinismului în Occident, și-a asumat în mod eronat și expresia puterii politice.
Este îndeobște puțin cunoscută relatarea cuceririi Constantinopolului scrisă de către Nestor Iskander, mercenar rus căzut prizonier la turci în timpul asediului, convertit la islam, apoi scăpînd din prizonieratul turcesc și încheindu-și zilele într-o m
Ceea ce este comun tuturor ideilor naționale est-europene (rusă, română, sîrbă sau greacă) este un substrat religios. Numai că acest substrat religios nu este un dat natural sau cultural, cum ar fi o anumită climă, un anumit peisaj, cu o floră și o faună
Citită în această cheie veterotestamentară, lepra este o boală epifanică, ce dezvăluie prezența nevăzută sau acțiunea nebănuită a lui Dumnezeu. La întrebarea lui Ioan Botezătorul, transmisă prin doi dintre ucenicii lui: „Tu eşti Cel ce va să vină sau să aşt
Iisus se lasă căutat, așa cum făceau esenienii sau alte grupări mistice din sînul iudiasmului, și în cele din urmă chiar descoperitorul adevăratului Mesia, Ioan Botezătorul. Hristos se lasă întrevăzut de ascultătorul sau cititorul care începe să potrivească semnele Scripturilor. El nu se arată în aglomerarea de informație istorică, adică venită de la un observator exterior, ci în trăirea emoțională a unei comunicări care apelează numai tranzitoriu la un suport verbal. Identificarea lui Iisus cu
Conferințele organizate în memoria Ruxandrei Beldiman de către un grup de prieteni în jurul Fundației Secolul XXI și dedicate dimensiunii cultural-artistice a făuririi României Mari au pus în lumină cît de serios a tratat regalitatea românească rolul culturii în definirea conștiinței naționale. Din mijlocul dinastiei a răsărit impulsul pentru definirea unui stil cultural național și tot ei i se datorează reconectarea mișcării sociale modernizatoare cu trecutul inevitabil premodern al Ț
Faptul că, în procesul traducerii Sfintei Scripturi în limba română, traducătorii nu s-au mărginit la o traducere a textului slavon din cărțile de cult pe care le aveau în folosință, ci au apelat la originale grecești denotă o preocupare pentru autentic
Ideea ortodoxă se ilustrează și prin atașamentul față de eclesiologia fixată sub patriarhii isihaști din secolul al XIV-lea. Organizarea Bisericii ortodoxe, așa cum s-a conturat ea în secolul al XIV-lea, presupunea existența unui patriarh ecumenic
O caracteristică surprinzătoare a ideii ortodoxe, din punctul de vedere al unei teleologii hegeliene, este separarea sferei politicului de sfera spiritualului, care a condus la o precoce desacralizare a monarhiei. Această separare este un proces
Dintre toate națiunile ortodoxe pe care le cunoaștem astăzi (greacă, rusă, română, bulgară, sîrbă, georgiană etc.), singurele care au beneficiat neîntrerupt de un stat medieval și modern, care să le asigure o infrastructură civilizațională, au fost națiunile rusă și română.
Ţările Române au oferit, în secolele XV-XIX, ideii ortodoxe o platformă de coagulare fără de care nu ne putem reprezenta astăzi istoria creștinismului răsăritean. Trăsătura definitorie a acestei idei este tocmai caracterul ei eclezial și spiritual, bazat pe o distanța precaută față de tentațiile înregimentărilor politico-militare. Rezultatul celor patru secole de gestație istorică a fost afirmarea unei unități religioase supranaționale. Astfel, din cenușa Bizanțului s-a născut ortodoxia.
Astfel, criza ucraineană nu este decît ieșirea la suprafață a unei tensiuni acumulate și a blocajului instituțional care s-a așternut asupra Bisericii Ortodoxe după Primul Război Mondial. Problema constă tocmai în principiul filetismului care a prevalat în organizarea bisericească din ultimul sfert al secolului al XIX lea și care se referă la faptul că fiecare națiune are dreptul să pretindă la propria sa Biserică autocefală.
Distincția, fie antagonică, fie doar sesizată cultural, între Estul și Vestul Europei începe să se estompeze. Nu mai este o preocupare a noilor generații. De fapt, consistența distincției scade. Dar această estompare nu s a petrecut printr-o dezbatere și înțelegere a originilor diferenței, ci prin depășirea sa istorică.
Pare un truism a declara creștinismul drept o religie a iertării. Totuși, ușor de zis, greu de înțeles cum funcționează și la ce e bună iertarea. Un cîrcotaș poate începe cel puțin cu observația că nimeni nu a cerut în numele creștinismului desființarea dreptului penal, ca să nu mai vorbim de fetișul reproș: cum stăm cu Inchiziția? Nu intru aici în demonstrația că Inchiziția a însemnat trecerea de la ordalie, arderea cu fierul încins, pe care o practica justiția regală, la interogatoriu
„Nu trageți, tovarăși“ au fost ultimele cuvinte memorabile ale lui Maiakovski înainte de se sinucide. Adevărul acestei butade este mai puțin important decît caracterul său verosimil, avînd în vedere regimul de teroare absurd pe care îl începuse Lenin și-l
Diferite triburi germanice, hunii, avarii, pecenegii, cumanii și-au pierdut numele și s-au lăsat asimilați. Contopirea lingvistică și cultural-politică latino-slavă nu a anulat amintirea Imperiului Roman ca formă supremă de civilizație, ci dimpotrivă, a contribuit la diseminarea acestei idei politice pînă în nord-estul Europei.
A evacuat modernitatea religia din spațiul public? Sau, mai exact, a vrut modernitatea să evacueze religia din spațiul public? Recent, președintele Franței, Emmanuel Macron, a propus o definiție a laicității statului în contextul dezbaterilor tot mai aprinse în Franța despre locul religiei în societate
Îndemnul apostolului Petru din Prima sa Epistolă sobornicească, citat în titlu, cade victimă acelui tip de comentarii istoricizante aplicat limbajului neotestamentar prin care ni se explică că termenul „sfînt“ era folosit ca denumire generică pentru membrii primelor comunități creștine. Între distorsiunile
Anticlericalismul are, de altfel, două aspecte, unul teoretic, avînd în vedere însăși funcția sacerdotală, altul ad personam, identificînd o persoană sau un grup bine conturat din cadrul clerului drept țintă a criticii.
Nu! Nu este o glosă pe marginea fantazării ideologice a lui Francis Fukuyama. Istoria, în sensul comun de desfășurare reală a evenimentelor și interacțiune autentică a voințelor umane, nu numai că nu este integral accesibilă cunoașterii noastre, ea nu există, fiindcă cea mai neutră,
Metamorfozele hagiografice al Sfîntului Gheorghe pînă la limita expulzării din calendarul creștin în Occident ilustrează evanescența nevăzutelor. Papa Ghelasie îl pomenește deja ca fiind dintre acei martiri „al căror nume e pe bună dreptate respectat de oameni, dar ale căror fapte sînt cunoscute doar de Dumnezeu“.
Tensiunea inerentă alegerii între o patrie geografică, cum era pentru aromâni Elada, unde însă în secolul al XIX-lea diferențele naturale ale unui proces etnogenetic lung și complex nu se puteau exprima, și o patrie de elecțiune, care venea în întîmpinarea unei aspirații identitare, dar oferea inevitabil tot peisajul unei societăți care se căuta și se zămislea cu greu, presărat de neîmpliniri și neputințe, a produs la Nicolae Ș. Tanașoca energia căutării acelui Bizanț care avea vocația să rezolv
În literatura de specialitate, bizantinistică și bizantinologie sînt sinonime perfecte, primul provenind din limba germană, cel de-al doilea din limba franceză, desemnînd disciplina istorică și filologică dedicată studierii Imperiului Bizantin.
Relația dintre ideea națională și globalizare este constitutivă modernității, dacă luăm în considerare faptul că statele naționale ale secolului al XIX lea au apărut ca o reacție împotriva unor forme de putere globală anterioare, pe care le numim îndeobște imperii multinaționale
Falsa modernizare a învățămîntului public a continuat prin introducerea haotică de gadget-uri educaționale, de la manuale „ajutătoare“ la laptop-uri, tablete, iPad-uri, proiecții PowerPoint sau filmulețe educative. Last but not least, cursuri de karaoke în ciclul primar!
Deschiderea dosarelor de urmărire ale unor figuri duhovnicești din perioada comunistă aduce la lumină realitatea dură a unui clivaj în Biserică între politica de acomodare cu noua putere din România și opțiunea pentru rezistență.
Un copil, care a asistat la ceremonia de înmormîntare a Regelui Mihai, a comentat-o astfel, la îndemnul unui reporter: „Oamenii spun că regele a plecat pe ultimul drum, dar eu cred că a luat-o pe alt drum.“ Profeție involuntară? Dar dacă acest alt drum este tocmai ceea ce depășește trista iterație finală și deschide națiunii un parcurs redemptiv?
Scena războiului din vremea de pe urmă, care coalizează neamurile „cît nisipul mării“, semnifică formarea unor comunități coagulate pe modelul contractului cu divinitatea poliadă, dar de data aceasta bazate pe fanatisme ideologice.
Ruralitatea, servilitatea și grosolănia pe care o desemnează astăzi, conform tuturor dicționarelor românești, cuvîntul țăran nu este sensul lui primar1.
În 1953, Alexandr Schmemann, recent instalat în Statele Unite ale Americii ca profesor la Seminarul teologic „Sf. Vladimir“ din New York, își încheia un articol programatic despre teocrația bizantină cu următoarea frază: „Imperiul bizantin a murit. Sfînta Rusie a murit. Naționalismul a devenit cu totul păgîn și materialist; este ca un nou idol care cere sacrificiu și slujire. Și totuși creștinii continuă să susțină acest idol cu rasismul lor religios și prin izolarea lor psihologică în trupuri n
Jocul de cuvinte din titlu este mai mult decît o captatio, prin care invit cititorul să conștientizeze că cele două creștinisme istorice și-au rezervat ca marcă identitară atribute care se aplică în mod natural fiecăruia; este încercarea de a surprinde în ce contexte și prin ce mijloace și-a afirmat tradiția răsăriteană a creștinismului caracterul universal (catolic înseamnînd pe grecește universal).
Alături de arhiprezbiterul Serghei Bulgakov, despre care am vorbit în articolul anterior, în întemeierea unei conștiințe rusești în exil a stat de la început și profesorul de istorie bisericească Anton Vladimirovici Kartașev.
Înainte de 1917 critic al regimului țarist în formula, pe care o socotea bastardă, a reformei petrine și deci a subordonării Bisericii față de stat, S. Bulgakov ajunge să conceapă caracterul cataclismic al dispariției Imperiului Rus pentru viziunea ortodoxă asupra lumii.
„Ortodoxia este Biserica lui Hristos pe pămînt. Biserica lui Hristos nu este o instituție; ea este o viață nouă cu Hristos și în Hristos, condusă de Duhul Sfînt“, formulează mistic și lapidar Serghei Bulgakov în deschiderea volumului său Ortodoxia.
Mulțumesc doamnei Cătălina Vătășescu pentru că mi-a atras atenția în privat asupra evoluției diferite a cuvintelor „căință“ și „pocăință“. Poate că una dintre cauzele pierderii de sens a pocăinței este apropierea etimologică și fonetică cu căința.
În greaca veche metanoia/metanoeô conține într-adevăr noțiunea de schimbare de părere sau de opinie, în sensul re(-)cunoașterii greșelii făcute, de unde derivă și o schimbare de sentiment din autojustificare în autoînvinuire.
Degradarea substantivului pocăință și a verbului a se pocăi lipsește limba română de cuvîntul prin care să numească schimbarea de paradigmă a cunoașterii.
Istoricii și politologii nu au ajuns la un consens privitor la nașterea statului modern, care se leagă fie de ideea de suveranitate (Hobbes), fie de ideea de contract social, fie chiar de ideea de raport între individ și comunitate (liberalismul) sau, dimpotrivă, de ideea existenței autonome a corpului social, care prin realizarea propriului țel istoric servește eventual individul (socialismul).
