„Nu carnea și sîngele ți-au descoperit lucrul acesta“

Evanghelia după Ioan se termină cu o stranie declarație a evanghelistului că „sînt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de amănuntul, lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris“ (Ioan 21, 21). Evangheliile nu lasă nicidecum impresia că ar fi mai mult de o concisă redare a principalelor discursuri și acțiuni taumaturgice ale lui Iisus, care îmbracă narativ singurul eveniment cu adevărat dramatic, cele trei zile ale morții și învierii Lui. Nu numai că nu există tentația unei tratări exhaustive, ci bătălia canonică pe textele cu autoritate s-a oprit la cele patru biografii scurte, în pofida neconcordanțelor ușor de identificat dintre ele. Numai aceste patru Evanghelii, continuate de Faptele Apostolilor și de Epistolele pauline și ale altor patru apostoli, au fost reținute ca legitime pentru a informa despre Mesia Iisus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu.

Din secolul al doilea apar și alte texte despre Iisus, fie ceea ce numim azi evanghelii apocrife, fie prelucrări ale celor patru Evanghelii pentru a le pune în acord între ele și a obține o biografie coerentă și mai completă a lui Iisus, este cazul lucrării Diatesseron a lui Tatian. Creștinismul nu s-a hrănit din amplificarea și reelaborarea biografiei personajului istoric Iisus din Nazaret, așa cum vedem că se întîmplă cu atîtea alte figuri istorice ale antichității, care beneficiază de succesive biografii, ci s-a îmbogățit prin experiența personală a întîlnirii interioare cu Hristos făcută de apostoli, martiri, apologeți. Viața martirilor se constituie într-o continuare a vieții lui Hristos. Personajul istoric Iisus din Nazaret rămîne în umbră pe măsură ce se actualizează mistic în cei care cred în El. Paradigma acestui model de răspîndire a mesajului hristic este însuși Apostolul Pavel, care se întîlnește în extaz cu Hristos înainte de a beneficia de o relatare completă și credibilă despre viața lui Iisus din Nazaret. Accesul lui la informație despre personajul istoric era nu numai redus la un fel de rumoare populară externă grupului de ucenici, ci și filtrat de punctul de vedere al celor care negau divinitatea și mesianitatea lui Iisus din Nazaret, fariseii. Pavel a căpătat desăvîrșirea cunoașterii fără acces la detaliile istorice ale vieții lui Iisus. Astfel, animați de Duhul Sfînt, înțelegînd Scripturile într-un mod radical nou, primii creștini nu aveau nevoie de mai multă istoricitate a lui Iisus.

De aceea, pornind de la nucleul schematic al memoriilor despre Iisus, ecoul spiritual și istoric care s-a extins secol după secol, producînd bibliografia creștină pe parcursul a aproape două milenii, a căpătat dimensiunile celui mai amplu produs cultural al omenirii. Informația imensă de azi, raportată la concizia nucleului narativ inițial, lasă impresia, pe de o parte, că omenirea ar fi ajuns să știe aproape tot despre fondatorul creștinismului și învățătura lui, pe de altă parte, că aceasta tinde să se dilueze pînă la anihilare într-un ocean de prelucrare istorică și interpretare erudită.

Avînd în vedere dispariția creștinismului chiar în leagănul geografic care a produs fabuloasa bibliografie creștină, este inevitabilă senzația că surplusul de informație a contribuit la efectul invers, al unei opacizări din ce în ce mai dense a mesajului evanghelic. De altfel, toată istoria succesivelor și variatelor reforme ale creștinismului cunoaște o temă majoră: reîntoarcerea la puritatea evanghelică a credinței, la mesajul simplu și concis al acesteia.

Pentru a înțelege fenomenul vom recurge la două ipoteze, menționate deja în Evanghelii. Prima este aceea că textul celor patru Evanghelii are o forță care îl face să comunice dincolo de litera textului, chiar dincolo de raționalitatea inerentă a unei fraze scrise. Este replica ucenicilor de pe drumul Emausului, care după ce ascultă cu uimire explicațiile străinului Îl recunosc prin efectul pe care îl produc cuvintele Sale în inimile lor: „Oare nu ardea în noi inima noastră, cînd ne vorbea pe cale şi cînd ne tîlcuia Scripturile?“ (Luca 24, 32). Impactul emoțional al cuvintelor Sale, care au devenit prin memoriile evangheliștilor text, a fost amplificat de faptul că rememorarea fragmentelor evanghelice acompania repetarea gestului euharistic. Hristos, care se oferea în potir și în pîine, le vorbea din textul evanghelic. Că astfel urma să se întîmple, că o cunoaștere dincolo de informația istorică avea să devină nucleul predicației creștine, este anunțat chiar de către Iisus în Evanghelia după Ioan: „Dar Mîngîietorul, Duhul Sfînt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu“ (Ioan 14, 26). Această înțelegere a propovăduirii explică și de ce Pavel, în Epistolele sale, comunică atît de puțin din materia propriu-zisă a Evangheliilor. De fapt, el nu comunică puțin, el comunică altfel același adevăr revelat, după cum îl învață Duhul Sfînt. Acest alt fel de a învăța este pus la încercare de către Apostoli la Ierusalim, unde Sfîntul Pavel vine să-și expună și să-și valideze învățătura despre Hristos, dar nu în lumina unui adevăr istoric, ci a Duhului Sfînt.

A doua ipoteză este că multiplicarea informațiilor, ipotezelor, discuțiilor despre Iisus face parte dintr-un scenariu de opacizarea anticipat în Evanghelii. Amăgirea este principala temă eshatologică: „Vedeţi să nu vă amăgească cineva, căci mulţi vor veni în numele Meu, […] se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi“ (Matei 24, 5 și 24). Fantezia științifico-literară produsă în jurul lui Iisus din Nazaret, pornind de la opere antice autentice sau imaginate, ne familiarizează cu imaginea „hristoșilor mincinoși“. Ambiguitatea menținută literar în jurul personajului istoric Iisus din Nazaret a facilitat relativizarea și deci multiplicarea funcției mesianice. Termenul mesianism s-a desacralizat cu ușurință, ajungînd să desemneze variate personaje istorice sau mișcări politice cu pretenții de salvare a omenirii.

Ajungem astfel la concluzia că sărăcia informației istorice despre Iisus din Nazaret nu este un accident sau, dimpotrivă, rodul unei cenzuri din partea unor ucenici manipulatori, ci ține de ceea ce este El. Așa cum mesianismul Lui nu este politic și nu se consumă în istorie, așa și faptele Sale nu necesită o detaliere istorică. Ele au acompaniat doar învățătura Sa ca semne care confirmă profețiile și astfel au creat conexiunea cu Scripturile, deoarece învățătura lui Iisus nu este cuprinsă exclusiv în Evanghelii, ci în ansamblul epifaniilor de-a lungul istoriei, către care Iisus face trimiteri. Israelul este un popor martor al existenței, puterii și transcendenței Dumnezeului celui Preaînalt, dar nu epuizează toate ocurențele cunoașterii Dumnezeului celui Preaînalt. Astfel, Melchisedec este un martor major, venit din afara genealogiei avraamice, dar proiectat către aceasta, iar Iona și Daniel sînt cunoscători ai Dumnezeului Preaînalt care proiectează această cunoaștere în afara genealogiei avraamice. Exact aceștia sînt referințe esențiale ale autoidentificării lui Iisus.

Iisus se lasă căutat, așa cum făceau esenienii sau alte grupări mistice din sînul iudiasmului, și în cele din urmă chiar descoperitorul adevăratului Mesia, Ioan Botezătorul. Hristos se lasă întrevăzut de ascultătorul sau cititorul care începe să potrivească semnele Scripturilor. El nu se arată în aglomerarea de informație istorică, adică venită de la un observator exterior, ci în trăirea emoțională a unei comunicări care apelează numai tranzitoriu la un suport verbal. Identificarea lui Iisus cu Mesia este ca un joc de puzzle format din fragmente ale Scripturilor care presupune asamblarea corectă pînă apare imaginea. Evangheliile reproduc cu finețe acest demers al lui Hristos. Din acest punct de vedere, Evangheliile nu povestesc viața lui Iisus din Nazaret, ci felul în care apostolii au ajuns să citească corect în cele din urmă imaginea din puzzle-ul necunoscut. De aceea, ezitările, contradicțiile, deznădejdile și chiar rătăcirile apostolilor sînt atît de valoroase, fiindcă ne descoperă procesul interior de recunoaștere a lui Mesia. În cele din urmă, întîlnirea istorică a apostolilor cu Iisus din Nazaret nu e decît fundalul întîlnirii mistice cu Hristos. Acesta este sensul răspunsului pe care îl primește Apostolul Petru cînd își mărturisește credința în divinitatea și mesianitate lui Hristos: „Nu carnea și sîngele ți-au descoperit lucrul acesta“ (Matei 16, 17). 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.