Ideea ortodoxă și ideile naționale
În cufărul cu vechituri bizantine, pe care Estul și Sud-Estul Europei îl deschid din cînd în cînd, se regăsește și preocuparea pentru particularismul sau specificitatea creștinismului răsăritean. Așa ne apare nouă astăzi efortul autoreflexiv al răsăritenilor. Dacă ne plasăm însă la începutul agregării culturale a Europei de Răsărit, este vorba despre sentimentul cu adevărat imperial al unicității și centralității în raport cu restul lumii. Altfel spus, întrebarea, răsărită deja pe la începutul secolului al XIII-lea, era cum de am ajuns „noi“ (bizantini/postbizantini/ortodocși/est-europeni și apoi fiecare neam după numele lui) să fim la marginea Europei, de vreme ce eram în centrul ei? Dacă, de ce și cînd s-a inversat raportul dintre centru și periferie, aceasta este întrebarea care stă la originea gîndirii identitare est-europene.
Răspunsurile au fost de două feluri. Primul a fost de tip mimetic, adoptarea discursului noului centru. Este retorica occidentalizării, care a revenit sub diverse forme culturale din epoca Luminilor pînă astăzi. Centrul este acolo unde se vorbește limba centrului. Roma este acolo unde sînt practicate obiceiurile romane. Corolar al acestui răspuns este atitudinea critică față de autohtonie. Cum viziunea istorică a Occidentului este teleologică, tot ceea ce nu este la zi este necesarmente întîrziat, rămas în urmă sau chiar înapoiat. Soluția, așa cum au gîndit-o autorii politici ai occidentalizării, o reprezintă accelerarea artificială a istoriei, prin inginerii sociale, care să permită recuperarea handicapului. Între aceste încercări se înscriu reformele țarului Petru cel Mare și apoi toate proiectele naționale est-europene din secolul al XIX-lea.
Al doilea tip de răspuns a fost reactiv, constînd într-o critică a Occidentului și în construirea unei opoziții ideologice între o idee filosofică occidentală și o idee filosofică orientală. Problema însă consta în faptul că instrumentele conceptuale ale dezbaterii erau de sorginte occidentală. Primul sol pe care a crescut, spre exemplu, curentul slavofil a fost ce al filosofiei romantice germane și al hegelianismului. De aceea, prima urgență a acestei gîndiri reactive, din momentul în care și-a dat seama de dependența totală față de mediul intelectual occidental, a fost să identifice solul propriu al Răsăritului. În mod inevitabil însă, în contextul ideologic al secolului al XIX-lea, unicitatea-specificitate a fost căutată în solul etnicismului. Astfel au înflorit, ca într-o bruscă primăvară timpurie, ideile naționale.
Feodor Dostoievski folosește pentru prima oară formula ideea rusă în deschiderea periodicului Vremea (1861), încercînd o critică a „occidentalizării“ și a reformelor lui Petru cel Mare, manifestîndu-se în favoarea revenirii către poporul rus ca depozitar al unui ideal diferit de cel politic sau birocratic al modernizării. Ne aflăm cu acest text la obîrșiile acelui poporanism rusesc, narodnicestvo, care a dominat gîndirea rusă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
După aproape trei decenii, dar mai ales după ce Dostoievski și-a dat măsura geniului în marile sale romane cu conținut filosofic, Vladimir Soloviov reformulează conceptul într-o conferință intitulată anume L’idée russe, ținută la Paris, în 1888. Soloviov tratează despre sensul participării poporului rus la istoria umanității. Ideea rusă nu se sprijină pe exclusivism etnic, nici măcar în forma panslavismului, ci are ca obiectiv transfigurarea existenței umane prin credința în Iisus Hristos, și drept urmare a realizării acestei transfigurări va sfîrși prin reunirea Occidentului cu Orientul într-o teocrație universală.
În sens larg, termenul a avut menirea să exprime particularismul rus în raport cu civilizația occidentală, dar nu exclusiv în spirit confrontațional, ci și ca o complementaritate, referindu-se la menirea poporului rus de a salva Occidentul. Nicolae Berdiaev împrumută titlul lui Soloviov pentru a trata despre gîndirea religioasă rusă în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, pe care o regăsim sintetic în următorul citat din eseul lui Berdiaev: „L’élément nouveau dans cette pensée (religieuse) fut l’attente, pas toujours clairement exprimée, d’une nouvelle ère du christianisme, l’ère du Saint Esprit. Là s’exprime l’idée la plus russe, qui est par essence eschatologique“ *.
Sintagma care conține substantivul ideea plus un adjectiv ideologic a fost împrumutată de Pierre Kropotkine în formularea L’idée révolutionnaire dans la Révolution (Paris, Les Temps Nouveaux, 1913). Într-o notiță introductivă, Kropotkine îndeamnă revoluționarii să reflecteze asupra „la nécessité d’apporter dans la prochaine révolution une idée constructive (et destructive en même temps), de la bien penser et d’y pousser vigoureusement, et sur les moyens dont dispose le peuple pour réaliser l’idée dans la vie sociale“. Însă, simultan, diferite idei politice răsăriseră deja în alte contexte politice ale Europei.
La noi îl găsim pe Nicolae Iorga folosind sintagma formată din substantivul ideea plus un adjectiv care indică fie o civilizație, fie o instituție specifică unei epoci istorice, spre exemplu ideea bizantină sau ideea imperială. Dar, evident, filonul cel mai bogat al acestei gîndiri identitare s-a exprimat tot pe terenul etnicismului, prin autori foarte legați de noua știință despre popor, etnologia, cum era Mircea Vulcănescu (Dimensiunea românească a existenței, 1943), prin teologi ca Nichifor Crainic (Ortodoxie și etnocrație, 1938) și Dumitru Stăniloae (Ortodoxie și românism, 1939).
De ce nu s-a formulat la fel de răspicat o idee franțuzească sau englezească sau nemțească? Ideea franțuzească a fost civilizația însăși, ea se contopește cu ideea de progres, de Europa, de umanism. Anglia și-a afirmat specificitatea în relația cu imperiul său mondial. Germania s-a înscris într-un război cultural cu Franța, care a deraiat în exacerbarea acelui etnicism exclusivist, producînd în cele din urmă caricatura militaristă. Celelalte idei naționale europene s-au jucat într-un plan secund, dar cu cît costul industrializării a fost mai ridicat, cu atît s-a exprimat și naționalismul mai strident. Prin îndepărtarea de nucleul occidental al Europei, ideea rusă a contras toate ideile naționale europene într-una singură, numind-o Europa, și s-a raportat la ea într-o crescîndă opoziție retorică în pofida faptului că s-a apropiat cultural, științific, economic și politic tot mai mult de aceasta. Marxismul triumfător în Rusia este – din punctul de vedere al ideii ruse – adeziunea totală a Rusiei la Europa, cea a secolului XX, dominată intelectual de marxism.
Ceea ce este comun tuturor ideilor naționale est-europene (rusă, română, sîrbă sau greacă) este un substrat religios. Numai că acest substrat religios nu este un dat natural sau cultural, cum ar fi o anumită climă, un anumit peisaj, cu o floră și o faună specifică, sau o limbă vernaculară și un context geopolitic implacabil, ci a fost el însuși, într-o anumită fază istorică, o idee politică funcțională și o formulă identitară puternică. Însă în momentul formulării ideilor naționale, acest substrat religios a trecut printr o fază de reflux. Primele generații de gînditori ai națiunilor est-europene nu au văzut sau nu au identificat cu precizie acest substrat. Realitatea aceasta religioasă evanescentă în secolul al XIX-lea a fost marea idee ortodoxă, care a permis supraviețuirea creștinismului răsăritean după căderea Bizanțului.
Deși aflată în reflux istoric, ideea ortodoxă a transmis ideilor naționale est-europene forma culturală a tradiției religioase din care s-au conturat acestea din urmă. După ce și-a oferit cochilia, golită de viață istorică, ideea ortodoxă a fost înlocuită de ideile naționale ortodoxe. Cea mai elaborată filosofic dintre ideile naționale a fost ideea rusă și ea s-a aflat într-un regim de tensiune foarte ridicat față de ideea ortodoxă. Cele două versante ale ideii ruse, panslavismul și bizantinismul (K. Leontiev a formulat sub acest concept preferința pentru ideea ortodoxă), exprimă tensiunea în care s-a aflat ideea rusă față de Ortodoxie. Pe primul versant este diminuată ideea religioasă în favoarea unității etnice și a ideii că etnicul este purtător al unei specificități antropologice, pe al doilea este abandonată supremația etnicului în favoarea specificității religioase. Tensiunea dintre ideile naționale și ideea ortodoxă nu s-a încheiat nici astăzi. Drept dovadă stă scandalul interortodox produs în jurul Bisericii din Ucraina.
* N. Berdiaev, L’idée russe. Problèmes essentiels de la pensée russe au XIXe siècle et au début du XXe siècle, Paris, 1969, p. 199.
Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.
