Quotidie morior
„Zilnic înfrunt moar-tea“, le spune Sfîntul Apostol Pavel Corintenilor în prima sa Epistolă (cap. 15, v. 31), în miezul celei mai ample dezvoltări teologice despre moarte. Dacă exclamația poate fi pusă în legătură cu pericolele prin care trece Apostolul de dragul ucenicilor lui, ea este și afirmația relației speciale cu moartea pe care este chemat creștinul s-o accepte. În primul rînd, fiindcă există mai multe tipuri de moarte, a trupului, dar și a sufletului: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curînd de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena“ (Mt 10, 28). Apoi moartea este reversibilă (Lazăr cel a patra zi înviat din morți), dar și necesară (grăuntele dacă nu moare nu dă roadă), iar în cele din urmă moartea este antidot al morții (cu moartea pe moarte călcînd).
Cu toate acestea, dacă moartea ca stare poate fi îmblînzită metaforic (somn, odihnă), moartea ca eveniment rămîne pentru creștinul de rînd momentul care se percepe de către cei care rămîn în această lume ca o stingere și ca o despărțire sfîșietoare. Experiența comună este a celor care asistă, neputincioși și cel mai adesea speriați, la moartea aproapelui lor, căci chiar și de ar vrea să se consoleze cu credința că decedatul se bucură de o primire triumfală în lumea cealaltă, cu rare excepții nu pot vedea decît un cert sfîrșit. Conștiința că toți sîntem datori cu o moarte este astfel cel mai puternic indiciu al sfîrșitului. În această certitudine rezidă conștiința eshatologică a creștinului. Dintre toate sfîrșiturile naturale, cele ciclice ale plantelor, cele date de om de cele mai multe ori animalelor, cele contemplate intelectual ale imperiilor și civilizațiilor, cel mai cert și izbitor este sfîrșitul omului.
„Moartea zilnică“ este însăși privegherea și trezvia, de atîtea ori evocate de Iisus din Nazaret și de apostoli (Mt 25, 13), căci fără cultivarea conștiinței sfîrșitului nici un efort moral nu este posibil: „Luaţi seama la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de mîncare şi de băutură şi de grijile vieţii, şi ziua aceea să vină peste voi fără de veste, ca o cursă; căci va veni peste toţi cei ce locuiesc pe faţa întregului pămînt. Privegheaţi dar în toată vremea rugîndu-vă, ca să vă întăriţi să scăpaţi de toate acestea care au să vină şi să staţi înaintea Fiului Omului.“ (Luca 21, 34-36)
Mai mult de atît, însă, exercițiul tanatic al apostolului este pătrunderea misterului legăturii dintre moarte și înviere. Opoziția care se construiește este între dinamica moarte/înviere și statica viață veșnică, adică prelungirea incertă și nedefinită a stării în care ne aflăm. Dinamica moarte/înviere ține de logica unei naturi degradate prin eroare spirituală (păcat), prin înșelare, și care necesită o înnoire, un nou ciclu, o restaurare: „Ce semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi murit“ (I Cor. 15, 36).
Împotriva acestei idei a sfîrșitului înnoitor se construiește ideologic, economic, politic „lumea“ (ho kosmos, în mod special în Evanghelia de la Ioan). Prin însăși dimensiunea ei, spațio-temporalitatea evaluată de fizicieni este aproape fără sfîrșit, iar concepțiile metempsihotice, prezente din cele mai vechi civilizații, asigură iluzia nemuririi prin glisări identitare de pe un suport pe altul. Ultima variantă de metempsihoză este cea dintr-un trup biologic într-unul artificial (proteze inteligente, adaptate biologicului, pînă la suport informatic integral pentru conștiință). Întreaga omenire, percepînd riscul dezastrului ecologic, se proiectează în viitor glisînd spre alte planete.
De cînd așteaptă omenirea să mai audă „Nu, nu veţi muri“ (Fac. 3, 4)? Cel care dă acest răspuns liniștitor explică: „În ziua în care veţi mînca din el (pomul) vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscînd binele şi răul“.
Lupta se dă împotriva conștiinței eshatologice pe două căi, fie prin inducerea ideii că nu e o urgență fiindcă evenimentul se află într-un viitor relativ îndepărtat, iar o viață cumpătată ține moartea la o distanța confortabilă psihologic, fie prin urgența de a o combate prin consumarea rapidă și intensă a întregului potențial de satisfacere senzorială („Dacă morţii nu înviază, să bem şi să mîncăm, căci mîine vom muri!“, I Cor. 15, 32). Înfruntarea morții la care îndeamnă apostolul Pavel este astfel un gînd mobilizator împotriva erorii spirituale: „Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, cău-tînd pe cine să înghită, căruia staţi împotrivă, tari în credinţă, ştiind că aceleaşi suferinţe îndură şi fraţii voştri în lume“ (I Petru 5, 8-9).
Moartea/înviere este singura atitudine curajoasă din punctul de vedere al vieții biologice. Înnoirea începe de îndată ce s-a formulat gîndul morții, iar acesta ține locul actului de credință, căci dacă nu știm, fiindcă n-am văzut cu ochii noștri, cum este lumea de dincolo, în schimb știm că există o moarte. Actul de credință se poate sprijini pe această certitudine. Mai important, mai impresionant decît moartea fiecăruia dintre noi este sfîrșitul întregului pămînt. Dar acest sfîrșit are ontologic aceeași semnificație ca propriul nostru sfîrșit terestru. Apostolul Pavel leagă cele două evenimente precizînd numai că schimbarea care se petrece prin moarte o vor experimenta și cei ce vor prinde ultima moarte: „Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire. Iar cînd acest (trup) stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest (trup) muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvîntul care este scris: Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?“ (I Cor 15, 53-55).
Principala acțiune a lui Iisus Hristos a constat tocmai în a performa această dinamică moarte/înviere, iar apoi a inițiat seria de manifestări ale trupului său înviat, pe care le celebrăm în săptămînile acestea. Înscrierea acestor manifestări în ciclul anului liturgic între Înviere și Înălțare pare să restrîngă arătările Sale la această perioadă. Or, fiecare dintre cei care L-au cunoscut înviat a primit deschiderea ochilor și înțelegerea Scripturilor, astfel încît pentru ei Înălțarea anticipează a doua venire. În schimb, arătările lui Iisus Hristos înviat au continuat și în afara celor 40 de zile. Primul dintre cei care au avut parte de această întîlnire cu Hristos înviat este însuși Apostolul Pavel, iar mărturisirea cu care își deschide acest capitol 15 atestă exact acest gînd: „că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi; că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi; că S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece; în urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi trăiesc pînă astăzi, iar unii au şi adormit; după aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor; iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat şi mie“ (I Cor. 15, 3-8). De cîte ori cineva va vrea să-L vadă pe Iisus înviat, va pomeni și moartea Sa, va înfrunta și propria-i moarte.
Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.
